Andrei Marga
Rațiune și voință de rațiune
București, Editura Academiei Române, 2017

 

 

Recentul volum al profesorului Andrei Marga, intitulat Rațiune și voință de rațiune (Editura Academiei Române, București, 2017, 324 p.), dă seama de câteva adevăruri perene ale cugetării filosofice dintotdeauna: că forța gândirii ordonatoare trebuie să facă viața oamenilor mai bună, că puterea rațiunii este, totuși, însoțită și de limitări, că voința și bunăvoința ar trebui înfrățite; că rațiunea este și pentru a da sens și coerență acțiunii omenești.
Autorul acestei excelent structurate și elaborate cărți, fin cunoscător al istoriei filosofiei universale și românești, pleacă de la o idee lansată de Fichte acum două secole, într-un moment de cumpănă pentru destinul poporului său dar și pentru cel al umanității viitoare: anume că, prin rațiune și prin voință de rațiune, prin ambele, deopotrivă, vom avea acces la fundamentul provocărilor majore pe care istoria și viața le pune în fața oamenilor de pretutindeni. Această opțiune ideatică este, în fond, perfect compatibilă cu o întreagă tradiție de cugetare binecunoscută, mai ales de la Iluminism încoace.
Totodată, însă, mai este un argument tare pentru decizia autorului de a aduce în prim-planul analizei reflexive chiar statutul rațiunii și al voinței de rațiune. Andrei Marga se referă în acest sens la faptul că rațiunea și forțele contrare rațiunii s-au împletit cu evenimente tragice sau catastrofice în ultimul secol. Oricum, rațiunea singură, după cum ne avertizează autorul, ,,n-a putut evita nici instrumentalizarea ei și n-a putut ocoli nici alte «patologii» ale sale, recunoscute sau nu. Mai este necesară și voința de rațiune, una care să presupună obligatoria memorie atât asupra binelui, cât și asupra răului. Mai este necesară și o etică a acțiunilor corecte, utile și eficiente, mai este necesară și o grijă permanentă pentru a nu se instala în lumea actuală un Alzheimer istoric față de răul absolut”.
Andrei Marga își construiește demonstrația, pe cât de amplă, pe atât de aprofundată, în patru „pași”, în patru părți: I. Moștenirea; II. Pragmatismul reflexiv; III. Concepte; IV. Aplicații.
În primul „pas”, eminamente analitic, reflecția autorului se concentrează asupra chipului în care, în istoria gândirii, rezolvarea tensiunii contradictorii dintre „moștenire” și „contribuție proprie” depune, până la urmă, mărturie despre prezența sau absența unei opere filosofice autentice. În mod clar, lipsit de orice echivoc, Andrei Marga nu se sfiește să califice ca indecentă atitudinea de nerecunoaștere și de nerecunoștință față de precursori, după cum el este convins și de faptul că rămânerea doar la ceea ce s-a moștenit îl va priva pe cel care procedează în acest fel de însuși calificativul de filosof.
Cum procedează Andrei Marga pentru a răspunde la asemenea chestiuni deloc minore, acum, când el însuși se află la vârsta sintezelor? Pe lângă moștenirea clasicilor filosofiei universale, gânditorul nostru găsește de cuviință că trebuie să reevalueze opera unor gânditori și creatori români, mai mult sau mai puțin aflați în centrul atenției: Virgil I. Bărbat, D.D. Roșca, Lucian Blaga, Constantin Noica, Eugen Lovinescu, Constantin Brâncuși, Liviu Rebreanu și Adrian Marino. Ideea care străbate această primă secțiune a cărții este, realmente, tulburătoare: care este, la aceste personalități, într-un fel exemplare ale culturii noastre din ultimul secol, cota de participare a rațiunii și a iraționalului („dincoace” de rațiune sau „dincolo” de rațiune), în conturarea „soluțiilor existențiale viabile” pentru poporul român aflat în cumpăna vremilor? În acest context, Andrei Marga nu ezită să se interogheze asupra unei teme actuale și, totodată, străvechi și veșnic noi: poate fi cineva filosof dacă el însuși nu are o atitudine filosofică și etică în fața existenței? Răspunsurile sunt date cu multe nuanțări în tot cuprinsul cărții Rațiune și voință de rațiune.
Astfel, în mod explicit, Andrei Marga dezvoltă în partea a doua a cărții, până la nivel de discurs teoretic, o ipoteză formulată de ceva vreme în volumele, cursurile și conferințele sale: că trebuie să fie o construcție teoretică atotcuprinzătoare pentru timpurile noastre, care, cu rădăcini (moștenire), cu trunchi și ramuri roditoare (înnoiri) să fie capabilă să ofere răspunsuri și soluții adecvate pentru, de pildă, tema complexității, pentru relația dintre absolut și relativ, și, deloc la sfârșit, pentru problema sensului. Pragmatismul reflexiv este, după Andrei Marga, numele unei asemenea abordări și direcții în filosofie. În viziunea sa, care vine în prelungirile înnoitoare ale unor filosofi reprezentativi, din grila anglo-saxonă, dar și franceză, pragmatismul reflexiv are darul de a lămuri satisfăcător și cerințele de coerență teoretico-logică ale unei teorii, dar și pe cele legate de etica practică: sensul genuin al justiției, recuperarea identităților sau analiza implicațiilor pe care le poartă cu sine conceptul dinamic al națiunii.
În celelalte două părți ale volumului Rațiune și voință de rațiune, intitulate „Concepte” și „Aplicații”, Andrei Marga se auto-obligă să descifreze teme încărcate de dificultăți, pericole, dar și pasibile de deschideri salvatoare: cum va evolua „ordinea viitoare a lumii”, cum se poate restructura viața publică pe dimensiuni morale, cum putem întrezări „destinul Europei” după evenimente mai mult sau mai puțin îngrijorătoare. În același timp, Andrei Marga, deloc fără argumente din zonele antropologiei, psihologiei, sociologiei, științelor politice și, evident pentru el, din zona teoriilor morale, reevaluează o temă „în expansiune”: empatia, ca bază, nu singura, pentru o reconstrucție etică a lumii, în care virtutea iubirii – din marile tradiții etice ale umanității – să devină „o forță activă” în istoria comunităților omenești, și nu doar un deziderat iluzoriu.
Cu volumul Rațiune și voință de rațiune al lui Andrei Marga ne aflăm în fața unei construcții ideatice, filosofice, relevante, cu o mare doză de originalitate. Una comparabilă cu ceea ce se publică acum la editurile notabile ale lumii. Iar ceea ce marchează această carte este și miza sa morală. Andrei Marga aparține acelor conștiințe lucide printre intelectuali care găsește că neglijarea eticului este inacceptabilă, atât pentru teoreticieni cât și pentru „oamenii de decizie”.
Andrei Marga îmbină discursul academic riguros cu expresia clară și frumoasă a unei limbi făcută pe înțelesul oricui este reflexiv și interesat tot timpul de temele unei vieți cu sens și valoare. Prin urmare, va fi o carte ce se impune a fi citită și de filosoful profesionist, dar și de nespecialistul care are propensiuni spre deslușirea lumii în care trăiește. După opinia noastră, această categorie de cititori nu este deloc mică și, oricum, Andrei Marga își are cititorii săi care-i așteaptă cărțile cu îndreptățită curiozitate și nerăbdare.
n