George Astaloș
101 Poeme
Râmnicu Vâlcea, Editura Inspirescu & Cervantes, 2015

 

Publicat la un an de la trecerea în veșnicie a lui George Astaloș (1933-2014), volumul 101 Poeme cuprinde o selecție din cele mai reprezentative cărți de poezie publicate de scriitor, preferințele mergând spre poeme din ciclul Blue Jeans, aparținând perioadei de creație ‘55-’60 și cuprinse în volumul Șodron, urmate de texte din Retorice (ediție bilingvă: română-franceză, Editura Vitruviu, 1999), Aqua Mater (ediția bilingvă, italiană-franceză, Italia, 1984; ediția română din Ecuația Tăcerii, Editura Vitruviu, 1996) și, în final, din Simetrii (versiunea originală Symetries, 1986; Simetrii, ediție bilingvă: franceză-română, Editura Pontica, 1991). Prezentată într-o ținută grafică impecabilă, această ediție bibliofilă este tipărită în 82 de exemplare, numărând anii pe care i-ar fi împlinit George Astaloș în 2015, fiecare exemplar purtînd semnătura autografă a editorului. Stabilit la Paris în anul 1971, cu o bursă a Academiei franceze, acordată la recomandarea poetului-academician francez Pierre Emmanuel, George Astaloș devine scriitorul român contemporan cu una dintre cele mai bogate opere, ilustrându-se cu o egală strălucire în poezie, proză, eseu, corespondență, memorialistică și, cu deosebire, în teatru, „acest fiu legitim al artei poetice”, cum îl numește acesta în eseul-concept asupra Pluridimensionalității Teatrului, dat fiind că, „până la prima revoluție tehnică din secolul nouăsprezece, teatrul se scria în versuri”. Până la plecarea sa definitivă din țară, după un debut mai mult decât promițător cu piesa pusă în scenă în premieră la Studioul Studențesc „Casandra” al Institutului de Teatru din București (stagiunea 1968-1969) și publicată în volumul Vin soldații și alte piese (București, 1970), lui George Astaloș i se editează la scurt timp volumul de poezie Șodron (București, Editura Eminescu, 1971), apreciat unanim pentru dezinvoltura gestului poetic, dezhibat și plin de un umor tandru, cu un fel de sarcasm imagistic de sorginte suprarealistă.

Protestatare și rebele, versurile din Șodron au tonalitatea nonconformismului beatnicilor și ceva din ironia autoportretizărilor realizate în maniera excentricului Salvador Dali. Editate frecvent în versiunile franceză, italiană, americană, după ce, până în 1971, anul exilării scriitorului, aceste poezii făcuseră și la noi școală printre studenții universităților bucureștene, ca mai apoi, puse pe muzică acusmatică și prelucrate simfonic, să fie cunoscute în toată lumea. Analizată în ansamblu, o notă permanentă a liricii lui George Astaloș o reprezintă umorul dus de la un zâmbet de-abia schițat la sarcasmul manifestat intens. Inteligent, tranșant, cu o atitudine ofensivă și, adeseori, de-a dreptul brutală, procedând în stil pur avangardist, George Astaloș își exprimă repulsia față de cuvintele „lustruite”, cu remarci resemnate și sarcastic, în mai larga atitudine de oroare față de iluzoriu, față de măști și de tot ce ține de un decor artificial. Amintiri ale unor coșmaruri se amestecă obsesiv cu unele „manifestări neașteptate ale spiritului ludic” sau cu „spaime fără motiv”, această componentă insolento-licențioasă imprimând poeziilor sale „un neașteptat caracter comercial”. Am putea cita aici integral ciclul Blue Jeans, din care reținem totuși poeziile Ora gărilor („Îmi plac gările / cu băieți în pantaloni albaștri…”), Baba oarba („Din urechi de țeavă sună /noaptea albă / noaptea bună / Liliacul prins de stea / roagă umbra să-i mai stea / să-l legene-n stele coapte / dar călcase oarba-n noapte…”), Și însuși („Și însuși Dumnezeu a spus / vreau poezie / și se făcu lumină când cineva / l-a nimerit cu-o schijă de poem / în inima-i după asemănarea noastră”) și În al noulea cer („Sunt în al noulea cer / ești în al noulea cer / e în al noulea cer // Ce mulți suntem în al treilea cer / suntem prea mulți în al treilea cer // Toți suntem / în al treilea cer / al treilea cer / Ce departe-i / AL NOULEA CER”). În prefața la Șodron, cu toate cele trei secțiuni ale sale Peștii, Blue Jeans și Retorice, Eugen Schileru îl definește pe Astaloș drept „un menestrel”. Trăsăturile tipului liric din Șodron sunt, scria Schileru: „Distanțarea amuzată, ironia și autoironia, umorul tandru” care „se împletesc și garantează acel sunet de neconfundat al autenticității”. Vizând o anumită ordine socială, poetul se supune direct jocului de recuperare a libertăților pierdute, respinge eternele interdicții „nu e bine” sau „nu se poate”, deși, de multe ori, poetul devine conștient de amarnica „inutilitate a efortului” său: „Totul este inutil, iubito / Citim în soarele care ne sâcâie, / în lumina răsturnată a zăpezii / în gerul care ne înțeapă buza…” (Inutil, iubito). Din această propensiune lirică spre lume, ironia vizează o realitate „lustruită”, invadată de elemente ale unui decor ce sugerează doar măști, idolatri, artificialitate și fals, de unde și imaginile verbale prețioase, cu versul nervos și direct acuzator, folosit cu virtuozitate, dimpreună cu tropii ce se impun printr-o mare prospețime și se asociază unei viziuni epurate, în genere, de sentimentalisme și excese formale: „În cinstea cui în cinstea cui / Răsar ca din senin statui / De parcă-i țara nimănui / În cinstea cui în cinstea cui // Statui de fani și de profani / De narcisici megalomani / De psihopați și mitocani / Sau de celebri bădărani” (Balada dezvelitorului de statui). De altfel, efuziunile lirice de esență romantică vizibile în versurile publicate în epocă devin la George Astaloș semne stilistice ale unui alt tip de structuri estetice nealterate, ale unui mod poetic ușor de identificat prin simplele jocuri de cuvinte evocatoare: „cântăm / reîntoarcerea sirenei / și lăudăm transparența meduzei / cu entuziasmul opac al liliacului // sărbătorim zăpada carbonică / și glorificăm furtuna detergentă / cu voluptatea contagioasă a poluării / și suntem atât de distrați / încât nu ne gândim nici o clipă / la consecințele // ACESTOR DEPRINDERI” (Cântec de sirenă).
Îndreptate împotriva unei „propagande incomunicabile”, poetul distruge prin versuri precum cele de mai sus imaginea falsă a unui paradis, dezvăluind aspecte în măsură să-i schimbe în bună măsură orizontul cititorului. Sarcastic și rău în luciditatea sa, precum în poeziile din ciclul Retorice („Totul e să vrei / totul e să poți / totul e să știi / să faci noduri // Se ia o simplă frânghie de rufe / se înfășoară de câteva ori pe braț / i se încearcă rezistența trăgând / și se unge ușor cu săpun”, Albă) sau din Sistem, de unde preluăm poezia ce încheie ciclul: „la început // a fost pământul // care prin învârtire / și-a păstrat luciul apei // o clipă de oprire / o înfrânare bruscă / un cosmic derapaj / și biblicul tabu ar fi pierit // ÎN VID” (La început). Simțirea sa este modernă, superior autoironică, poate cea mai pregnantă trăsătură a modului poetic trăit de George Astaloș. Multe poeme respiră aerul tare al realității și destructurează, într-o manieă comică, pe temele înalte ale Poeziei, adaptând un ton ironic și exhibând atitudini și gesturi diferite de cele ieșite dintr-o reacție firească, George Astaloș înfățișându-se hazliu-livresc, plin de vervă, inteligent, ironic și grav. Fără să fi dovedit o reală vocație de reformator, asemenea lui Nichita Stănescu sau a altor poeți ai generației sale, George Astaloș rămâne un reprezentant de seamă al poeziei contemporane românești.