E adevărat, orice poveste frumoasă are şi un sfârşit! Momente cu final mai mult sau mai puțin aşteptat, zeci de premii, trofee, trofee, trofee… În mare, cam asta ar definii TIFF 2016. Un festival cinematografic care, încă o dată, pentru zece zile, a schimbat atât de „meseriaş” fața Clujul! Aşteptat de luni de zile, cu atâtea şi atâtea scenarii create în imaginația noastră de cinefili – murmurul serilor din Piața Unirii în timp ce scaunele se vor umple treptat de spectatori, covoarele roşii pe care şi noi am păşit întâmplător închipuindu-ne pentru o clipă că facem parte din te miri ce film, surprizele cinematografice, concerte şi nu în ultimul rând, forfota străzilor uneori până dimineața – toate astea au purtat un nume cu care de 15 ani ne-am obişnuit atât de mult: Festivalul de film Transilvania…
Aşa e, s-a încheiat şi povestea aceasta atât de frumoasă. Sâmbătă, 4 iunie 2016, s-a tras cortina aşa cum trebuie! O Gală de Închidere la Teatrul Național unde sute de invitați români şi străini au păşit pe covorul roșu. Ministrul Culturii, nume mari din cinematografie – Vlad Ivanov, Cristi Puiu, Carmen Galin, Mimi Brănescu, Dragoş Bucur, Andi Vasluianu, Ioana Flora, Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Rodica Lazăr, Pavel Bartoș, și personalități din media precum Cătălin Ştefănescu, Andi Moisescu, Cabral Ibacka, Amalia Enache şi mulți alții. Seara promitea să fie cât se poate de plăcută.
Ne-am aşteptat la câteva lucruri, care s-au şi întâmplat. Trofeul Transilvania s-a acordat filmului Câini regizat de Bogdan Mirică, apoi regizorul Gabriel Achim a primit Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru Ultima zi, Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secțiunea Scurtmetraj s-a acordat regizoarei Roxana Stroe şi filmului ei O noapte în Tokoriki, Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru debut s-a acordat filmului Discordia, regia Ion Indolean, mențiunea specială a juriului pentru Scurtmetraj a revenit regizorului Radu Potcoavă şi filmului său Mă cheamă Costin. Cinematografia românească şi-a spus atât de bine încă o dată cuvântul.
Nu puteau lipsi nici momentele acordate unor “monştrii sacri ai cinematografiei”. Celebra actriță Sophia Loren a primit Premiul pentru întreaga carieră şi, încă o dată, actrița aceasta ne-a arătat ce înseamnă să faci ceea ce şti foarte bine, ceea ce-ți place atât de mult şi toate acestea, în ciuda celor 81 de ani! Până la urmă, 81 e doar o cifră banală, nu?
Şi eu am făcut câteva zile o “baie de cinema”. Trebuie să vă povestesc însă despre una din proiecțiile văzute de mine. În primul rând, am primit un cadou din partea bătrânei doamne, cinematografia. Anul acesta s-au împlinit 40 de ani de la lansarea unuia din cele mai celebre filme americane din toate timpurile. Taxi Driver.
Este un film din anul 1976 regizat de Martin Scorsese după un scenariu scris de Paul Schrader. Când am văzut acest film la începutul anilor ’80, eram un tânăr care ştiam destul de puține lucruri despre sindromul Vietnam, despre faptul că acolo au murit degeaba 58.000 de americani şi că s-au aruncat de trei ori mai multe bombe decât în Al Doilea Război Mondial. Cei care s-au întors acasă n-au uitat mult timp „mlaştinile morții din Vietnam”, n-au uitat de napalmul aruncat peste populația civilă. Aşa a apărut „sindromul Vietnam”, aşa au apărut tinerii americani singuratici şi depresivi lăsați la vatră. Unul din ei este şi Travis Bickle. Un insomniac, un bolnav psihic care îşi rezolvă oarecum singurătatea şi depresia vizionând filme porno, scriind un jurnal şi lucrând noaptea ca taximetrist. În rolul acestui fost soldat, Robert De Niro. Marele actor avea atunci 33 de ani. Ca şi mine. Imaginile create în film de Scorsese sunt tulburătoare. Un New York noaptea, cu gurile de aerisire ale oraşului vărsându-şi aburii, cu luminile neoanelor clipind bolnave, cu târfele oraşului şi derbedeii cartierelor rău famate şi printre toate astea, mişcarea debusolată a şoferului de taxi care observă totul prin geamul maşinii sale. Robert De Niro. Jocul actorului este fantastic. Mult timp nu am uitat zâmbetul trist al acestuia, poveştile lui neterminate cu colegii taximetrişti, încercarea fără rost a acestuia de a ieşi din nebunia ce se petrece în jurul său, dar mai ales, ideea de a prelua în propriile mâini o rezolvare a „murdăriei” oraşului. Viața lui se intersectează cu o dragoste sortită eşecului, cu un candidat la preşedinția Americii, cu tot soiul de oameni. Nebuni, indiferenți, târfe şi „peştii” acestora, scursurile oraşului… Scena finală este tulburătoare. Travis Bickle îşi duce fosta mare iubire cu taxiul la o destinație şi aceasta, impresionată de recentele prestații ale tânărului şofer – uciderea unui individ care exploata o tânără fată şi salvarea acesteia –, îi propune o eventuală împăcare.
În timp ce taxiul pleacă, De Niro îi şopteşte indiferent privind în altă direcție: “Adio!”.
Extraordinară secvență!
Şi peste toate acestea, o muzică superbă, frânturi de jazz care-mi aduc atât de bine aminte de frumoşii ani ai tinereții… La revedere, TIFF!