„Gaza mon amour”, un lungmetraj scris și regizat de gemenii Arab și Tarzan Nasser, reprezintă propunerea Palestinei la Premiile Oscar 2020 pentru „Cel mai bun film într-o limbă străină”. L-am urmărit recent la Festivalul Filmului Palestinian și am rămas plăcut surprinsă. În naivitatea mea, mă gândeam la un film politic, de „rezistență”, având în vedere climatul tensionat din Fâșia Gaza. Mă așteptam să dau gata un pachet de șervețele și să mă înfurii, blestemând nedreptățile politicii internaționale. „Gaza Mon Amour”, însă, propune un tip total diferit de cunoaștere socială și delectare artistică.
Înainte de producția de anul acesta, frații Nasser, născuți în Gaza, au semnat scurtmetrajele Colourful Journey (2010), Condom Lead (2013), Apartment 10/14 (2014), și With Premeditation (2014), debutând în lungmetraj cu Dégradé (2015), care a avut premiera nord-americană la Festivalul de Film de la Toronto în același an. Despre „Gaza Mon Amour”, Tarzan Nasser mărturisește că „Am decis să creăm ceva fără nicio legătură cu politica”, iar actrița Hiam Abbass afirmă că povestea este „dincolo de conflict, dincolo de război, dincolo de orice”. Acțiunea, însă, este inspirată din realitate: în 2013, în Gaza, un bărbat a pescuit o statuie autentică a zeului Apollo, iar guvernul a confiscat-o, povestește Arab Nasser pentru The National News.
Filmul palestinian abordează un subiect pe cât de banal, pe atât de neobișnuit pentru regiunea în care se desfășoară: povestea de iubire dintre doi locuitori din Gaza aflați la vârsta a treia. Issa (Salim Daw) este un pescar celibatar de 60 de ani, îndrăgostit de Siham (Hiam Abbass), o croitoreasă văduvă care lucrează în piață alături de fiica ei divorțată, Leila (Maisa Abd Elhadi). Parcursul celor doi se intersectează ocazional la serviciu, dar în rest, zilele decurg obișnuit, cu munca, lipsurile, nesiguranța, prieteniile, rugăciunile, monitorizarea, controalele, bombardamentele, visurile, amintirile specifice vieții în Gaza. Lucrurile se schimbă însă în momentul în care Issa pescuiește accidental o statuie antică, potentă, a zeului Apollo, intrând astfel în vizorul autorităților. Poliția îi bate la ușă pentru percheziție exact când sora sa plină de zel (Ruala Abd Elhadi) îi prezintă cinci doamne dornice de măritiș (deși Issa i-a spus cât se poate de explicit să nu intervină). Odată ieșit din arest pentru posesie de antichități, bătrânul începe să prindă curaj și se apropie din ce în ce mai mult de Siham, în ciuda protestelor exprimate de sora sa, profund îngrijorată de reputația femeii. Până în ultima clipă a filmului, persistă întrebarea: „Oare va avea Issa curaj să o ceară în căsătorie pe Siham?”
Povestea din „Gaza mon amour” se scurge agale, fiecare detaliu al acțiunii și al relațiilor dintre personaje fiind exploatat din plin. Acest ritm domol ne oferă timp să explorăm tandrețea ascunsă, reținută, care se revarsă în fiecare gest și privire, tandrețea complicității și a supraviețuiri într-o lume absurdă, lipsită de siguranța zilei de mâine. Mai mult decât atât, evoluția lentă așează în prim-plan interpretarea de excepție a actorilor. Salim Daw combină cu măiestrie atitudinea stoică în fața vicisitudinilor, istețimea plină de haz a unui bătrân care-a trecut prin viață și timiditatea înduioșătoare a îndrăgostitului. Mimica vioaie, plastică, vocea pătrunzătoare, limbajul corporal expresiv – actorul se folosește de toate mijloacele utile pentru a întruchipa un personaj cu o energie captivantă, nostimă, discretă. Hiam Abbass creează o apariție feminină puternică, aflată la granița dintre sobrietate stăpânită și o profundă sensibilitate. Actrița construiește un mister acaparant în jurul Sihamei, oferindu-ne două versiuni complementare ale personajului: cea din spațiul public și cea de acasă. Dacă în primul caz Hiam Abbass jonglează cu reacții micrometrice, dovedind o dexteritate uluitoare în a exprima nemărginit printr-o singură privire, odată ce pătrundem în intimitatea ei, descoperim o abundență (controlată) de emoții.
Performanța jocului actorilor este susținută și evidențiată de imagine. Arab și Tarzan Nasser au absolvit Universitatea al-Aqsa din Gaza cu o licență în arte plastice, mai exact pictură, fapt care explică de ce fiecare cadru din „Gaza mon amour” pare un tablou impecabil. Dialogul dintre nuanțele sobre, melancolice, de albastru, verde închis, gri și tonurile calde, prăfuite de gălbui, crem, ocru și maroniu creează o armonie cromatică unitară și stranie. În același spirit, filmul este construit pe baza contrastului dintre lumea rece, metalică, detașată și absurdă în care se înscriu politica, administrația, birocrația, respectiv climatul cald, intim, plin de profunzime care guvernează discret relațiile dintre oameni.
În loc să pună reflectorul direct pe realitățile dureroase din Fâșia Gaza, creatorii lungmetrajului aleg să-și îndrepte atenția spre o poveste neobișnuită de dragoste, lăsând status quo-ul politic să se desfășoare în fundal. Issa trebuie să treacă printr-un control de fiecare dată când merge la pescuit, poliția poate oricând să-ți bată la ușă pentru o percheziție, nu se știe niciodată când vei adormi auzind explozia unei bombe, când ți se va tăia curentul sau când vei rămâne fără bani, visul unei vieți mai bune peste hotare înseamnă riscul de a muri înecat în Mediterană. Și totuși, chiar și în cele mai aberante condiții, viața merge mai departe.
Tragedia filmului „Gaza mon amour” nu constă într-un eveniment îngrozitor, ci în faptul că opresiunea, criza și ilogicul demn de Kafka au devenit o normalitate de fundal. Sigur, pescarul este arestat pe nepusă masă și reținut fără o explicație clară, prietenul lui Issa plănuiește o călătorie periculoasă spre Europa, Siham nu știe dacă va avea cu ce să se întrețină și la televizor se aud comentatori mărturisind că nicio facțiune politică nu are o viziune sustenabilă pentru Gaza, iar lucrurile, cel mai probabil, se vor înrăutăți. Dar toate aceste situații sunt detalii, zgomot în fundalul poveștii de iubire care te cucerește și te ține cu sufletul la gură în cele mai neobișnuite moduri.