Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

,,Fără să țin seama de vreo spusă sau nespusă”

,,Fără să țin seama de vreo spusă sau nespusă”

 

 

Sandra Cibicenco
Salata de cuvinte
Editura Charmides, Bistrița, 2019

 

 

La o primă luare de contact cu poezia Sandrei Cibicenco – dincolo de chiar titlul persiflant și sfidător al acestui volum de debut – este clar că unui cititor încă nedezbărat de prejudecăți și mefiențe, i se va părea cu totul riscantă încercarea poetei de a miza aproape totul pe un… salt în gol, dar având convingerea fermă că, totuși, va supraviețui; și asta fără acea plasă de protecție, ca la spectacolele de circ, după ce, poate, într-un țipluș de gând, i-ar fi surâs, mai degrabă, un număr de prestidigitație. Ea vrea să facă în poezie cu totul altceva, dar nu în vreo ,,prelungire” (aparent) dadaist- avangardistă, nu în piruetări liricizante neo- expresionistice ori post- trans- moderniste, ci în acea tupeistă și flagrantă voință de sine de a juca (de fapt, de a și-l asuma!) un rol de sorginte intimist- profunzândă, aș zice, forțând un pic termenul, de natură exclusiv psihedelică. În chiar textul final (care dă titlul volumului) se pot identifica vectorii (auto)referențiali care energizează pactul și impactul, ca să zic așa, al poetei cu ea însăși, dar nu aruncându-se în arenă pentru a înfrunta vreo ,,fiară” a junglei estetizant- onirice, ci mimând o dedublare – vecină cu scindarea schizo – prin scoaterea în față a unei ,,victime” pur lingvistice și fonetice – după care se ascunde – am numit aici pleonasmul, care, de fapt, ar trebui scris cu majusculă. Deși pare un termen oarecum banal, el, Pleonasmul, personificat, asumat empatic și structural, ține piept unor alte tentații primejdioase, pe care subconștientul – hai să zic subsidiaritatea – le ține sub obroc : (…) am recurs la persoana a doua în dialog/ iubesc pleonasmul/ îmi place la nebunie/ dar nu îl pot utiliza necondiționat/ (…) [doar în circumstanțele neadecvate oricărei/metafizici subterane ……….] eu o atest de mii de ani încoace deoarece/ Repet/ de-a lungul acestor veacuri/ m-am târît prin tot felul de noroaie/ și creierul meu fuge și abdică/ fără niciun înțeles/ (…) m-am întors prea mult/ și m-am răsculat fără nicio noimă/ voi recurge în continuare la pleonasm/ deoarece mă duce în abject/ și în abject găsesc de toate/ (…) iar creierii mi-i zbor în continuare/ (sublinierea mea A.S.) pe pereții spitalelor de nebuni/ și fără să țin seama de vreo spusă sau nespusă/ de hiat și de aristotel/ uite-așa mă cuprinde/ ha ha ha ha ha haosul (pag. 83). Ei bine, acest în continuare, mie, cititorul ,,încă nedezbărat de prejudecăți și mefiențe”, îmi comunică faptul că autoarea salatei de cuvinte a încercat – cu ingeniozitate și inteligență artistică, ce-i drept – să mă atragă într-o capcană cu iz psihotic, când, de fapt, ”faza” cu ,,zborul creierilor” se referă la zborul ca atare, nu cel la figurat, adică acela care ar vrea să sugereze un eventual act suicidar. Dat fiind că, nu-i așa, acel gest expiator nu poate avea loc decât o singură dată, nicidecum… ,,în continuare”.
Pe de altă parte, revenind la încercarea Sandrei Cibicenco de a se angrena într-o aventură a căutărilor, a unui demers (anti)lirism exploratoriu, ba chiar a unui deconstructivism cu program, se poate observa că uzează de o oarecare doză de agresivitate – uneori disimulată, alteori fățișă- atunci când asmute cuvintele și sintagmele unele asupra altora, de cele mai multe ori le ,,dez-prietenește”, uitându-se încruntată la ,,discursul îndrăgostit” al lui Roland Barthes. Nu agreează, din capul locului, aserțiunea lui G. Călinescu potrivit căreia ,,în orice operă mare, proporția între conformism și noutate trebuie să fie în favoarea celui dintâi”, dar, fără vreo umbră de îndoială, îi dă dreptate lui Harold Bloom, când acesta afirmă că stranietatea este un criteriu al valorii canonice, aceasta, stranietatea, putând fi ireductibilă (inasimilabilă), ceea ce duce la înstrăinare, dezapropriere și scindare. Și că ,,sinele individual este singura metodă și unicul standard pentru înțelegerea valorii estetice”, iar ,,un text de valoare oferă o plăcere mai dificil de obținut decât cea oferită de un text facil”. Iar Sandra Cibicenco nu vrea, precum Nichita, să înece cuvintele în mare, ci le induce o febricitate , o dezinhibare și chiar forma aceea de teribilism sinonimă cu ceea ce se înțelege prin ,,săritul de pe fix”, într-un soi de dans deșucheat (ca al lui Gigi Căciuleanu), iar uneori textul pare un joc aleatoriu și încâlcit, o pură gratuitate versatilă, aluziv- alegorică și sarcastic- parodică: Mi-am făcut curaj/ și-am alergat repede-repede./Deși mă urmăreau,/ am găsit un tomberon/ în care m-am ascuns./ M-am tăiat puțin,/ căci stăteam pe doze de Coca-Cola…/ Așa am avut ocazia să analizez fetidul// M-am uns pe față/ cu salată de icre mucegăită,/ apoi m-am clătit cu lapte bătut./ Mi-am tatuat gambele/ cu o conservă de pește,/apoi m-am dedat materiei / și am luminat tomberonul./ Am desenat o icoană,/ am făcut ordine printre noile hârtii și acte./ Și m-am așezat./ Cu timpul am primit și oaspeți,/ doi șobolani recalcitranți./ Ploile când veneau/ îmi ștergeau picturile,/ dar nu blamam pe Zei./ Eram un mic Sisif fericit./ Acum făuresc un leagăn,/ căci voi rămâne gravidă/ cu întunericul../ Aștept proviziile pe miercuri seara./ Îmi lipsește totuși o tablă/ pe care să vă scriu,/ să vă descriu/ nașterea și moartea/ după care alergați orbește.(Gestația). Într-alt loc este invocat chiar autorul celebrului serial Twin Peaks, David Lynch, maestrul acelor încifrări, grimase și contorsiuni tematic- imagistice, cu care poeta insinuează, mă rog, pretinde, că se suie ,,pe dealuri albe” – nu renegăm regia,/ doar ideologia – (pag. 13). În sinea mea m-am amuzat nițel, descoperind cum Sandra C. i-a cam ,,păcălit” pe vreo doi comentatori, care cuplau și decuplau, interferau și-mpleteau ca pe-o frânghie colorată delirul cu realul, despre care autoarea aruncase mici cârlige cu ,,momeală” apetisantă, între paginile 67- 76, unde aduce vorba despre ,,panici, frici, fobii/ litere nescrise/ și descrise și omise” și unde ,,trei vaci cântă funebru”, iar dinspre ,,real” un incipit de lirism infantilistic (Ziua în care am descoperit timpul) și o aventură bahică la Piaf, însoțită de un semiotician care ,,a recunoscut că vrea să schimbe lumea” (și care ,,la ora actuală-i heideggerian”), dând și solipsistice ,,ponturi” altora, despre ,,cum afli semnificațiile în cele mai abjecte/ stări de fapt!” (.)
Cât despre atracțioasele și (pe alocuri) eclatantele dialoguri (pag. 29- 41) dintre Dasein și Metafizician (,,Dasein: Da, așa am decis, mă sinucid,/adică, e o chestiune/ ce poate fi interpretată greșit,/ dar nu se poate altfel./ Metafizicianul: Hai, mă,/ pe bune,/ vino la mine,/ bem un ceai,/ vorbim,/îmi e greu și mie,/ vezi și tu cum mă zbat/ și mă tot sufoc.”), dintre Metafizician și Zeea (,,Zeea: Pari a fi gumă de șters./ Sigur ne cunoaștem mâine?/ Nu vreau urme de noroi prin casă/ și nici izuri de prostie.(…) Metafizicianul : Ia-mi te rog zvârcolirile,/ dă-le viață,/ spală-le,/ îmbracă-le/ și trimite-le înțelepților./ În aceeași criptă vreau s-ajung.”), dar și dintre Psihotic și Nevrotic (Psihoticul: Nu mai pot nici să gândesc,/nu mai pot/ nici c-aș putea. Nevroticul: Te cam dor alegoriile.” etc.(…) fac deliciul, cum spuneam, și al celui mai exigent cititor. Pentru că, e clar, originalitatea și talentul poetei Sandra Cibicenco sunt în afara oricărui dubiu, iar tribulațiile, arguția pregnant- demonstrativă ale generației (pos)nouăzeciste – sau cum i-o mai fi zicând – (cam) în direcția indicată (sugerată?) de autoarea Salatei de cuvinte ar trebui să se ducă. Nu știu dacă se duce. Dar volumul pe care l-am recenzat aici… seduce.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg