La Piatra Neamț…
…am sesizat că directoratul regizoarei Gianina Cărbunariu coagulează deja semnele unui fast reviriment al Teatrului Tineretului – care a aniversat în 2017 o jumătate de secol de când se numește astfel. Festivalul de Teatru Piatra Neamț – cu denumirea simplificată, iată – a avut anul trecut un accent mai acut-contemporan, pe care l-am remarcat și în spectacolele văzute.
Familia Ou, creație colectivă în regia lui Bogdan Untilă (Recul, București) este un sketch-comedy secvențial, cu momente bazate pe improvizație, dar cu un anume grad de construcție dramaturgică, ce pleacă de la subiecte din cele mai terestre, pentru a deveni – unele – hiperbole cu aspect mitic-anecdotic.
Deținutele care au un harassing crush pentru gardianul care le supraveghează, cuplul „dulcegăros” care izgonește pe oricine din jur, o poveste primitiv-apocaliptică sunt doar câteva din alertele episoade care-ți provoacă hohote de râs.
Un format de comedie irezistibil, cu structuri dialogale vii și aparent născute pe loc, de fapt bine conduse și cu evoluție atent controlată de protagoniștii care au cucerit publicul prin naturalețe și vitalitate: Andrei Negoiță, Adriana Bordeanu, Mihaela Georgescu, Delia Riciu.
Sub aparența unui facil entertainement de club, Familia Ou ascunde o tehnică teatrală foarte bine învățată, asumată și redată de actorii de la Recul. Iar farmecul spectacolului lor stă chiar în acest serios antrenament profesional.
Un spectacol foarte abstractizat formal și dramaturgic, dar nu lipsit de personalitate, a fost Dragoste și informație de Caryl Churchill, regizat de Irina Crăiță-Mândră (Teatrul Național din București, Programul 9G).
Similar întrucâtva – prin aspectul său experimental post-dramatic – cu Un stejar montat de Bobi Pricop chiar la Piatra Neamț – textul britanic are un fragmentarism derutant, întrucât disparat: e compus din momente foarte scurte, cu doar câteva replici, a căror logică în succesiune e imposibil de identificat. Abia la final, mai mult intuitiv, spectatorul deduce că e vorba de un fel de mozaic al existenței intime contemporane, solitare, în pofida nenumăratelor instrumente de socializare.
Piesa impune un soi de ariditate și în montare, deși unele secvențe au picanteria lor – retezată însă de sacadarea intrigii (dacă pot folosi cuvântul ăsta). Conform articolului biografic de pe wikipedia, textul e compus din 50 de momente, în care apar cam 100 de personaje, jucate de o distribuție de 15 oameni.
Or, așa cum s-a remarcat și la discuția de după spectacol, Irina Crăiță-Mândră și-a asumat extrem de curajos și cu succes misiunea de a da o formă și semnificație scenică textului originar, firește, în dimensiunea sa semantică specială. A folosit doar șase actori – Voicu Aaniței, Nicholas Cațianis, Alex Călin, Cristina Drăghici, Dana Marineci și Lavinia Pele – care au făcut față excelent schimbării extrem de alerte de partituri (practic trecerile erau de la o expresie facială la alta, sau de la o intonație la alta, într-atât de rapid se succedau scenele), a mizat pe scenografia formalizată dar nu ermetică a Cezarinei Iulia Popescu – un cub din plexiglas alb, ce ar imagina o încăpere, ca un fel de cuib protector, dar și izolant –, completată de coregrafia lui Ștefan Lupu, ce suplinește cu folos lipsa de dinamică a textului, de muzica lui Alexandru Suciu și videomappingul & light-designul imaginat de Iustin Andrei Surpănelu, Mihai Apostu, Dimitris Palade, Cristian Ciopată – care asigură și ele o anume plasticitate sonoră și vizuală necesară ansamblului.
Dragoste și informație nu este un spectacol lesne de urmărit, nici unul care să-ți provoace entuziasmul ca spectator. Personal, consider că piesa lui Caryl Churchill este extrem de inegală și supărător de artificială. Totuși, din perspectiva rezolvării regizorale și a coerenței scenice – actoricești și tehnice deopotrivă – este o producție de consemnat și apreciat ca etapă importantă în cariera echipei de realizatori.
O propunere teatrală interesantă, dar care mi-a creat o senzație ambiguă, a fost în festivalul nemțean Calul alb. Scurtă istorie a urii de Smaranda Nicolau, în montarea Ioanei Păun și interpretarea Ilincăi Manolache (producție independentă). Subiectul – oarecum sublimat, concentrat – este biografia torționarului comunist Ion Ficior, respectiv o asociere simbolică între o experiență de tinerețe a acestuia și comportamentul său abuziv de mai târziu. Firește, pe marginea poveștii se pot face varii speculații. Ioana Păun a speculat aspectul mimetic: umilit de întâmplarea de demult, Ficior s-ar fi defulat aplicând exact modelul în cauză. Ambiguitatea pe care am resimțit-o a fost de ordin estetic, pentru că la abordarea ideologică, să-i spun așa, am aderat: mi s-a părut că regizoarea a indus un orizont semantic prea strident, cumva ostentativ, pentru a accentua temperatura angoasantă a acțiunii (mă refer la scena cu acvariul cu pești). Astfel, buchetul de semnificații propus de Ioana Păun devine o grădină botanică, prea amplă și derutantă pentru privitorul neprevenit.
Evident, intriga spectacolului îți creează nevoia de distanțare, de „fereală”, prin contextul traumatic, dar cred că Ioana Păun a fost mult prea indecisă în concepție și a uzat de artificii nejustificate aici.
Oricum, cu ce am rămas din Calul alb – care pentru mine n-a fost deloc un spectacol cathartic – este jocul impecabil, frisonant, concentrat, energic, frenetic aproape, al Ilincăi Manolache, o actriță cu resurse parcă inepuizabile.
Dar spectacolul cel mai delicios – și nu mă feresc de cuvântul ăsta – pe care l-am văzut la Piatra Neamț a fost chiar o producție a Teatrului Tineretului: Visătorul după Ian McEwan, un spectacol-concert de Ada Milea. E atâta fantezie, atâta culoare și sunet și inocență, atâta emoție în această poznă teatrală încât ți-o amintești când nici nu te-aștepți. (Știu sigur că adulții sunt mult mai atinși de poveste decât copiii; când veți vedea spectacolul veți simți de ce.)
Visătorul este o poveste despre… evaziune. Despre visătorie, adică. Despre refugiul unui copil de azi, copleșit de prea multele responsabilități competitive ale vremii, în fantezie. Iar de-acolo o mare de istorii, pățanii, sunete și culori și un carusel de stări și bucurii fulgurante. Nu vreau – e și aproape imposibil, de altfel – să rezum acțiunea; acesta e un spectacol musai de văzut și am și înțeles de ce adulții devin nostalgici după el: pentru că e vorba de copilăria noastră, în care puteai să visezi în voie într-o livadă sau înconjurat de jucării, pentru că nu trebuia să mergi la balet, taekwondo, engleză, călărie etc. Deh, dezavantajele vremurilor de demult…
Lăsând însă la o parte considerațiile sociologice, trebuie să remarc un gest de curaj al Adei Milea: și aici, ea a făcut ce a mai făcut în numeroase spectacole anterioare, dar și-a asumat – ceea ce face prea rar, zic eu – calitatea de autor al montării, de regizor (deși știu că se va codi să admită termenul). Pentru că e actriță și știe să se înțeleagă cu colegii ei, Ada a construit alături de echipa de la Teatrul Tineretului un spectacol ca o prăjitură, ca o jucărie, plin de savori, culori și mai ales sunete.
Scenografia inspirată a Alinei Herescu, pe mai multe planuri care pun în valoare numeroasele obiecte și obiecțele din scenă, completată de animația lui Paul Mureșan, sunt nu numai de o alegră plasticitate vizuală, ci permit actorilor să… concerteze. La tobă, paie de plastic, oale și tingiri, mingiuțe și mașinuțe, microfoane și clopoței, într-un torent de sunete deloc galimatice, ci foarte plăcute, vesele și tonice.
Și nu poți să nu-i iubești pe actorii care, fără să se maimuțărească infantil, știu să joace exact copilăria, cu o naturalețe energică și ghidușă, ori, fără oțăreli băbești, să parodieze maturitatea autoritară: Emanuel Becheru, Corina Grigoraș, Nora Covali, Rareș Pîrlog, Gina Gulai, Maria Hibovski, Cătălina Ieșanu, Cătălina Bălălău, Andrei Merchea Zapotoțki, Dragoș Ionescu, Valentin Florea.
Da, cert, Visătorul e semnul cel mai limpede și cel mai solar al noii vârste artistice a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț!

Teatrul „Matei Vișniec” din Suceava

a fost un scurt popas dinspre Moldova spre Ardeal. M-am oprit acolo cât să văd premiera cu 3 Surori de Cehov a Catincăi Drăgănescu, coproducție a teatrului bucovinean cu Asociația Punctart.
Regizoarea Catinca Drăgănescu și-a exersat deja exegeza artistică clasică pe Shakespeare ori Ibsen – ambii bine remixați – dar spectacolul de la Suceava e primul în care lucrează pe textul original, propunând o montare cu structură coral-arhitectonică (voi detalia imediat), foarte cehoviană și foarte modernă totodată, cu o bună amprentă semantică.
Spectacolul are o geometrie actoricească, de joc, foarte exact marcată. Nu rareori, eroii sunt aliniați de o parte și alta a scenei, cu momente recitative la microfon, în care chiar și dialogurile devin monoloage – un semn limpede al lipsei de comunicare, al înstrăinării, al singurătății apăsătoare care-i face pe toți să tânjească spre „Moscova, Moscova”, după faimoasa replică.
Această angoasă cehoviană – dar deloc lingavă, precum în alte versiuni scenice, ci tensională, energetic-reziduală – este perfect surprinsă aici și, alături de solitudinea existențială a fiecărui erou, este pattern-ul montării.
Rarele secvențe de comuniune – concentrate în centrul spațiului de joc – au ceva fals, căznit, de parcă toată lumea s-ar strădui din răsputeri să „trăiască”. Astfel, tensiunea se edifică treptat, insidios, anxios, spre climaxul final, în care schimbul de replici devine un cor recitativ, o aglutinare magmatică de stări, cuvinte, emoții, idealuri evocate perpetuu, sacadat, gâtuit, ca într-un Turn Babel de aspirații. Excelent a sublimat Catinca Drăgănescu universul semantic cehovian și, cu toate că spectacolul are o anume ariditate rece prin această distantă amplasare de semnificații, el rămâne în epiderma memoriei prin precizia sa tăioasă, deloc sentimentală, dar sâcâitoare ca o culpă.
Nu mai puțin ingenios a fost spațiul imaginat de scenografa Andreea Simona Negrilă, care a delimitat dimensiunile scenei, accentuându-i geometria, dar a știu să dea și cromatica necesară pentru a elimina monotonia plastică. În special ultima scenă, în care developarea scenografică devine spectaculoasă, denotă buna ei știință de a construi contrapuncte vizuale. La reușita proiectului au participat și Simona Deaconescu și Mariana Gavriciuc (coregrafia) și Dan Băsu (light/video-design).
Trupa Teatrului „Matei Vișniec” s-a adaptat foarte bine (cu mici sincope de parcurs ale unor interpreți) la provocarea regizorală – foarte atipică pentru montările cu piese de Cehov, mai ales prin eliminarea masivă a jocului dialogic, în care actorii stau față în față. În majoritatea timpului au fost stăpâni pe ei și cu un bun control spațial – nu simplu, pentru că mișcările de scenă, cu aproape toți protagoniștii mereu de față, nu erau chiar simple, exista și acolo o geometrie de respectat.
Cosmin Panaite, Delu Lucaci, Cristina Florea, Diana Lazăr, Clara Popadiuc, Sergiu Moraru, Cătălin Ștefan Mândru, Horia Butnaru, Alexandru Marin și Sebastian Bădărău au făcut o echipă bine sincronizată într-un spectacol curajos, bine gândit, cu un calibru estetic remarcabil.

u estetic remarcabil.