Parsifal, parafrazându-l pe Dante se găsește „nel mezzo del camin di sua vita”într-o obscură pădure a liniștii desăvărșite, care înconjoară castelul lui Gral; trecând de la confuziunea vieții exterioare, el a făcut un salt metafisic spre lumea interioară, spirituală, care înconjoară propriul centru (introversiunea). În această singurătate și în această liniște el este obiectul unei limpeziri și claviziuni; în apropierea unui lac unde îl întâlnește pe regele Graalului, Sensul lumii, care-i arată calea cea dreaptă. După un moment de repaus aude chemarea (Berufung), se înalță și după ce ajunge la o răscruce, alege calea care-l poartă spre dreapta și spre înălțimi (trezirea).
Ajuns la înălțime, el participă la ritul îmbăierii și purificării, abandonând vechile veșminte (împlinirea ritului de purificare).
“Iluminarea ajunge la punctul său culminant prin contemplarea Sacrului Graal, adică a (Sensului propriei vieți). Odată împlinit darul propriului său eu (întrebarea adresată lui Amfortas), se împlinește unirea mistică; o rază de lumină, care pleacă din Bolta cerească, scrie pe Graal cu litere de foc numele lui Parsifal, devenit simbolul Sensului etern al lumii. El este consacrat Rege al Graalului, Părinte și războinic, îmbrăcat acum în veșminte noi, adică acelea ale eului de acum purificat în însăși Sensul vieții (estroversiune.)…prin Răscumpărarea Mântuitorului”1
În articolul Iconographie ancienne du Coeur de Jésus, Charbonneau-Lassay, scrie René Guénon2, semnalează pe bună dreptate în ceea ce privește ceea ce s-ar putea numi preistoria Inimii eucaristice a lui Isus, legenda Sfântului Graal, scrisă în secolul al XII-lea, dar apărută cu mult înainte, prin originile sale, care de fapt este o adaptare creștină a vechilor tradiții celtice.
Sfântul Graal este Sfântul Potir care conține prețiosul sânge al lui Isus Hristos, care a fost folosit de două ori, prima dată la Cina cea de Taină, și după aceea folosit de Iosif din Arimateea pentru a strânge sângele și apa care ieșea din rana deschisă de lancea centurionului făcută Mântuitorului. Acest Potir se substituie deci într-un anumit fel Inimii lui Isus, ca vas ce conținea sângele lui Isus, luându-i locul și devinind echivalentul simbolic. Conform vechilor tradiții egiptene vasul era cu adevărat emblema inimii?
René Guénon era un cunoscător neîntrecut al vechilor simboluri sacre, cu o informație aproape nelimitată. Simbolul Potirului (vasul) se aseamănă cu inima, în vechile tradiții, mai ales la celți, de unde a apărut Legenda Sfântului Graal. Ceea ce Legenda ne povesteștre despre originea însăși a Graalului este cu adevărat demnă de atenție: acest Potir a fost modelat de îngeri dintr-un Smerald ce s-a desprins de pe fruntea lui Lucifer în momentul căderii sale. Acest Smerald face trimitere în mod surprinzător, ne spune René Guénon, la urnà, la perla de pe frunte, care în iconografia indiană, ocupă locul celui de-al treilea ochi al lui Shiva, reprezentând ceea ce am putea numi sensul eternității. Această alăturare este cea mai potrivită pentru a ilumina cel mai bine simbolismul Graalului. Se poate astfel surprinde o relație intrinsecă cu simbolistica inimii, care în tradiția indu, ca de altfel și în alte tradiții, face trimitere la Centrul ființei integrale, legată în mod indestructibil de sensul eternității.
Legenda, continuă René Guénon, ne povestește că Sfântul Graal a fost încredințat lui Adam în Paradisul pământean, dar odată cu căderea sa l-a pierdut la rândul său în momentul când a fost izgonit din Rai. Omul îndepărtat din Centrul său originar, datorită păcatului, s-a trezit închis în sfera temporală; nu mai putea să ajungă punctul unic al tuturor lucrurilor, din care lucrurile puteau fi contemplate sub aspectul eternității. Paradisul pământean era cu adevărat Centrul lumii, asemănat cu Inima dumnezeiască; putem oare să spunem, se întreabă R. Guénon, că Adam atât timp cât era în Rai, trăia cu adevărat în sufletul lui Dumnezeu?
Ceea ce urmează, ne avertizează R. Guénon, este mai enigmatic: lui Seth, Dumnezeu îi permite să reintre în Rai, putând astfel recupera Potirul (vasul): acum, Seth este unul din chipurile Mântuitorului, cu atât mai mult că însăși numele său exprimă ideile de bază, de stabilitate, și anunță într-un anumit fel restaurarea ordinii primordiale distrusă odată cu căderea omului. Începuse încă de atunci o restaurare parțială, în sensul că Seth și cei care după el au avut în mână Graalul au putut să instituie, undeva pe Pământ, un Centru spiritual, care era ca o imagine a Paradisului pierdut. Legenda, pe de altă parte, nu ne spune unde și de cine a fost păstrat Sfântul Graal până în epoca lui Isus Hristos, nici cum a fost asigurată transmiterea sa, dar originea celtică care i se recunoaște, ne poate face să înțelegem că druizii au avut un rol esențial și că ei trebuie considerați promotorii tradiției primordiale.
În orice caz, comentează R. Guénon, se pare că nu se poate dubita despre existența unui asemenea Centru spiritual, cu mai multe centre simultane și succesive; ceea ce trebuie să subliniem și care poate fi aplicat peste tot în aceste Centre, printre alte localizări, este faptul că Centrului Lumii, care este prezent în toate tradițiile, are același mesaj; descrierile la care se referă sunt bazate pe un simbolism identic, care poate fi urmărit până în cele mai mici detalii.
Oare acest lucru nu ne arată în mod fundamental că Graalul, sau ceea ce este reprezentat astfel, avea deja înaintea creștinismului, adică în epocile anterioare, o legătură dintre cele mai strânse cu Inima dumnezeiască și cu Emmanuel, adică cu manifestarea virtuală sau reală conform vremii, prezentă dintotdeauna, a Cuvântului etern în sânul umanității pământene ?
După moartea și Învierea lui Isus Hristos, Sfântul Graal a fost, conform legendei, transportat în Marea Britanie de Iosif din Arimateea și de către Nicodim; este momentul când a început derularea istoriei Cavalerilor Mesei Rotunde și a faptelor lor de vitejie, pe care nu le putem urmări aici. Masa Rotundă era destinată să primească Sfântul Graal atunci când unul din cavaleri a reușit să-l găsească și să-l ducă din Marea Britanie în Bretania franceză (Armorica); și această Masă rotundă este la rândul ei un vechi simbol, unul din acelea asociate ideii de centru spiritual la care am făcut trimitere mai înainte. Forma circulară a mesei este de altfel legată „ciclului zodiacal” (un simbol care ar merita să fie studiat mai atent) prin prezența în jurul ei a douăsprezece personaje principale, particularitate pe care o regăsim în constituirea tuturor centrelor de acest gen.
Urmează o serie de nedumeriri (întrebări) pe care filosoful francez și le-a pus în ce privește asemănările izbitoare între aceste simboluri și tradiția creștină. Oare nu se poate vedea în numărul de doisprezece Apostoli o urmă, printre multe altele, a unei perfecte conformități între creștinism și tradiția primordială, căreia i-am putea da numele de precreștinism? Sau în ce privește Masa Rotundă s-a putut observa o curioasă concordanță între revelațiile simbolice făcute de Marie de Vallées, unde era amintită o masă rotundă din cristal de cuarț, care reprezenta „Inima Mântuitorului Nostru”, în același timp era vorba de „o grădină ce reprezenta Sfântul Sacrament al Altarului”, cu cele patru izvoare de apă vie, care s-ar pute identifica cu Raiul pământesc, care poate fi o confirmare a ipotezelor amintite mai sus?
În ce privește legenda Sfântului Graal, în simbolistica sa putem face o distincție între simbolistica Graalului care într-o primă reprezentare era un vas (grasale) și o carte (gradale sau gradual). În anumite versiuni, cele două sensuri sunt legat între ele, deoarece cartea devine o inscripție cu simbolismul lui Isus și cealaltă are un Înger reprezentat pe Potir. Sunt simboluri care trimit la Cartea Vieții, cu anumite elemente specifice simbolismului apocaliptic3.
R. Guénon conclude aceste sumare informații cu indicarea anumitor simboluri, ce le înlocuiesc pe cele ale Potirului și care în ultimă instanță par identice. Graalul însuși nu are o altă semnificație decât aceea a unui vas sacru pe care îl putem întâlni oriunde, dar mai ales în Orient, cu cupa sacrificatoare, conținând Soma vedică; de aceea în folosirea lor este nevoie de o atenție specială, de necesitatea descoperirii sensului lor real și mai ales de a le prezentra în mod corect.
Un alt simbol care este echivalent cu cel al cupei, este simbolul floreal: floarea nu evocă oare cu forma sa ideea unui receptacul și nu se vorbește de calicele unei flori? În Orient, floarea, simbol prin excelență este lotusul; în Occident, cel mai des este trandafirul, care are același rol.
„Nu dorim să spunem, scrie René Guénon, că aceasta ar fi unica semnificație a acestui simbol, la fel ca cea a lotusului, dar așa cum se poate vedea în Abația din Fontevrault unde trandafirul este așezat la partea de jos a unei lănci, de-a lungul căreia se scurg picături de sânge. Acest trandafir apare alăturat lăncii exact cum este în alte părți potirul, și care pare că strânge picăturile de sânge, care nu provin însă din esența trandafirului”4.
Cele două semnificații se completează mai mult decât se opun și care îl fac să înmugurească. Acesta este efectul produs de roua cerească, fenomen pus în legătură cu ideea de Mântuire, sau cu ideile legate de regenerare sau de mântuire; acest lucru, notează filosoful francez, necesită lungi explicații, chiar dacă ne-am limita să punem în relief concordanța dintre diferitele tradiții privind acest simbolism.
Pe de altă parte, deoarece s-a făcut trimitere la Roza Cruce, referitor la sigiliul aparținând lui Luter, se poate spune, se-ntreabă R. Guénon, dacă am putea vedea că această emblemă ermetică ce a fost una specifică creștinismului; oricare ar fi interpretările care i-au fost date până în secolul al XVIII-lea, esența rămâne aceeași; oare nu este demn să fie notat acest lucru, chiar dacă trandafirul era pus, chiar în centrul crucii, în locul Sfintei inimi ?
Concluziile lui R. Guenon sunt necesare întrucât clarifică faptul că atunci când se găsesc peste tot asemenea concordanțe, nu este acest lucru o indicație a existenței unei tradiții primordiale? Cum se poate explica că cei care se simt obligați să admită în teorie această tradiție primordială, continuă să gândească ca înainte, ca și cum această tradiție n-ar fi existat?
Dacă dorim să vedem ce este anormal într-o asemenea atitudine, trebuie în primul rând să vedem ce obișnuințe mentale și stereotipuri are vremea noastră? Pe de altă parte este suficient să căutăm, fără a avea idei preconcepute, pentru a găsi peste tot urmele acestei unități doctrinare esențiale, al cărui adevăr a fost de multe ori obscurat, dar care n-a dispărut niciodată pe de-a-ntregul. Pas cu pas în această cercetare, conclude René Guénon, punctele ce pot fi analizate se multiplică singure și noi probe apar în orice moment; în mod sigur, Quaerite et invenientis din Evanghelie nu sunt cuvinte în van.
Semnificațiile simbolice ale Sfântului Graal au fost făcute explicite de filosoful francez, fără a introduce chestiuni moderne; este foarte dificil de spus ceea ce scriitorii din secolul al XII-lea au dorit să spună în legenda lor; ei n-au avut decât rolul unor transmițători ai doctrinei tradiționale.
În ce-i privește pe celți, este nevoie de mltă atenție în lipsa unor documente scrise; de ce am putea crede că ei au fost mai puțin favorizați decât alte popoare ale antichității? Se poate vedea peste tot, conclude R. Guénon, și nu numai în Egipt, asimilarea simbolică între Inimă și Cupă (Potirul) sau vasul; peste tot Inima este considerată Centrul ființei, centru în același timp uman și divin prin multiplele aplicații, cărora li s-a dat justa valoare simbolică; peste tot Cupa sacrificială reprezintă Centrul sau Inima Lumii, locuința nemuririi; ce se poate dori mai mult? Se cunoaște că Cupa și Lancea, sau echivalentele lor, au și alte semnificații, dincolo de cele indicate; în concluzie se poate spune că toate aceste semnificații, oricât ar fi de curioase ar fi în ochii celor moderni, sunt perfect în concordanță între ele și exprimă în realitate aplicarea aceluiași principiu propriu unei ordini diferite, conform legii de corespondență pe care se bazează o multiplicitate armonioasă a sensurilor incluse în orice simbolism.
Faptul că Centrul Lumii se identifică în mod efectiv cu Inima lui Isus Hristos, prezentă în mod clar în doctrinele antice, a fost exemplificată mai târziu de filosoful francez în studiile sale. În mod evident expresia Inima lui Isus Hristos trebuie luată într-un sens care nu este desigur cel istoric; faptele istorice, ca și celelalte, ne aduc în față realitățile superioare și care se conformează legii corespondenței de care am vorbit mai sus.
Este vorba de Hristos Principiul, adică de Cuvântul care s-a manifestat în punctul central al Universului. Dar cine ar putea pretinde că Cuvântul etern și manifestarea sa istorică, terestră și umană nu sunt în mod real și substanțial unul și același Hristos sub două aspecte diferite?
Avem de a face cu o punere față în față a raportului dintre temporal și atemporal posibil de exprimat, conclude R. Guénon, datorită numai faptului că simbolismul le permite să fie exprimate în măsura în care pot fi înțelese și contemplate. Este nevoie numai să fim capabili să citim simbolurile, pentru a găsi adevăratul lor înțeles; din păcate, în epoca noastră, nu toți sunt capabili să le citească.
În concluzie vom face trimitere la Angelo Tonelli, de care am mai vorbit aici și care scrie: „Am putea presupune că epopteea ar fi o aprofundare în lumina experienței unității lucrurilor, cunoscută deja ca telet/myesis, o consolidare noetică a stării de conștiință, golită de tumultul emoțional, care semnaliza primul nivel al inițierii, bazat tot pe o stare de transă dinamică solicitată de muzică și în ultimă instanță de cântece, dansuri, de haos…5”
Acestea sunt toate modalități de a destructura, din punct de vedere dionisiac ego-ul normal și de a face posibilă efectuarea unei călătorii interioare în profunzimile Terei și Cosmosului, ca o condiție sine qua non a unui efectiv parcurs de iluminare mistică și sapiențială…, adică anihilarea principiului de individuare, adică a veșmântului subiectiv al fiecărui individ, și cu reconcilierea ființei umane cu natura într-o stare superioară de armonie universală, care anihilează convențiile și diviziunile sociale stabilite în mod arbitrar între oameni.
Conform lui Giorgio Colli6, Dyonisos se lega de cunoaștere întucât o considera o divinitate eleuzină. Inițierea în misterele de la Eleusis, de fapt, se sfârșea într-o epoptee, adică într-o viziune mistică de beatitudine și de purificare, care într-un anumit fel era numită cunoaștere, care era totodată un extasis misteric, posibil printr-o totală detașare de condițiile proprii individului singular, întrucât în ele subiectul cunoscător nu se distinge de obiectul de cunoscut, dar care trebuie considerată ca fiind o cunoaștere integrală, adică o cunoaștere di sine însuși de care vorbea și Socrate. Exercițiile spirituale în complexitatea lor ne arată calea…
În această scurtă călătorie printre marile religii și legende am văzut căile care duc la perfecțiune și la comuniunea cu sensul etern al lumii ce au fost cunoscute de toate popoarele civilizate, de orice rasă, climă sau epocă la care ar fi aparținut. Pentru Islam și pentru creștinism, scrie Erwin Rousselle, a avut un rol important filosofia neoplatonică. Ar fi o eroare să vedem în aceste atribuiri o simplă „luare în posesie” sau o „tradiție”. Numai conceptele, și nu lucrurile în sine merită să fie luate în considerare. Lucrurile, ori le ai ori nu le ai; poți să posedezi cât de mult, dar asta înseamnă că le iei de la alții. Am văzut că omul primește primul impuls din același proces de maturizare a propriei vieți. Dar numai o conștiință a căii ce trebuie urmată îi va da omului posibilitatea de a proceda într-un mod adecvat, fără a te pierde, ci a păstra calea cea dreaptă.
Dacă noi facem o analiză a diverselor doctrine religioase, ne spune filosoful german Rousselle, luând în considerare numai calea perfecțiunii și a creației omului cosmic, vom observa că este postulat înainte de toate procesul de interiorizare. Chinezul se va îngriji de „Tao ce aparține omului” și se substrage lumii sensibile, simțindu-se astfel superior (wai t’ien hsia). Brahmanul va urmări regulile morale ale Karmei Yoga, budhistul va fi adeptul disciplinei, mahomedanul va da atenție fidelității la Lege, platonicianul și creștinul vor alege calea purificării, protestantul va face penitență (se va căi ca urmare a Păcatului originar). Într-un anumit fel este vorba de introversiune, dar fiecare din diferitele filosofii proprii diferitelor religii își au particularitatea lor. Stupendă este concepția chinezească conform căreia omul trebuie să se limiteze și să nu se opună unor curente inconștiente proprii sufletului individual (wu wei) deoarece omul „este bun prin natura sa”; datorită condiției sale poate poseda Tao, chintesență a Universului. Aici inhibițiile apar imposibile, deoarece tot ceea ce este sfințit este îndreptat înspre om. În schimb prescripțiile indiene, care conțin reguli singulare, sau chiar întregi culegeri de virtuți, sunt mult mai severe. Legalismul propriu Islamului ni se pare rigid și moralizator. Filosofia platoniciană, cu al ei Katarsis ni se pare mult mai relevantă; spiritul și caracterul personal se detașează de activitățile superficiale proprii lumii moderne, datorită unei cunoașteri profunde a lumii. Creștinul practicant se purifică observând cele patru virtuți cardinale, supunându-se unui regim de viață dedicat rugăciunii și meditației contemplative. Gradul de purificare dobândește rând pe rând o coloratură specifică fiecărui popor și epocii luate în discuție. Care este sensul acestei practici, se-ntreabă Erwin Rousselle? Primul sens este negativ, vizează eliminarea tulburărilor ce provin de la o viață în care accentul se pune pe instincte, dezordonată și superficială. Nu poate fi urmată cu succes propria viață interioară, maturizarea propriei ființe, dacă suntem în mod continuu dominați de instincte și afecțiuni exterioare, cu rezultatul că intervine o perturbare a dezvoltării vieții interioare.
E. Rousselle ne atrage atenția cât de importantă este tăria de caracter, pentru care natura se organizează în așa fel încât individul încă de tânăr să se formeze dobândind trăsături de caracter solide și permanente.
De fapt, toate religiile superioare se pun în mod substanțial sub semnul lui summum bonum pentru valorile etice care trebuie să fie realizate. Postulatul lui Isus Hristos, care poate fi desemnat ca fiind imperativul său categoric enunță:
„Să fiți perfecți ca Tatăl vostru din Ceruri”. În formularea chinezească, „Tao care aparține omului” trebuie să-i corespundă lui „Tao care se găsește în Cer” Această determinare a conținutului factorului etic pare în mod natural nu mai puțin formală decât imperativul kantian, deoarece nu ne este dat să știm cum sunt făcute „Tao din Cer”și „perfecțiunea dumnezeiască”.
Fără ca noi să știm ce este, comentează E. Rousselle, ea se manifestă și în ciuda identității dinamismului care există în aceeași măsură în Occident și în Orient, conținutul propriu căii de urmat ia de fiecare dată o diversă formă de manifestare.
Ceea ce este important, conclude E. Rousselle, este că concepțiile preexistente ale Sensului vieții sunt cele care determină tipul de mesaj. De aceea este nevoie ca acțiunea umană să fie lipsită de preconcepții dogmatice și de nevoia de a sta totdeauna cu ochii deschiși în fața oricărui tip de conținut care de multe ori poate părea inadecvat; așa cum postula Hermann Keyserling Schöpferische Erkenntnis, Cunoașterea creativă, „fără credință nu există realitate psihică”, „numai un suflet organizat, nu unul amorf, poate fi liber”.
Marile religii și filosofiile au multe trăsături în comun ce țin de conținutul lor. Analizându-le sub aspect formal, toate interzic delictele grave împotriva vieții, împotriva integrității fizice, împotriva posesiei și a încălcării onoarei persoanelor și toate prescriu un compotament uman demn, justiția, și o dominare a propriei personalități.
În general, conclude E. Rousselle, atitudinea etică dobândește semnificație și este în măsură să constituie baza progresului social, cu condiția ca etica să fie luată în considerație sub „specie aeternitatis”, deoarece etica ca atare este în mod substanțial superficială în raport cu adevăratul Sens al vieții. Nu greșesc deloc filosofii indiani care continuă să atribuie lumii naturale regatul Karmei morale. De aceea experiența centrală de primul grad este cea a Sensului; dar pentru a înțelege cu adevărat acest prim nivel este nevoie să coborâm în subconștient. În acest sens Rousselle face trimitere la operele lui Freud, Adler și Jung și la „Brevier für Einsame”a lui Oskar A. H. Schmitz. El a demonstrat, în raport cu metodele proprii religiilor superioare, că răspunsul definitiv în ce privește inhibițiile, presupune ordonare permanentă a psihicului, ce face însă imposibilă apariția unor noi stări de confuzie; în acest sens toți cei care nu au o predispoziție pentru asceză, nu înseamnă că nu sunt în măsură să ajungă la o stare de relativ calm participând la alte exerciții spirituale cu rezultate benefice. Însă numai o anumită personalitate umană va fi capabilă de performanțe cu adevărat excepționale.(cfr. Matei XIX, 11, 12). De fapt, sfârșitul purificării vine odată cu transferul propriului centru al eului individual spre Sensul eului universal, numai astfel omul se eliberază, „purificându-se.”

 

 

Note
1 Rousselle Erwin, Il Mistero della Trasformazione, Calea perfecțiunii în marile religii, Fratelli Bocca Editori, Milano 1951, pp.190-91.
2 René Guénon, Simboli della Scienza sacra, Adelphi Edizioni , Milano 2010, pp. 24-32
3 Cfr. René Guénon, op. cit., p. 28
4 Ibid., p. 31
5 Tonelli Angelo, Eleusis e Orfismo, p. 38
6 Cfr. Giorgio Colli, La sapienza greca I, Adelphi, Milano 1977, p. 71