Verra, Verra… Striga vocea pe care de acum o cunoșteam. A Fetei Pădurii. Nebuna… Părea să cheme înapoi. Să vrea să facă să se răzgândească pe cineva care tocmai pleca… Să rețină. Astfel de dorință sugera strigătul. Inflexiunea lui. Și într-adevăr, după lupul cel ieșit din crâng, arătarea ce mă înfricoșase, care s-a dovedit până la urmă a fi un câine simpatic, fără o ureche, pășea hotărât o fată. Nu privea înapoi și nu răspundea. Nu părea defel să aibă acest gând. Își arunca ritmic de peste ochi o pleată de păr, dreaptă, sură, cenușie. Lunguță, îi bătea umărul la fiecare pas. N-a fost deloc surprinsă tânăra asta să dea de mine, de parcă era firesc să stau în calea ei, pe rădăcinile alea vânoase. Avea aerul că n-ar mira-o nimic, de altfel. Mi-a și grăit limpede, de parcă noi două continuam o conversație, într-o română stricată rău, presărată cu cuvinte în engleză, cum că fătuca asta, Cipriana, nu e în bobii ei, n-are țiglele toate pe acoperiș – curios că deprinsese bine expresiile – și a făcut-o să bată degeaba atâta drum, tocmai acum când duba ei pentru câini trebuia dată la reparat.
Ah, ăsta era mirosul ciudat ce-l emana făptura ușor specială, cu o fragilitate oțelită! Miros de câine ud! Oamenilor, băgasem de seamă că le displace totdeauna, că ocolesc astfel de persoane. Da, Verra era stranie, adică străină, că oricum de acolo vine cuvântul. Și, pur și simplu, alesese România din cauza atâtor câini vagabonzi, fără stăpân, fără temei. Slăbiciunea ei. Venise din Finlanda, semi-voluntară, dacă se poate inventa termenul ăsta. Fiindcă ceva din care să trăiască avea nevoie totuși, chit că era vegană și se îmbrăca numai cu onorabile vechituri. Tânără, un pic peste 20 de ani, frumoasă, înaltă, fermă, dârză, vikingă. Am spus tot. Părinții, familia?, mă trezesc întrebând. Ridică din umeri. Oameni independenți, voluntari, nu suflă nimeni în iaurtul nimănui… Toți sunt de acord cu deciziile celorlalți. Respect.
Mi-am amintit, și uitasem, cum îmi povestise o prietenă că, în copilărie, se uimea de o femeie norvegiană sau finlandeză ce, nu se știe cum, răsărise în satul bunicilor de lângă Rupea. Și avea o capră cu care umbla pe drum, o întovărășea precum un câine, țopăindu-i alături, nedezmințit. Bineînțeles că oamenii se răsuceau după ea. Nici că-i păsa. Și sigur că mi-a fugit gândul la văduva lui Kazantzakis, cu capra ei din cârciumă. Cum ne-ar mai prinde bine, acum, râsul cel homeric al lui Zorba… Ar spulbera virușii. Și haloul lor.
Iar pe Verra noastră, în duba ce-o aștepta mai jos, pe un drumeag lăturalnic, o lătrau, o așteptau și o întâmpinau zurbagii alți trei câini. Săreau, de clătinau mașina. Mi-a explicat că ăștia, patru, împreună cu caraghiosul Ureche din pădure, sunt ai ei. Nu ai adăpostului de animale, unde lucra. Îi lua seara acasă. Dormeau la ea, cu ea.
O astfel de dubă, cea mai mare mașină dintre cele ce presupun carnet clasic de conducere, n-ai fi văzut în veac să aibă la volan o fată… Mă gândeam amuzată la câți vor fi întors capul după ea, pe șosele, intrigați. Verra și atât…
Iar de întors capul, da, și ea a făcut-o. Chiar brusc. Fiindcă, din buza pădurii, Cipriana, cu un braț încolăcit de gâtul unui cerb tânăr, cu coarnele abia în creștere, făcea semn de rămas bun cu mâna cealaltă. M-am înfiorat gândind dacă nu era cerbul „meu”, cumva. Nu. Acela fusese bătrân, cu ramuri de coarne uriașe. Trebuia oare să mă opresc, s-o aștept?
Cum de-a simțit-o însă Verra? Nici Ureche nu percutase, nu lătrase. Străina i-a răspuns Ciprianei a lehamite, dar prietenește. Venise cu speranța de a o racola pe Fata Pădurii la adăpostul din Hărman, lângă Brașov, unde se afla acum. Loc cu o vestită cetate săsească, desigur în ruină. Îi mai spusese orașului și Herman și Honigberg, în traducere „muntele mierii”. Sigur, avea rost numele, dar nu aflase care. O fi fost plin acolo de plante melifere, dar Verra nici miere nu mânca, pentrucă e un rod ce li se fură albinelor, na. De fapt, a fost chemată aici, în pădurea asta. Ea fusese cea așteptată. S-a dovedit că tânăra asta din pădure, Cipriana, își căuta pe cineva, o rudă poate, și scormonea, aflând, cine știe cum, unde-s străini, mai ales nordici. N-a descoperit de ce o preocupau… Nici n-o interesase. Să ia atâta drum de florile mărului…
Și ce dialog ciudat trebuie să fi avut fetele astea. Una, Cipriana, mai mult șoptea, susura, cânta vorbele cu un miez greu de înțeles, și întreba mereu de un copil, fără răgaz întreba, iar cealaltă, cu o voce ușor guturală, presăra întruna… asap, adică as soon es possible (cât mai curând posibil), fee-ul meu (costul meu), a da play (a începe, start), a face un set up, adică a pregăti, am făcut settingul (pregătirea), prea soft, (prea moale), fac lobeling (etichetez)… Bănui că mai mult dădeau din mâini și-și zâmbeau. Cu un aer perfect confuz. Dar se bucurau de apropiere. Se atingeau ușor una pe alta, ca din greșeală. Una, cu miros de câine plouat și alta de frunziș putregăit. Se armonizau.
Numele de familie al străinei nu l-am înțeles, deși mi l-a spus clar, când ne-am strâns mâna. Nici nu știu cine a întins mâna prima, dar strângerea a fost sinceră, bărbătească, cu deschidere, fără ascunzișuri și lentori. De parcă ne-am fi transmis vibrații vitale, dinamice, ca o bucurie a unui fulger, a unei furtuni, a vuietului pădurii în vifor. Aproape mi-aș fi dorit s-o fi repetat. Mă scurtcircuitase. Acasă, am căutat pe Net nume de familie finlandeze, să văd care mi se părea mai potrivit, mai apropiat de ce rostise ea și nu-l înțelesesem. Aș, toate erau mortale, ciudate pentru noi și aspre, să le rostești cu fermitate. Iată câteva: Korhonen, Vitanen, Nieminen, Koskinen, Heikkinen, Jarvinen… Un fel de conifere care se frâng, se despică în fâșii, se crapă în gerurile polare, cântându-și dur țipătul. Un fel de iceberguri ce n-ajung la mal, dar te cheamă spre zări.
De ecarisaj nu voise finlandeza s-audă, nici de euthanasieri, de igienizare, de adunare de pe străzi, da, mai curând de creșterea spre vânzare a unor cățelandri, pui strașnici. Le vedeai poza, îi comandai, ți-i aduceau cu avionul… Suna a afacere și chiar se pare că, pentru unii, era.
Și totuși, prăpădiții îi furau inima. Primii doi ani și jumătate în România fuseseră… groaznici, am zice noi. Aș, ea a rezistat. În câmpie, lângă un sat de Giurgiu, într-o colibă fără apă, cu foc înăuntru, dar fără coș, așa că mirosea pielea ei și a fum pe deasupra… Baba care vânduse coșmelia avusese și un porc măreț, pe care ea și Carmen, patroana adăpostului, i l-au cumpărat, numai ca să nu fie tăiat… Ajunsese de vreo 300 de kilograme și jumătate, când a murit de bătrânețe. Au tocmit niște săteni, să vină, să-l îngroape. Dar a fost viforniță și n-a apărut nimeni. Nu, nu-i de înțeles cum a reușit fătuca asta singură s-o facă… L-o fi împins? L-o fi rostogolit? O fi săpat lângă el aproape, aproape, și s-a prăbușit singur în groapă? Apoi, cum reușea ea și unde să facă baie, când și când? Că n-ajunsese homless…
Aerul de câmpie a cam terminat-o însă, gena ei de nordică a suferit, așa c-a urcat spre munte și și-a găsit un fel de baracă la Predeal. De unde făcea naveta, lângă Brașov. Însă cocioaba era plină de umezeală și igrasie. Nici asta n-a mers. Se îmbolnăvise în cele din urmă de plămâni.
Acum, patroana de la Hărman i-a găsit o locuință gratuită la marginea Brașovului. E mult mai bine. Râde larg. Strada are nume de… cronicar, unul Ureche, și ei i se pare potrivit, perfect, pentru câinele ei protejat. Bănuie că i-au smuls alții mai mari „pavilionul extern” și acum nici nu aude bine, dar te mănâncă din ochi. Vede prin tine, așa te privește Ureche al ei.
Caraghios lucru. Eu, naratorul, nu băgasem de seamă ceva special. Dar era. Atât de tare mă înfiorasem, când a răsărit din adâncurile pădurii „lupul”, că n-am observat ghirlandele de gâtul lui. Parcă venea din Tahiti și fete, nu ghidușe sau șugubețe cum ar fi pe la noi, ci calde, cu gesturi pufoase, pline de rotunjimi și de lentoare, ca-n Gauguin, i-au împletit flori și i le-au așezat în creștet. Dar celui fără ureche îi alunecaseră pe gât. „Pământ al extazului și al liniștii” numise pictorul atelierul lui tropical de pe malul oceanului. Hotărât lucru, nu era cazul aici. Poate, dimpotrivă.
Se vede că această Cipriana era, în felul ei, mai curând o Ofelie și tare n-aș fi vrut s-o găsesc vreodată plutind pe ape. Printre ghirlande de flori. Dacă tot avea obiceiul ăsta. Noroc că-n pădurea ei nu se rostogoleau, decât la ploi mari, torenți vijelioși. În rest, solul carstic înghițea apele, nu le lăsa la suprafață. N-ar fi putut pluti înecată. Măcar teama asta nu era cazul s-o am.
Ș-apoi era treaba mea să mă tem pentru ea? Nu, dar dacă ursita mi-a pus-o-n drum, nu mă mai puteam feri… De acum, des, gândul mă va duce spre ea și aș vrea s-o știu bine. Și, poate, bună, de e posibil. Fiindcă ceva îmi spunea… altceva. Aiureli.
Am petrecut-o pe Verra la duba ei și-am privit-o lung, plecând în trombă. Cum naiba izbutea s-o facă, pe asemenea drumeag vălurit, împotmolit ici-colo, unde n-aveai habar ce groapă se ascunde sub băltoace?! Ea știa și câte n-o mai fi știut…
Abia acum, după plecarea fetei, celei ciudate pentru noi, mi-am rotit privirea și am văzut, la poalele copacului, pe rădăcinile căruia stăteam, de jur împrejur, bureți, o mulțime de bureți. Formau „hora vrăjitoarelor”, așa le ziceau localnicii. Erau ramaria sau rămurele, pe țărănește. Mi-am amintit o sumedenie de alte nume populare. Uneori, mă gândesc zadarnic să găsesc o denumire pe care o știam cândva. Și alteori îmi vin năvală. În câte feluri nu li se mai zicea – bureții veveriței, opintici, barba caprei, burete conopidă, crețișoară, bureți creți, mielușei, mărgean. Și mai ales erau cunoscuți, peste tot aici, drept creasta cocoșului. Bineînțeles, ajunsă acasă, voi verifica într-o cărțulie, de nu bat câmpii. Acum, brusc încântată, am răsuflat adânc. Să culeg creste dintr-astea, să-mi fac o salată?… De ce nu?