„Joacă Marcel Iureș la Național, regia Tompa Gábor!” sunt sintagmele emblematice care au făcut ceva „valuri” în lumea culturală a cetății universitare – consecința: două avanpremiere și premiera s-au jucat cu casa închisă. Și conferința de presă, la deschiderea stagiunii, a atras multă mass-media autohtonă, mai ales pentru prezența celor doi la anunțarea „hype”-ului stagiunii. Așa a ajuns un „detaliu” justificarea directorului Mihai Măniuțiu că sunt doar patru premiere pe scena mare și trei la sala Euphorion: Teatrul primește aceleași fonduri ca înainte, însă costurile s-au inversat: era 80% pentru montare și restul salarii, acum e invers! Majoritatea întrebărilor l-au „căutat” pe apreciatul actor bucureștean, care precizează că debutul a fost la Turda, adus de acolo, repede, de regizorul de atunci… Mihai Măniuțiu! Tompa a explicat credo-ul său pentru Furtuna: E piesa-testament a lui Shakespeare, știind că lectura sa preferată era Cartea revelațiilor lui Ioan. Pentru el teatrul e o artă de purificare și scopul lui Prospero e căința vinovaților și descoperirea propriilor slăbiciuni într-un echilibru dintre iertare și uitare. Prospero judecă ¾ din piesă! Iureș n-a dat detalii de montare, dar a recunoscut (spre deosebire de Tompa!) că Sunt și fricțiuni, între mine și regizor, cu privire la sensul și acțiunile personajului, e normal să fie așa, dar se va termina cu bine.
Publicul e „primit” de o cortină în stil elisabetan, pentru a pregăti atmosfera. Prospero vine pe culoarul central, din spate, ca unul care ne urmărește și pe noi, dirijând maiestuos de la „înălțimea” sa – poate fi un trimis al Divinității… Ca orice mare cărturar și deținător de puteri supranaturale, e modest, poartă haine „de casă” ponosite, decolorate: un halat neglijent descheiat peste pantaloni și tricou! În dreapta cântă trei zeițe – Iris / Elena Ivanca, Juno / Angelica Nicoară și Ceres / Romina Merei, la stânga Ariel / Anca Hanu „intonează”, la tobe, intrarea marțială a unui cvasi-zeu – Prospero „flutură” o baghetă: e „dirijorul” lumii Insulei. Scenografia e de o simplitate de mare efect (interesantă concepția Carmencitei Brojboiu): lateral și în spate sunt trei pereți albi / ecrane uriașe pentru stereoscopia perfectă a acțiunii – idee ingenioasă care reduce efortul dramatic adiacent, concentrând și potențând acțiunea principală. Scena goală are doar o ladă mare „de zestre” (verde) sau un cufăr de voiaj pentru actori și public, ca o moștenire a chintesenței operei shakespeariene.
Așa participăm, în paralel, la furtuna iscată de Prospero – pe ecrane: corabia supusă stihiilor mării – și dialogul cu fiica sa iubită, Miranda / Sânziana Tarța, care îi cere insistent să înceteze! Ingenios spațiul pur al pereților-ecrane, pe care se proiectează „materializarea” dorințelor de răzbunare ale tatălui ei – spectatorul identifică personajul cu cei care au puterea să facă ce vor / mult rău celorlalți. Adică depinde de noi cu ce „umplem” realitatea din jur! În plan extins, fiecare ajunge în această postură, ne atenționează Shakespeare, îndemnându-ne, prin Miranda (nu întâmplător o femeie: cea care ne dă viață și o apără, nu o distruge!) să fim umani și să-i schimbăm pe ceilalți prin iertare. Altfel, lumea rămâne tot pervertită și mizeră, așa cum sugerează „prim-planurile” decăderii din viziunile apocaliptice ale lui Hieronymus Bosch.
Firul dramatic cunoscut împletește lupta monstruosului Caliban / Cristian Grosu de a se elibera și a conduce el, cu răzbunarea lui Prospero prin”ispitirile” și pedepsele celor care i-au furat tronul princiar din Milano: Antonio / Cătălin Herlo, fratele uzurpator, Alonso / Ioan Isaiu, regele din Napoli, care a aprobat și suita sa trăiesc un real coșmar dantesc pe Insulă, împlinit cu inocentă plăcere de Ariel. Se adaugă idila frumoasă și curată dintre Miranda și Ferdinand / Matei Rotaru, fiul lui Alonso. Tompa, ajutat de imagini din periplul personajelor, dinamizează acțiunea, exclude „înfloriturile” specifice marelui spirit renascentist și, sprijinindu-se pe jocul bun al actorilor, atrage atenția publicului, permanent, asupra esențialului. Remarcăm muzică originală, enigmatică a lui Lucian Ban, în simbioză perfectă cu acțiunea și cu imaginile tulburătoare (zone deșertic-pietroase, spații interstelare…) de pe ecrane.
Măreția umană a iubirii – idila Miranda-Ferdinand – e în minoritate în lumea plină de cruzimi și trădări: Antonio îl împinge pe Sebastian / Mihai-Florian Nițu, fratele Regelui din Napoli, să-l ucidă și să-i ia tronul, perechea Stephano / Radu Lărgeanu – Trinculo / Adrian Cucu se înhaită cu Caliban să-l elimine pe Prospero, care își admiră puterea… E un fel de Visul unei furtuni de vară în care tribulațiile nu sunt ale căutărilor Iubirii, ci ale celor orbiți și avizi de putere și averi (și Alonso regretă că și-a dat fiica pentru ele, în Africa)!
Cât de modern e, din nou, Shakespeare: Insula e pars pro toto / întreaga Lume cu mult înaintea unui Dino Buzzati în Deșertul tătarilor! Zeițele cântând, Ariel, supusul spiriduș al pământului, duc cu gândul la un Prospero-Zeus, un sângeros și crud Dumnezeu al Vechiului Testament, dar regizorul vrea să spună aici că e înțeleptul care vrea să ia locul divinității supreme și ce se poate întâmpla când e condus de arbitrar și răzbunare! Pentru umanistul renascentist Big Will lumea trebuie condusă de înțelepți, însă și aceștia pot cădea în „patima” tiraniei bunului plac, dacă nu au pe cineva sau ceva să-i tempereze – știa el bine exemplele biblice ale unui Solomon și David. Caliban – urmașul mamei sale, Sycorax / Miriam Cuibus – e cazul de nedorit, când hidoșenia Răului dictează pe pământ.
Furtuna nu oferă mari personaje, precum alte piese shakespeariene, ci e concepută ca rampă de promovare a unor „idei de anvergură”: Răul pur, înnăscut / Caliban versus Binele pur / Prospero, care răspunde cu aceleași arme la nedreptățile lumii strâmbe, căzând, astfel, în „capcana” Răului! Cei doi sunt și rolurile mult dorite în lumea teatrului: Marcel Iureș e un Prospero blazat, care a renunțat la convingerile sale umaniste, entuziasmat doar de dorința și ocazia de a se răzbuna. Temperat și „îmblânzit” (tot femeile!) de fiica sa, Miranda, revine la „rezon” (rupe „bagheta” puterii absolute) și la esența salvării creștine a omenirii: Dacă dragoste (și iertare) nu e, nimic nu e! (Sfântul Augustin apud Isus). O cunună pe Miranda cu Ferdinand, fiul dușmanului său, Regele Neapolelui, îl iartă pe Antonio, fratele uzurpator, deși a complotat și aici, la fel ca pe cei trei caraghioși răzvrătiți: Caliban, Stephano și Trinculo. Trăim un fel de Paradis reloaded! E utopic, e frumos și prea simplu, dar nici Isus n-a găsit altă soluție… Nu întâmplător, pe acea „ladă de zestre” sunt scrise marile tragedii: Macbeth, Hamlet, Othello, Romeo și Julieta, Regele Lear – Shakespeare dă, el însuși, în Furtuna, modalitatea de a salva lumea omului. Regizorul Tompa Gábor preia ideea Marelui Will oferind o punere cvasi-clasică în scenă, fără denaturări, farafastâcuri și zorzoane șablonarde la modă, care denotă, ades, epigonismul și insuficiența spirituală ce bântuie prin Zeitgeist!
Un rol de excepție îi reușește lui Cristian Grosu în Caliban – și „fizic” greu de interpretat -, care întruchipează până la repulsia viscerală a spectatorilor Răul pur în acțiune. Ne încântă, ca de obicei, Anca Hanu ca Ariel, un alter ego al stăpânului, care se împotrivește inițial comenzilor, dar prinde și ea gustul puterii – e o plăcere să vezi cât de bine se înțelege tandem-ul lor și din priviri! Mai remarcăm „sarea și piperul” piesei, care face deliciul publicului: duo-ul Radu Lărgeanu și Adrian Cucu debordează de umor într-o meritată scenă prelungită. Sânziana Tarța și Matei Rotaru încarnează tinerețea neîntinată și iubirea curată într-o lumea care nu le dă multe șanse de a rămâne așa. Jocul solid al celorlalți – Alonso / Ioan Isaiu, Gonzalo / Petre Băcioiu, Antonio / Cătălin Herlo, Sebastian / Mihai-Florian Nițu, Căpitanul-Francisco / Ruslan Bârlea – susține reușita unei premiere aplaudate cu căldură de spectatori.