Cum o familie de oameni bătrâni nu avea copii, moșneagul urmează sfatul babei sale și culege de pe drumuri un purcel pe care cei doi îl vor socoti copilul lor. Precum în Povestea lui Harap- Alb, unde sub înfățișarea respingătoare a unei mârțoage se ascunde un cal năzdrăvan, purcelul găsit de moșneag în Povestea porcului este și el într-o stare de-a dreptul deplorabilă, izolat de ceilalți: „Și numai iaca că vede în bulhac o scroafă cu doisprezece purcei, care ședeau tologiți în glod și se păleau la soare. Scroafa, cum vede pe moșneag că vine asupra ei, îndată începe a grohăi, o rupe de fugă, și purceii după dânsa. Numai unul, care era mai ogârjit, mai răpănos și mai răpciugos, neputând ieși din glod, rămase pe loc”.
Devenit copilul bătrânilor, purcelul o pețește pe fiica împăratului și chiar se însoară cu aceasta, tânăra soție descoperind cu uimire adevărata condiție bărbatului ei:„Purcelul toată ziua mușluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc și rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Și n-a trecut mult, și nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum așa de urât ca dintâi”.
În asemenea situație, pielea de porc devine pentru frumosul fecior de împărat o adevărată haină( pe care o leapădă seara). Pentru un Emanuele Cocia, haina, vestimentația în general, contează ca un corp. O haină, consideră autorul, „este în primul rând un corp. În orice haină, facem experiența unui corp ce nu coincide cu corpul nostru anatomic. A ne îmbrăca înseamnă a ne completa, de fiecare dată, corpul nostru, a adăuga corpului nostru anatomic o masă ulterioară alcătuită din obiecte şi materiale mai disparate, al căror unic scop este cel de a ne face să apărem”( Emanuele Cocia, Viața sensibilă, Traducere de Alex. Cistelecan, București, Editura Tact, 2012, p. 98). Corpul omenesc, „din punct de vedere fenomenologic – se dă întotdeauna ca articulat în două părți, un corp anatomic şi un corp ulterior încarnat în haină”( Ibidem, p.100). Mai mult, „haina nu trebuie să-l facă să existe pe cel care o poartă, ci să-i dea posibilitatea de a apărea ca ceva ce nu e”( Ibidem, p. 103). Blestemat de o vrăjitoare, Făt-Frumos este obligat la o existență diurnă, când el trece ceea ce nu este, și la una nocturnă, de care se bucură după ce dezbracă piele de porc, corpul său secund( după Emanuele Cocia). Această condiție nu este cunoscută de părinții adoptivi ai personajului, ci doar de tânăra soție. Lipsită de personalitate și chiar de o identitate, incapabilă să ia o hotărâre, aceasta primește două sfaturi de la părinții săi. Unul, cel înțelept, este al tatălui:„— Draga tatei! Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns, ca să nu pățești vreo nenorocire! Căci, după cum văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Și trebuie să fie ceva neînțeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească!”. Soția urmează însă sfatul mamei:„— Draga mamei, ce fel de viață ai să mai duci tu dacă nu poți ieși în lume cu bărbatul tău? Eu te sfătuiesc așa: să potrivești totdeauna să fie foc zdravăn în sobă și, când a adormi bărbatu-tău, să iei pielea cea de porc și s-o dai în foc, ca să ardă, și atunci ai să te mântui de dânsa!”. Urmând un sfat nechibzuit , tânăra soție trebuie să străbată un drum semnificativ, în căutarea soțului, și în același timp trebuie să-și asume o călătorie cu deosebitele semnificații ale acesteia. Virgil Podoabă subliniază că o călătorie „operează asupra călătorului o, spre a folosi un cuvînt latin, reductio la esență, la structura simplă, fundamentală şi esențială. Poate chiar la esența ultimă a ființei sale”. Mai mult, consideră eseistul,în „virtutea acestei reductio operate de călătorie asupra sa, în exterior, ca şi în interior, subiectul călător nu mai este o ființă bogată, plină, saturată de atribute şi funcții, de determinații externe şi interne, ci o ființă sărăcită, redusă la structura simplă – însă de o sărăcie şi de o reducție ontice”. În ultimă instanță, călătoria îl eliberează pe călător de tot ce este de circumstanță, ajutându-se să se descopere pe sine și să se afirme ca individualitate. Capătul călătoriei care i se impune tinerei soții este o mănăstire, ce nu are însă nimic cu izolarea de lume:„Când voi pune eu mâna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta, și numai atunci să se nască pruncul din tine, pentru că ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit și căzăturile ieste de bătrâni, m-ai nenorocit și pe mine și pe tine deodată! Și dacă vei avea cândva nevoie de mine, atunci să știi că mă cheamă Făt-Frumos și să mă cauți la Mănăstirea-de-Tămâie”.
Drumul tinerei soții este marcat de trei popasuri, tot atâtea etape în transformarea ei. Mai întâi se oprește la casa sfintei Miercuri, numelei ei fiind legat de a treia zi a săptămânii mai puțin de zeul Mercur, sub tutela căruia au pus romanii ziua de miercuri. Sfânta Miercuri îi dă femeii o furcă de aur care torcea singură, îi mai dă un „corn de prescură” și „un păhăruț de vin” și a îndreptat-o spre sora ei mai mare, sfânta Vineri, care îi dă drumeței de asemenea „un corn de prescură”, un „păhăruț de vin” și o vârtelniță de aur care depăna singură. Cum nici sfânta Vineri nu știa unde se află Mănăstirea-de-Tămâie, o îndrumă spre sfânta Duminică, unde popasul este ceva mai lung. După ce îi dă și ea tinerei tot un corn de prescură, un păhăruț de vin , o „tipsie mare de aur și o cloșcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe , și cu puii tot de aur”, o încredințează unui ciocârlan șchiop, singurul care știe unde se află Mănăstirea –de-Tămâie.
Cele trei popasuri atrag în mod deosebit atenția prin semnificațiile pe care le le conțin.Să reținem mai întâi că cele trei sfinte poartă numele zilelor săptămânii când activitățile casnice ale femeilor sunt prohibite, în cazul primelor două, în timp ce ziua de duminică este a repausului pentru toți. Tocmai de aceea, primele două sfinte îi dau o furcă și o vârtelniță care lucrează singure, neimplicând efortul femeii, în vreme ce sfânta Duminică îi oferă o tipsie, obiect cu evidente trimiteri spre culinar și spre hrana răsplătind truda săptămânală. Mai mult, sfânta Duminică îi dăruiește o cloșcă cu puii de aur, sugestie a maternității protectoare.Să nu scăpăm din vedere însă că toate obiectele dăruite sunt din aur, valoroase pentru a-i fi de folos tinerei, dar nu trebuie omis faptul că aurul este considerat „simbol solar și întruchipare a perfecțiunii, regalității și divinitătii”( Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București, Editura Vos, 2007, p. 48, s.n.), atribuindu-i-se „proprietăți apotropaice și tămăduitoare”( Ibidem, p. 48).
În același timp, cititorului nu poate neglija că fiecare dintre cele trei sfinte îi oferă un „corn de prescură” și câte „un păhăruț de vin”. Cu alte cuvinte, cele trei sfinte îi oferă femeii plecate în căutarea soțului pâinea și vinul: „Si luând pâinea, mulțumind, a frânt si le-a dat, zicând: „Acesta este Trupul Meu, cel ce se dă pentru voi; aceasta să faceți întru pomenirea Mea!” Asemenea și paharul, după ce au cinat,zicând: „Acest pahar este Legea cea Nouă, întru Sângele Meu, cel ce se varsă pentru voi.( Luca;22; 19, 20). În această situație, femeia se află în situația unei împărtășanii, intră în alt orizont decât acela al lumii basmului, din care ea vine. Cu atât mai mult cu cât ea trebuie să coboare intr-o peșteră unde se află altă lume. Cel care o conduce este un ciocârlan șchiop ale cărui atribute sunt recunoscute. Șchiop fiind, contactul lui cu terestrul este simțitor redus, pasărea contând , după un Gaston Bachelard, ca „metaforă a aerului și a ascensiunii”. Dictionarul de simboluri reține că prin trecerile „sale succesive de la pământ spre cer și de la cer spre pământ leagă cei doi poli ai existenței: ea este un fel de mediatoare”(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, forme, figuri, culori, numere, Volumul 1, București, Editura Artemis, 1995, p. ). Acest simbolic ciocârlan o duce pe femeie într-o lume paralelă, rai( „era un raiu, nu alta”), dar și univers unde adevărurile esențiale nu mai sunt ascunse:„Atunci ea, deși îi fugeau ochii de atâtea străluciri, se uită mai cu băgare de seamă și îndată cunoaște podul cel minunat din ceea lume și palatul în care trăise ea cu Făt-Frumos așa de puțin…”.
Pentru a ajunge la soțul său, femeia trebuie să renunțe la darurile celot trei sfinte, care, specifice femeii, lucrau singure, fiindcă ea trebuie să se prezinte lui Făt Frumos în frumusețea și simplitatea feminității sale. Dar și pentru a se putea face abia acum nunta ca autentic început: „Acum, aduceți-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut și nunta și cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit și nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Și numai cât a gândit Făt-Frumos, și îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul, îmbrăcați iarăși în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Și s-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă, și a ținut veselia trei zile și trei nopți, și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-a sfârșit”. Dincolo de semnificațiile cunoscute, nunta marchează aici triumful umanului asupra degradantei condiții a animalității!