Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Fenomenul sinuciderii din perspectiva antropologiei culturale (II)

Fenomenul sinuciderii din perspectiva antropologiei culturale (II)

 

 

Comportamentul sinucigaș al lui Socrate

 

Aflat în fața morții, Socrate respectă legile cetății nu pentru că aşa i-ar dicta interesul propriu, ci dimpotrivă, este în stare de sacrificiu de sine, întrucât consideră legile cetăţii ca fiind sacre, iar respectul pentru ele trebuie să fie necondiţionat. Chiar dacă pentru asta ar trebui să te sinucizi sau, ceea ce este același lucru, să te lași condamnat la moarte și executat nevinovat fiind.
În primăvara anului 399 înainte de Hristos, Socrate, care avea atunci etatea de 70 de ani, era adus în faţa tribunalului atenian al celor cinci sute, spre a fi judecat. Pe atunci nu existau acuzatori profesionişti, cu statut de magistraţi, care să vegheze la respectarea legii şi să reprezinte interesele statului într-un proces, aşa cum sunt procurorii din perioada modernă. Pe atunci acuzator public, denunţător sau sicofant putea să fie oricare membru al cetăţii, cu condiţia să-şi poată susţine acuzaţia. Spre a preveni şi descuraja abuzurile de denunţare precum şi denunţarea ca şicană politică, dacă pentru condamnare nu votau cel puţin douăzeci la sută din judecători, dacă deci acuzarea nu se putea susţine în mod semnificativ, atunci denunţătorii erau pedepsiţi cu o amendă relativ importantă şi li se ridica dreptul de a mai fi acuzatori. Pe de altă parte, spre a încuraja vegherea publică asupra respectării legilor, dacă condamnarea era clară şi acuzatul era pedepsit cu amendă sau confiscarea averii, atunci denunţătorii erau recompensaţi cu o anumită parte din amendă sau averea confiscată.
Procedura era atent reglementată prin lege1. Acuzatorul trebuia să îşi depună denunţul în scris la unul dintre arhonţi, de regulă la arhontele basileu, în prezenţa acuzatului şi încă a doi martori. Atât acuzatorul, cât şi acuzaţii depuneau un jurământ, că vor dovedi cu probe acuzaţiile, respectiv că vor respinge acuzaţiile în cauză. Judecata propriu-zisă se deschidea prin citirea depoziţiilor acuzării şi apărării. Apoi, în dezbaterile care urmau, acuzatul putea să pună întrebări direct acuzatorilor săi. Procesul penal comporta două etape. Într-o primă fază tribunalul, după ce asculta atât acuzarea, cât şi apărarea, decidea prin vot dacă fapta penală imputată există sau nu, respectiv se vota cu jetoane perforate pentru condamnare sau cu jetoane întregi pentru achitare. Dacă era cazul de achitare, procesul se încheia aici. Dacă era cazul de condamnare, după o pauză se relua procesul într-o a doua fază, în care se stabilea felul şi, eventual, cuantumul pedespsei. În principiu, în cauzele penale existau trei modalităţi de sancţionare: amendă, exil sau pedeapsa capitală. Spre deosebire de alte civilizaţii ale antichităţii, care nu aplicau decât tortura și pedeapsa cu moartea, civilizaţia greacă era mult mai umanistă, cunoştea o anumită dozare a pedepsei în funcţie de gravitatea faptei şi, cel puţin atunci când era vorba de oameni liberi, nu practica tortura. Însuşi felul execuţiei, prin otrăvire, dădea posibilitatea unei morţi demne, fără suferinţe teribile şi expunere la batjocură, ca de exemplu în cazul răstignirii practicată de către romani. Mai mult, acuzatul putea să îşi recunoască vinovăţia şi să-şi propună el însuşi pedeapsa. Atunci acesta avea posibilitatea să-i convingă pe judecători să i se dea o pedeapsă mai blândă, în loc de pedeapsa cu moartea putea să-şi propună și să obțină exilul, în loc de exil putea să scape cu o amendă, sau în loc de o amendă mai mare, cu o amendă mai mică.
Acuzatorii lui Socrate erau Meletos şi Lykon, un poet şi, respectiv, un orator, ambii mediocri şi obscuri, fără un nume în cetate. Dar în spatele lor se afla Anytos, proprietarul bogat al unor tăbăcării şi om cu influenţă politică, pe care Socrate l-a admonestat odată în public că îşi educă fiul numai în scopul unei vieţi mercantile, aşadar un individ despre care putem spune că îl acuza pe Socrate din ranchiună personală2. În acest caz, nu averea care ar fi putut fi confiscată de la Socrate a fost lucrul care i-a tentat pe denunţători, ştiut fiind faptul că Socrate era un om sărac, ci dorinţa de răzbunare a fost mobilul denunţării.
Capetele de acuzare erau ticluite în aşa fel, încât să nu poată fi respinse de către Socrate cu dovezi clare, ci, dimpotrivă, să producă în mintea publicului o oarecare ambiguitate. Prima acuzaţie: Socrate nu recunoaşte zeii Athenei. O acuzaţie de impietate putea să facă o puternică impresie asupra cetăţii, mai ales că filosofii aveau o reputaţie proastă în această privinţă, în memoria cetăţenilor Athenei fiind încă proaspete cazurile altor doi gânditori, Anaxagoras şi Protagoras, care au fost judecaţi cu ceva vreme mai-nainte pentru exact acelaşi delict, lipsă de pietate faţă de zei, găsiţi vinovaţi şi condamnaţi la exil. Şi mai ales că Socrate credea în zei, de fapt într-un singur Zeu atotputernic3, vorbea despre Zeu la singular şi cu articol hotărât, dar totodată a fost auzit frecvent în cetate ironizând figurile divine antropomorfe, „cu pasiuni de rând şi biografii de scandal”4. A doua acuzaţie: Socrate introduce zei noi. Era vorba în realitate de celebrul daimon, pe care Socrate pretindea că îl are şi care era ca o voce a conştiinţei sale ce îl oprea să facă anumite lucruri, daimon care acţiona deci ca o instanţă interioară prohibitivă. Şi aici mulţimea, instigată de imaginaţia răuvoitoare a acuzatorilor, poate să facă foarte uşor o confuzie primejdioasă, anume să creadă că demonul personal al lui Socrate este de fapt o nouă divinitate introdusă ilicit în pantheonul atenian. A treia acuzaţie, şi ea gravă în sine: Socrate corupe tineretul. Aparenţele pledează din nou împotriva lui Socrate. Într-adevăr, existau tineri fascinaţi de personalitatea acestui învăţător care, spre deosebire de sofişti, nu cerea nici o plată pentru învăţătura sa şi îl urmau cu pasiune, neglijând activităţile lucrative şi neascultând de părinţi, ba chiar îl imitau, punând şi ei întrebări cu scopul de a-şi pune interlocutorii în dificultate. În realitate, cu tinerii dornici de perfecţionare, Socrate vorbeşte prietenos, cu simpatie, încercând să ajungă împreună la ideea de înţelepciune (precum de exemplu în dialogul Charmides), dar cu puternicii zilei, plini de suficienţa succesului lor şi convinşi că sunt atotştiutori, el este de o ironie necruţătoare. Aceştia îşi recunosc cu greu înfrângerea în aceste bătălii ale inteligenţei şi nu i-o vor ierta lui Socrate niciodată, motiv suficient ca să voteze pentru condamnarea lui.

 

§ Sfidarea tribunalului

 

Dialogul platonic Apărarea lui Socrate este structurat în trei părţi5. Prima parte o reprezintă apărarea propriu-zisă. Socrate combate mai întâi calomniile care circulau de mai multă vreme pe seama lui, după care răspunde direct actului de acuzare. Privind afirmaţia despre influenţa sa negativă asupra tineretului, o impresie aflată în sfera indemonstrabilului, Socrate o combate arătând lipsa de seriozitate a acuzaţiei, respectiv punând nişte întrebări care îl fac pe acuzatorul Meletos să debiteze enormităţi. Cu referire la acuzaţia de asebia, de lipsă de evlavie faţă de zei şi de introducerea de divinităţi noi, Socrate se apără, zicând că nu poate fi acuzat de ateism, de vreme ce este acuzat în acelaşi timp că ar crede şi în divinităţi noi. Dimpotrivă, Socrate arată că el este un om profund credincios, de vreme ce toată viaţa lui, de la douăzeci la şaptezeci de ani, nu a făcut altceva decât să respecte porunca Zeului de a căuta oameni mai înțelepți decât el, ceea ce explică de fapt îndeletnicirea lui de zi cu zi.
Se ştia că în tinereţe, undeva în jurul vârstei de douăzeci de ani, Socrate a consultat oracolul lui Apollo de la Delphi, prin care Zeul i-a transmis că el, Socrate, este cel mai înţelept dintre oameni6. Acest fapt l-a pus într-o serioasă încurcătură. Dacă Socrate ar fi crezut fără îndoieli şi în mod necondiţionat că el este cel mai înţelept dintre oameni, ar fi riscat să devină prezumţios şi să întâlnească totuşi, odată şi odată, pe altcineva mai înţelept decât el. Apoi chestiunea mai era relativă şi într-altfel, de vreme ce înţelepciunea nu se poate măsura precis, cu vreun etalon transsubiectiv. Pe de altă parte, dacă nu ar fi luat în seamă ce i-a spus oracolul şi nu s-ar fi crezut înţelept, poate chiar cel mai înţelept dintre concetăţenii săi, asta ar fi însemnat să nesocotească însuşi cuvântul Zeului, abia atunci dovedindu-se vinovat de lipsă de evlavie faţă de zei. Lui Socrate, acest oracol i-a marcat destinul, i-a schimbat total felul de viaţă. Din acest punct încolo, până la sfârşitul vieţii, Socrate nu a mai făcut nimic altceva, şi-a abandonat inclusiv bănoasa şi promiţătoarea meserie de sculptor, a trăit ca un om sărac, mulţumindu-se cu puţin, dar căutând neîncetat pe un altul mai înţelept decât el. Stătea toată ziua în piaţa publică, intra în vorbă cu oameni de toate condiţiile, pe subiecte dintre cele mai diverse, punând întrebări simple dar iscusite şi ajungând în final la o vădită lipsă de înţelepciune a interlocutorilor săi. În acest fel s-a ales cu reputaţia, nedreaptă în sine, de om lipsit de evlavie faţă de zei şi de corupător al tineretului. Totodată, şi-a atras din partea unora o duşmănie de moarte, dar şi-a urmat neclintit destinul decis de către Zeu. Aici l-au găsit, la datorie, în agora, la vârsta de şaptezeci de ani, procesul şi condamnarea sa la moarte.
Partea a doua a Apărării lui Socrate coincide de fapt în conţinut cu partea a doua a procesului. După prima parte s-a votat şi, cu o majoritate de doar treizeci de voturi, Socrate a fost găsit vinovat. Din 502 judecători, 221 au votat pentru achitare, iar 281 au votat pentru condamnare. După o pauză, a urmat partea a doua a şedinţei de judecată, în care urma să se stabilească felul pedepsei. Acuzarea cerea pedeapsa maximă, condamnarea la moarte. Nişte prieteni bogaţi, între alţii Criton (unchi al lui Platon), vor să se pună chezaşi pentru Socrate şi să plătească pentru el o amendă uriaşă, de 30 de mine, echivalentul a aproximativ 13 kg de aur în termenii noştri de azi. I se dă cuvântul lui Socrate, ca să-şi propună şi el felul pedepsei. Şi aici – stupoare! – Socrate cere, drept pedeapsă, ca să fie hrănit în pritaneu pentru tot restul vieţii.
În Athena antică, Prytaneum-ul era o clădire publică amplasată în imediata vecinătate a pieţei publice numită agora, aici erau găzduiţi prytanii, cei mai înalţi magistraţi ai statului, pe durata mandatului lor de un an, aici era întreţinut focul sacru, care nu se stingea niciodată, simbol al continuităţii eterne a cetăţii, aici erau păstrate cheile de la încăperile unde era depozitat tezaurul şi sigiliul statului, dar aici erau găzduiţi şi oaspeţii cei mai de seamă, regi străini sau ambasadori ai statelor prietene, după cum tot aici se acorda cea mai înaltă distincţie posibilă, „hrănirea în prytaneu”, care se conferea unor cetăţeni cu merite cu totul extraordinare pentru viaţa cetăţii, de exemplu câştigătorilor la Jocurile Olimpice sau generalilor întorşi victorioşi din război7.
Aşadar, la proces Socrate a propus drept pedeapsă pentru sine nici mai mult nici mai puţin decât ca el să fie „hrănit în prytaneu” pentru tot restul vieţii! Asta a cerut-o Socrate, un om vestit în toată lumea antică pentru înţelepciunea, caracterul, modestia, simplitatea modului de viaţă şi simţul măsurii, trăsături care îi erau definitorii. Pedeapsa pe care şi-a propus-o Socrate, aceea de a i se acorda cele mai mari onoruri, a căzut în mijlocul adunării ca trăznetul din senin, a venit ca o sfidare imensă şi total nesăbuită la adresa Tribunalului celor cinci sute, care a votat imediat pentru condamnarea sa la moarte. Intersant este că numărul de voturi pentru condamnarea lui la moarte este mai mare cu optzeci de voturi decât numărul de voturi date pentru vinovăţia lui de principiu, în prima fază a procesului. Cu alte cuvinte, un număr de optzeci de judecători care au votat în prima fază a procesului pentru nevinovăţia lui Socrate s-au răzgândit după ce Socrate a sfidat tribunalul şi au votat în a doua fază pentru condamnarea lui la moarte. Faptul spune multe despre capacitatea unui tribunal, chiar cu un număr imens de juraţi, de peste cinci sute, de a-şi menţine obiectivitatea şi caracterul impersonal al actului de Justiţie, dar şi despre gestul sinucigaş al lui Socrate, de a pretinde în sfârşit ceea ce i s-ar fi cuvenit cu adevărat.
Partea a treia a Apărării lui Socrate nu mai este rostită în faţa tribunalului. Imediat după pronunţarea sentinţei, şedinţa se ridică, iar Socrate a mai stat de vorbă cu câţiva prieteni şi discipoli, precum şi cu cei care au votat în favoarea sa, până ce arhonţii mai erau ocupaţi să dea dispoziţiile necesare pentru ducerea lui la închisoare. Pe aceştia Socrate îi consolează, zicându-le să nu fie trişti, atâta vreme cât noi nu ştim dacă moartea în sine este un lucru bun sau rău. Spre finalul Apologiei scrisă de Platon, Socrate ni se arată în toată măreţia sa etică. Le spune discipolilor săi că nu de moarte trebuie să ne fie frică, ci de nedreptate, nu de moarte trebuie să fugim, ci de ticăloşie. Moartea vine oricum şi nu depinde de voinţa noastră să scăpăm de ea, moartea îi ajunge din urmă în primul rând pe cei mai bătrâni şi mai greoi. Cu toate acestea, de ticăloşie, deşi depinde de voinţa noastră, scăpăm mai greu decât de moarte, căci „ticăloşia fuge mai repede decât moartea”8. Tentaţia ticăloşiei ne urmăreşte tot timpul vieţii şi îi ajunge din urmă chiar şi pe cei mai iuţi şi mai aprigi oameni. Ticăloşia trebuie să fie un duşman mai de temut decât moartea, pentru că moartea ucide trupul brusc, în timp ce ticăloşia ucide sufletul lent, pe tot parcursul vieţii. El, Socrate, pleacă din lumea aceasta osândit pe nedrept, dar pe judecătorii care au votat pentru condamnarea lui la moarte îi osândeşte Adevărul, ca pe unii vinovaţi de ticăloşie şi nelegiuire9.
La puţină vreme după toate acestea, atenienii au regretat puternic această condamnare vădit nedreaptă, apoi mulţimea s-a întors furioasă împotriva acuzatorilor şi i-a pedepsit. Potrivit tradiţiei, Meletos a fost condamnat la moarte, iar Anytos şi Lycon la exil10. Acestea sunt împrejurările în care Platon şi-a scris Apărarea lui Socrate, la trei ani după evenimente11. Procesul lui Socrate era încă prezent în mod semnificativ în memoria atenienilor, iar Platon nu ar fi putut să scrie o Apărare esenţial diferită de cea rostită efectiv de către Socrate în faţa tribunalului.

 

 

Note
1 Vezi Platon, Opere, vol. I, ESE, Bucureşti, 1974, p. 11 şi urm. Vezi şi Doru Cosma, Socrate, Bruno, Galilei în faţa Jusjtiţiei, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1982. Vezi şi: George Bălan, Procesul lui Socrate, Ed. Albatros, Bucureşti, 1993.
2 Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 102.
3 Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Ed. BOR, Bucureşti, 1982, p. 276.
4 Platon, Opere, vol. I, ed. cit., p. 10.
5 Idem, p. 12.
6 Diogene Laertios, Vieţile şi doctrinele filosofilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p. 167.
7 Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, ESE, Bucureşti, 1985, p. 570.
8 Platon, Opere, vol. I, Ed. cit, p. 41.
9 Ibidem.
10 Diogene Laertios, op. cit., p. 168.
11 Platon, Opere, vol. I, ed. cit., p. 11.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg