Motto:
Poezia este ultimul refugiu al omenirii în vremuri întunecate.
(Lawrence Ferlinghetti, prin cuvântul Serenei Piccoli)

 

 

gEneida, ultima carte apărută sub semnătura lui Adrian Lesenciuc, este, așa cum semnalează și Irina Petraș, care ne recomandă volumul, o veritabilă provocare. Cu rădăcini în străvechi legende, dar primenit cu veșminte proaspete, irevocabil plasate sub semnul modernității, tulburătorul poem surprinde cititorul printr-o avalanșă copleșitoare de imagini, la nivelul cărora metafora, ca centru de greutate, suspendă realitatea naturală, deschizând o dimensiune nouă ce aduce cu sine o explozie de sensuri. Căruia să-i dăm ascultare? Care ne va conduce spre calea fertilă a adevărului? Dificil de răspuns, știut fiind faptul că poezia nu este preocupată de adevăr, ci mai mult de încifrarea și „colorarea” limbajului, pentru a-l transpune în imagini și tablouri, făcând din el o pictură însuflețită și vorbitoare.
Născut dintr-un joc deloc inocent de cuvinte, titlul cărții deconspiră traseul ideatic al demersului liric: așa cum celebra Eneida descrie firul rătăcirilor lui Eneas, unul dintre supraviețuitorii războiului troian, eroul care, plin de curaj, își urmează destinul pentru a-și găsi echilibrul în liniștea unui cămin, la fel, instanța auctorială din gEneida parcurge un labirint al cunoașterii și autocunoașterii, având, ca final, revelația paternității, strecurată subtil în ultima secvență a textului. Întreaga experiență lirică fiind luminată de ochii iubitei, genele devin un laitmotiv, un simbol al creației.
Începutul poemului, țesut din asocieri surprinzătoare, din care eclozează imagini fabuloase, stabilește liniile de forță ale întregii construcții, pilonii scriiturii: frumoasa cu gene lungi, cealaltă instanță a discursului, căreia vocea lirică i se adresează; supa primordială, o fantastică reprezentare a Genezei, în care se vor întâlni, deopotrivă, ființarea și stingerea universală sau unde, într-un melanj imposibil de distilat, coexistă paradisul și infernul și, nu în ultimul rând, conștiința de lumină, metaforă prin care este prefigurată menirea iubitei. Femeia iubită este privită ca sursă a frumuseții, a creației, nu numai în sens fizic, ci, mai ales, în sens spiritual. Din acest unghi, gEneida poate fi citită ca un imn închinat femeii, inegalabilă prin capacitatea ei de a se dărui: frumoasa mea, tu ai genele lungi/ până în Africa Ecuatorială, ar spune/ cei ce te văd prima oară,/ până în supă îți ajung,/ până în supa primordială/ cei care se agață de ele urcă din căldura aburindă/ din fideaua rămasă pe fundul farfuriei/ nici tu nu știi, dar zâmbetul tău/ nu ascunde nimic/ genele tale lungi ascund, în schimb/ conștiința de lumină (p.7). Farfuria de supă, înrudită cu farfuriile din porțelan de Thalassa, dobândește aici o conotație cu totul originală, devenind un simbol solar, de tip feminin, reprezentare a vieții în frământarea ei continuă, susținută de fiorul unic al iubirii, în afara căruia nimic nu primește binecuvântarea ființării. Cercul perfect al farfuriei semnifică universul, echilibrul, soarele, spiritului care hrănește materia, putând fi și un motiv al eternei reîntoarceri, iar rotunjimea ochiului, străjuit de misterioasele gene, cu oglinda inefabilă a privirii, veghează neobosit, schimbându-și apele în funcție de anotimp, ca susținător necondiționat al visului celui îndrăgostit: doar visul meu verde și proaspăt/ se agață de fideaua moale a genelor tale (p. 8). Genele femeii dragi se extind asupra întregii lumi, astfel, se creează impresia că fiecare element al pământului și cosmosului își lansează genele, curgând decisiv, asemenea unor pârghii în așteptare, genele zorilor, genele mierlei, genele corbului, genele textului, aliniate matematic, precum punțile de salvare.
În viziunea eului creator, prins iremediabil în chingile genelor – un câmp de luptă din care n-ai cum să ieși mort/ orice ar fi, nu mai ieși (p. 21) – iubita este un poem care trebuie parcurs, învățat, pentru deplina împlinire a destinului: am să învăț poemul acela/ să știu totul despre tine/ să știu a scrie iubirea/ în patru litere/ să te apropii în zorii dragostei noastre/ și să te lipesc de retina sângerie/ printre gene (p. 12). Dar adânca, sfioasa contemplare a privirii abisale nu poate desluși tainele genelor ei, enigmatica istorie trăită, un perpetuu generator de lumini și umbre: -unde-ți ții toate întâmplările,/ toate zâmbetele, copilăria toată,/ cea zugrăvită pe pereții inimii? (p. 15).
gEneida lui Adrian Lesenciuc dezvăluie o problematică pe cât de simplă, pe atât de complexă, pusă în ecuație printr-un imaginar pulsând de viață, la nivelul căruia experiențele eului liric, în exclusivitate experiențe ale spiritului, conduc spre desăvârșirea unei personalități locuite de neliniștea căutărilor, parcă fără sfârșit. Finalitatea ar fi aflarea unui răspuns care, inițial, pare că i se refuză, așa cum poemul dă semne că ar aluneca printre degete: poemul acesta despre genele tale/ trebuie rescris/ dar mi s-a stricat tastatura/ n-au mai rămas decât patru litere/ din care să recompună întregul orice cititor/ al privirii (p. 16). Versurile descoperă un urcuș, o criză a comunicării, un refuz al cuvintelor. Ca atare, tensiunea lirică se instalează, amplificându-se voluptos, precum încordarea unui arc gata să plesnească, dacă săgeata va întârzia să străpungă ținta. Însă, momentul în care privirile celor doi, El și Ea, se contopesc, în sfârșit, într-o regăsire totală, reconfigurează drumul, conferindu-i coerență și sens: câmpul privirii noastre s-a apropiat/ genele tale lungi s-au încolăcit peste ale mele/ pagină cu pagină noua carte s-a scris/ în a și c și g și t/ în mărșăluirea armatei de Homeri/ pe fâșia plajei din Troada/ aici s-a petrecut totul/ aici m-am petrecut/ aici e petrecerea noastră (p.18).
Din acest punct, odată cu petrecerea noastă, expresie a fuziunii cu celălalt, întregul eșafodaj liric dobândește o senzualitate debordantă, cu atât mai mult cu cât metafora vie traduce alegoric această dorită și asumată „luptă”: privirea ta se lubrefiază și ea/ nu mai e chip de întoarcere/ nici tu nu te mai încrezi în darurile de la Y greci/ la țărmul zidirii, undeva, urlă marea/ nu-i urletul ei, ci plânsul Cassandrei care își/ retează genele (p. 20). Este clipa în care istoria se limpezește, se rescrie, toate popasurile culturale, în cărți sau în spații geografice, menționate în text, își articulează valențele, explodând în energii de gânduri și fapte ce clădesc un timp nou, salvat de la declin: eu sunt mai bărân decât genele tale/ în ciuda revărsării lor pe muchia zorilor/ corpul meu e colonie în care/ Saramago mă orbește spre a mă lăsa cuprins de/ învăluitoarea-ți privire/ corpul meu e o colonie de multiple lecturi/ ce-au rescris istoria, ce-au rescris-o, de fapt/ mai corect, eu am scris-o prin Homer cu/ identitățile-i multiple (p.24).
În teribila-i aventură, cu frământări, incertitudini și defulări neașteptate, mărturisiri sau tăceri, regizate monumental, vocea lirică primește încă o dată confirmarea faptului că iubita este propria conștiință, un alter ego, descoperire ce înflorește în autentică bucurie, culminând cu o declarație de nestăvilit: te iubesc până la orizontul conștiinței/ te iubesc, frumoasa mea cu gene lungi (p.28). Imediat însă, eul auctorial este cutremurat de un adevăr irefutabil, de ideea că experiența lui nu este unică, irepetabilă, ci una reactualizată de generații întregi, cu o indisolubilă ritmicitate, încât se întreabă retoric: cine însă, dintre cei pe care-i înghesuie criticii în/ istorii și dicționare, s-ar putea recunoaște în textul acesta?/ care dintre străbunicile tale/ privindu-te-n ochi/ ți-ar vedea sfiiciunea cu care ele s-au răsfrânt în/ oglinda apei (p. 34). Experiența aceasta este un dat omenesc, un dar al Divinității, la care nu oricine ajunge însă. Depinde de dorința și determinarea fiecăruia. Depinde și de privilegiul unei conștiințe de lumină care ți se alătură ca prețios și de neînlocuit far. Genele iubitei l-au însoțit pe „erou” în toate peregrinările sale, spre aflarea sensului vieții și împlinirea destinului, fiindu-i lumină și tovarăș, căci lichidul supei va ține loc de pântec/ în care genele lungi ale copiilor tăi se vor împleti/ măruntaiele supei vor colcăi de viață/ cum viața însăși colcăie de fideaua genelor/ cum viața însăși se leagă de țărmul Troadei/ cu odgoane împletite în dublă spirală/ pe care verdeața și-a întins moliciunea/ ancoră fi-va, la orice acostare, conștiința/ peste care nu coboară în nicio dimineață/ zorii sângerii ai privirii tale (p. 38). Și tot aceste gene mult admirate, urmărite ștrengărește, gândite, cercetate, iubite, l-au readus pe rătăcit, din meandrele necuprinsului, în albie, acolo unde i s-a arătat adevaratul rost ca om și îndrăgostit, tainica bucurie de a fi tată: aș fi vrut să strig, dar m-aș fi deconspirat/ așa că am plâns în tăcere în supa-ți încă neumplută/ de privire/ deasupra boțului de carne care încă nu prinsese/ chip (p.39).
Așadar, poemul semnat de Adrian Lesenciuc poate fi interpretat în cheie mitologică (nu exclusiv), propunând, într-o variantă modernă a discursului poetic, perfect aliniată experimentelor europene, conștient și necesar asimilate, o revalorificare a mitului eternei reîntoarceri, originala construcție lirică probând ideea că viața este o repetare neîntreruptă a unor gesturi inaugurate de alții. Conștientizarea acestei realități dezvăluie o ontologie originară, gestul căpătând sens doar în măsura în care reia o acțiune primordială. Călătoria spre sine și spre lume începe și se sfârșește cu motivul-simbol al farfuriei cu supă, lichid văzut ca o apă primordială, Centrul din care se încheagă timpul mitic al începutului, de unde, agățându-se de genele lungi și rezistente ale iubitei, se vor înalța pruncii, fericire supremă, răsplată a „căutărilor”, echilibru și rezistență în fața timpului, în fața morții: genele privesc/ prin ochii fetelor mele/ spre cer/ -vezi norul acela/ în formă de om / – îl văd!/ ăla e tata! (p. 55).

 

 

Bibliografie:
1. Adrian Lesenciuc, gEneida, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019.
2. Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, Editura Polirom, Iași, 1999.
3. Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, (Traducere de Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu), Editura Univers Enciclopedic, București, 1999.
4. Paul Ricoeur, Metafora vie, Editura Univers, București, 1984.
5. Heinrich F. Plett, Știința textului și analiza de text, Editura Univers, București, 1983.