Religia și bisericile creștine despre sinucidere

 

Trebuie să observăm de la bun început că discursul creștin de condamnare a sinuciderii se lovește de dificultăți asemănătoare cu ceea ce spune și Islamul împotriva sinuciderii, că este diferit de la o biserică la alta, nefiind peste tot convingător, la fel de ferm și necondiționat.
În primul rând, creștinismul are ca punct de plecare, la fel ca și Iudaismul, poruncile biblice cu privire la valoarea și prezervarea vieții. Raționamentele creștine împotriva sinuciderii se bazează pe una din cele zece porunci din Vechiul Testament: „Să nu ucizi!” (Exod, XX, 13), reluată și în Noul Testament (Mt. XIX, 18). Este clar că porunca „Să nu ucizi!” se referă la persoana altuia, dar nu este deloc clar dacă se referă și la persoana proprie, dacă porunca interzice și uciderea de sine. Apoi, este clar că religia iudaică și cea creștină consideră viața ca un dar de la Dumnezeu, care nu trebuie desconsiderat prin sinucidere și că sinuciderea este împotriva ordinii naturale create de către Dumnezeu.
Dar să luăm cazului unei persoane bolnave, care recurge la tratament medical și se vindecă. Dacă e să fim consecvenți, trebuie să admitem că și boala este dată tot de către Dumnezeu, iar a te vindeca de boală prin efort propriu este tot o acțiune a omului îndreptată împotriva voinței lui Dumnezeu, la fel ca și sinuciderea. A transforma, prin medicație, un om bolnav într-un om sănătos este un lucru la fel de contrar voinței lui Dumnezeu ca și a transforma un om sănătos într-un om mort. Atunci de ce numai sinuciderea să fie condamnabilă ca fiind împotriva voinței lui Dumnezeu, iar vindecare prin metode medicale omenești nu? Sinuciderea – zice creștinismul – este un păcat grav, deoarece echivalează cu negarea naturii divine a lui Dumnezeu. Dar cel care nu crede în Dumnezeu, mai păcătuiește el în sinea lui? Și împotriva cui?
Bisericile creștine tradiționale mai trebuie să rezolve, fără ipocrizie, și spinoasa problemă a martirajului. După cum se știe, în Imperiul Roman primii creștini erau persecutați, dar persecuțiile împotriva creștinilor erau justificate politic. Imperiul Roman era un imperiu imens, care îngloba cea mai mare diversitate de popoare, limbi și religii cunoscute vreodată în istorie, o adevărată babilonie. Romanii erau toleranți din punct de vedere religios, lăsau tuturor credințelor religioase libera practicare a cultului, dar în același timp aveau nevoie pentru unitatea imperiului de un simbol religios și politic unic, iar acest simbol religios și politic a fost găsit în divinizarea persoanei împăratului. Toate popoarele aveau deplină libertate religioasă, cu condiția să aducă cinstire religioasă și simbolului unic al imperiului, adică statuii împăratului. Vechii evrei au refuzat categoric acest lucru, adică amplasarea statuii împăratului în Templul lor, socotindu-l pe bună dreptate o formă gravă de profanare și idolatrie, ceea ce a condus la războaiele iudaice și finalmente la cucerirea și dărâmarea Ierusalimului și a Templului de către romani.
Și cu creștinii lucrurile au stat întrucâtva asemănător. Și ei au refuzat să practice cultul împăratului și să se închine statuii acestuia1, fapt pentru care au fost persecutați timp de peste două secole, persecuții justificate politic. În plus creștinii aveau și o reputație proastă, încă de pe vremea împăratului Nero. Erau acuzați de cele mai infame fapte, de canibalism (asta au înțeles cei care spionau oficierea euharistiei din rugăciunea epiclezei: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu…”) și de incendierea Romei. În timp, aceste calomnii repetate au prins într-o anumită măsură, încât simpla mărturisire a apartenența la secta creștină provoca oroare și indignare. Periodic, timp de aproape două secole și jumătate, de la împăratul Nero și până la Dioclețian, creștinii erau persecutați, de regulă fără altă dovadă a apartenenței la cult, decât mărturisirea celor împricinați că sunt creștini. Cei care cedau în urma torturii și abjurau, erau lăsați în pace, dar cei care persistau în mărturisirea credinței creștine erau condamnați la moarte, iar sentințele erau executate cu imaginație și sadism. Este clar că martirii știau că urmează să fie omorâți și se lăsau de bunăvoie să fie omorâți, ba chiar căutau ei înșiși acest lucru, voiau să primească „cununa muceniciei”. Trebuie să admitem că orice caz în care actul ce determină moartea este îndeplinit de către victimă în cunoștință de cauză este un act de sinucidere. Atunci cum trebuie făcută diferența dintre un martir autentic și un sinucigaș de rând? Martirii sunt cinstiți în mod deosebit și azi de către bisericile tradiționale, Catolică și Ortodoxă, pentru că prin comportamentul lor sinucigaș neînfricat, martirii din antichitate au asigurat supraviețuirea Bisericii creștine primare pe timpul persecuțiilor romane. Tot astfel sunt cinstiți și martirii ulteriori, cei care au mărturisit credința creștină cu prețul vieții sub stăpânirea otomană sau sub regimurile politice comuniste ateiste. Atunci de ce bisericile îi dezaprobă și îi condamnă numai pe cei care se sinucid în alte contexte și din alte motive, din alte convingeri și credințe puternice, inclusiv din fanatism religios necreștin?
Morala creștină condamnă sinuciderea fără echivoc, iar motivul este unul simplu. A-ți lua singur viața presupune o atitudine potrivnică lui Dumnezeu, necredință, ateism și dispreț față de credința și rânduielile bisericești2. Mai precis, sinucigașul se substituie lui Dumnezeu, care este singurul Stăpân al vieții oamenilor, Cel Care ne dă viața și Cel Care ne-o ia, atunci când El socotește. Chiar dacă uneori suferința, mizeria, bolile și atitudinile ostile ale semenilor ating cote de nesuportat, nu avem voie să ne luăm viața, pentru că nu ne-am dat-o noi. Sinuciderea implică păcatul deznădejdii, care este unul dintre cele mai grave pe care le putem comite, care este păcat împotriva Duhului Sfânt, pentru că trupul nostru este „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni, III, 16) și care nu se poate ierta niciodată (Mt., XII, 31-32). Unul dintre apostoli, Iuda, mai numit și „fiul pierzării” (Ioan, XVII, 12), a deznădăjduit și s-a sinucis. Întrebarea care se pune este: trupul lui Iuda mai era și el „templu al Duhului Sfânt”? Și dacă nu s-ar fi sinucis, ar fi fost oare și el iertat? Nu ar fi rămas ca un întunecat simbol viu, expus cât ar mai fi trăit la toată batjocura și disprețul, prin care ar fi fost permanent condamnată trădarea?
Bisericile Ortodoxe naționale condamnă bineînțeles sinuciderea, dar și acestea trebuie să admită conduita eroică a ostașilor căzuți pe câmpurile de luptă (pentru mântuirea cărora se roagă de altfel la Sf. Liturghie), adică să aprobe comportamentul sinucigaș, să aprobe „jertfirea vieții pentru interese de superioară valoare morală”, cum scrie fostul profesor de Teologie Morală de la Sibiu și fost Mitropolit al Ardealului Nicolae Mladin3. Numai că „interesele de superioară valoare morală” nu pot fi definite cu claritate. Există soldați curajoși care își expun viața la modul sinucigaș și o pierd în războaie de apărare, după cum există și soldați sinucigași care își pierd viața voluntar în războaie de agresiune, în războaie de jaf și cotropire. Care dintre aceste interese sunt de valoare morală superioară? În război, fiecare tabără beligerantă va susține că soldații proprii își jertfesc viața pentru interese morale superioare, iar ai inamicului nu, ceea ce relativizează din capul locului atari interese. Și de ce poate fi aprobat de către Biserică comportamentul sinucigaș al unui militar care cade pe câmpul de luptă, dar nu poate fi aprobat gestul unui militar care își trage singur un glonte în cap, din motive de onoare sau de situație fără ieșire, în afara câmpului de luptă.
Nicolae Mladin definește sinuciderea ca fiind „curmarea conștientă și voluntară a propriei vieți, fie prin întrebuințarea unor mijloace ucigătoare, fie prin neîmplinirea unor acțiuni care sunt necesare pentru susținerea vieții, cum ar fi alimentația”4. Dar grevistul foamei care moare din cauza aceasta – este oare vinovat numai el însuși sau este vinovat, în ochii Bisericii, și cel din cauza căruia primul a făcut greva foamei?
Motivele pentru care morala creștină condamnă sinuciderea, în opinia importantului teolog ortodox menționat mai sus, ar fi mai multe.
a) Sinuciderea este un act împotriva firii umane. Omului, ca oricărei ființe vii în genere, îi este propriu un anumit instinct al autoconservării, în temeiul căruia el se apără împotriva a tot ce îi amenință existența. Chiar și iubirea de sine și egoismul cer ca omul sa prețuiască viața ca primul între bunurile sale pământești și temeiul tuturor celorlalte activități. E adevărat, se poate spune că omul are un drept personal asupra vieții sale, dar este un drept de „administrare” și folosire rațională a vieții, nu de sinucidere, deoarece sinuciderea depășește limita dreptului asupra vieții sale. Faptul că oamenii sunt oripilați și îngroziți la vederea unui cadavru de sinucigaș este încă o dovadă în plus că sinuciderea este o crimă oribilă împotriva firii umane.
b) Sinuciderea este o crimă împotriva societății, familiei și patriei. Fiecare om are și datorii sociale trebuind, după măsura puterilor sale, să contribuie la binele semenilor. Binele și bunăstarea unei familii depind adesea de existența unui singur om, iar sinucigașul se vede clar că dezertează de la toate îndatoririle familiale. Apoi, un om care se sinucide arată fără echivoc că nu își prețuiește viața, iar unul care nu își prețuiește viața proprie înseamnă că nu o poate prețui nici pe a celorlalți, fiind deci un om denaturat nu numai din punct de vedere familial, ci și din punct de vedere social. Afirmația că există indivizi care fac degeaba umbră pământului, și deci nu ar merita să trăiască, nu poate fi acceptată din punct de vedere moral. Pentru că, dacă cineva este complet lipsit de orice merit ori s-a făcut vinovat față de societate, acesta are datoria și (teoretic) posibilitatea să-și repare greșelile până în ultima clipă a vieții.
c) Sinuciderea este o crimă împotriva lui Dumnezeu. Pentru o mai ușoară înțelegere a problemei, putem transpune învățătura creștină în termeni oarecum comerciali și atunci spunem că viața noastră este un dar de la Dumnezeu. Viața noastră este „proprietatea” lui Dumnezeu, pentru că El este Creatorul și susținătorul vieții umane. Dumnezeu îi dă omului viața „în folosință”, pentru ca el să o folosească în scopul mântuirii sufletului. Distrugerea vieții altuia prin ucidere și autodistrugerea vieții noastre prin sinucidere, ceea ce este același lucru, este o crimă gravă, pentru că noi distrugem ceva ce nu putem crea, ci numai Dumnezeu. Sinuciderea este o crimă față de Dumnezeu, pentru că noi distrugem ceva ce nu ne aparține nouă, ci este proprietatea lui Dumnezeu. Viața este un dar de la Dumnezeu, dar nu este un dar oarecare, a cărui primire sau refuzare ar sta la latitudinea omului, primirea vieții nu este la discreția omului, ci este un dar în vederea mântuirii. Numai dacă refuzăm ideea de mântuire, numai atunci putem refuza și viața în mod arbitrar. Atunci chiar ne este indiferent dacă prin sinucidere îl ofensăm pe Dumnezeu sau nu.
Din punct de vedere bisericesc, sinuciderea este un păcat cu totul aparte, diferit în mod absolut de toate celelalte păcate, care mai este trecut și în categoria păcatelor „strigătoare la cer”5. Fiindcă toate celelalte păcate lasă în principiu un loc în viitor pentru căință și pocăință în timp ce sinuciderea, întrucât desființează însăși viața, desființează pentru totdeauna această posibilitate.
Dar ce posibilități de sancționare are Biserica, întotdeauna post factum, față de actul sinuciderii și față de autorul lui? Biserica îl poate lipsi pe sinucigaș post mortem de rugăciunile ei, lucru care – cum am mai spus – poate prezenta importanță și eficiență numai în ipoteza că sinucigașul nu este ateu. Și aici bisericile creștine tradiționale, Ortodoxă și Catolică, nu fac dovada unei practici unitare în sancționarea sinuciderii. Biserica Ortodoxă este categorică, ea nu admite sinuciderea în nici o împrejurare și sub nici un motiv6. Într-un limbaj de bună mireasmă duhovnicească, în cea mai veche culegere de legi bisericești în limba română, Pravila de la Govora (de la anul 1640) stă scris: “Orice om de voia lui de se va arunca pe sine dintr-un loc înalt jos și va muri sau într-o apă sau dintr-o piatră sau de se va junghia pre sine însuși sau în orice fel de moarte sau cu o funie de se va spânzura, unul ca acela să nu se îngroape ca creștin, nici să-l prohodească, ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat. Iar de va fi făcut aceasta pentru Dumnezeu să nu se cruțe, fiindcă niște bunătăți ca acelea și fel de moarte n-a învățat Dumnezeu pe nimenea. Iar de-i va fi făcut lui altcineva aceasta, pe acela să-l cânte și să-l îngroape și pomeniri să-i facă ca și la tot creștinul7”. Într-o altă legiuire veche, apărută la puțin timp după cea dintâi menționată mai sus, anume în Îndreptarea Legii (Târgoviște, 1652) se introduce excepția alienării mintale: “Sinucigașul de bună voie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo slujbă, căci și-a dat sufletul satanei. Dar cel ce s-a sinucis fiind bolnav și ieșit din minți poate fi slujit. Iară sinucigașul care s-a omorât din împuținarea sufletului, adică din frica de oameni sau de persecuții sau de boala care nu i-a atins mintea, acela nu poate fi pomenit8”.
În schimb Biserica Catolică este mai puțin rigidă și judecă lucrurile de la caz la caz. Biserica Catolică susține că ar fi absurd să credem că pedepsim mortul prin lipsirea lui de slujbe religioase, mortul nu mai poate fi pedepsit de către oameni, pentru că el se află deja la Judecata lui Dumnezeu. Refuzul parțial sau în întregime a slujbelor religioase pentru sinucigaș este mai mult un mesaj pentru cei rămași în viață și o atenționare a lor că s-a produs un păcat grav. Dar dacă este vorba de persoane cu o mare notorietate pozitivă care s-au sinucis (cazul celebrei Veronica Micle sau al cântăreței Mădălina Manole de exemplu), atunci refuzul slujbei de înmormântare poate să „împietrească sufletul multora” (susțin unii teologi catolici9) și să-i îndepărteze de Biserică. Deci Biserica Catolică aprobă slujbe religioase cu un fast mai redus pentru unii sinucigași cu notorietate, în cazul în care refuzul slujbelor ar dăuna unei bune opinii publice despre Biserică.
Pot exista sinucideri provocate de tulburări mintale și aici de asemenea lucrurile trebuie privite nuanțat de la caz la caz. În unele cazuri omul poate fi fără discernământ și atunci este înlăturată dimensiunea răspunderii proprii. Dar nu orice suferințe sufletești, nu orice zdruncinare a vieții morale, nu orice prăbușire a puterilor interioare, nu orice grad de melancolie anulează întrebuințarea rațiunii și ideea de responsabilitate. Fiindcă poate exista și o „sinucidere indirectă”, cauzată de un mod de viață în care este previzibilă consecința morții, în care moartea este rezultatul unor vicii incontrolabile ruinătoare ale organismului. Problema suferințelor fizice grele, provocate de boli incurabile, este încă și mai sensibilă. Moraliștii bisericilor creștine vor susține că suferința fizică de dinainte de moarte înseamnă de fapt o ultimă încercare a credinței creștinului, dacă nu chiar o „spiritualizare” a lui, dar este greu ca astfel de alegații să fie susținute convingător pentru toată lumea. Problema reală este dacă suferința fizică puternică și perspectiva iminentă a morții nu cumva golesc viața de sensul ei, făcând-o de prisos.

 

 

Note
1 Ioan Rămureanu, Milan Șesan, Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală, vol. I, ediția a III-a, EIBMBOR, București, 1987.
2 http://www.apologeticum.ro/2011/12/viziunea-bisericii-ortodoxe-despre-pacatul-sinuciderii
3 http://www.crestinortodox.ro/morala/sinuciderea-70849.html
4 Idem.
5 Nicolae Mladin, O. Bucevski, Constantin Pavel, Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, Vol. I, EIBMBOR, București, 1979, p. 439.
6 http://www.crestinortodox.ro/morala/sinuciderea-70849.html
7 * * * Pravila de la Govora, Ed. Fortuna, Râmnicul Vâlcea, 2016, glava 143.
8 * * * Îndreptarea Legii, Ed. Academiei, București, 1962, p. 250.
9 http://www.gandul.info/stiri/pacatul-sinuciderii-ce-spun-teologii-despre-pedepsirea-lui-asemanari-si-diferente-intre-crestini-mozaici-musulmani-budisti-si-hindusi-6587157