Fondator al prestigioasei edituri Cartier din Republica Moldova (în 1995), Gheorghe Erizanu este un nume binecunoscut în stînga și în dreapta Prutului. Poate chiar și dincolo de granițele spațiului lingvistic românesc: Cartier a obținut nu o dată premii la saloanele/festivalurile de carte din Occident. Erizanu este editor, jurnalist, scriitor și blogger – adică pune în practică tot ceea ce îl pasionează.
Și-am să devin erou. Texte egotiste (Chișinău, Editura Cartier, 2023) formează un conglomeros de 240 de pagini adunate în perioada 2017-2023. Sînt texte asumate apăsat, scrise în viteză pentru un cititor inteligent, texte aerodinamice (cum recomanda Martin Amis undeva prozatorului contemporan). Ele plonjează din prima pagină în inima problemei, în ochiul taifunului, pe culmea tsunami-ului ș.a.m.d. Pe lîngă faptul că scrie sclipitor narațiunile astea înrudite cu reportajul, Erizanu te seduce permanent cu acel efect de autenticitate pe care îl vizează mulți, dar îl captează – în text – foarte puțini. Autorul are sentimentul și convingerea că trăiește vremuri esențiale și că o privire lucidă, cultivată asupra spațiului exsovietic (în principal), cu mitologia, istoria și adrenalina sa, nu poate decît să ne ofere nouă, românilor, nouă, occidentalilor, un manual de igienă socială & un ghid de supraviețuire politică, națională.
În capitolele din Și-am să devin erou – iar asta e de-a dreptul reconfortant – literatura de calitate, istoria, jurnalismul independent, bunul simț și onestitatea se opun dragonilor de hîrtie, trolilor și trolării practicate intens de Kremlin. Să ne amintim somnolența macabră a Angelei Merkel, limbuția sterilă a lui Macron, imperialismul neamendat al unui Navalnîi (care o sfîrșește oarecum purificat în pușcăria rusă; de aici: toată Rusia e un penitenciar proiectat la scară semiplanetară). Poți citi acest blog, periat de redactori și de autor, ca pe un long time companion: e genul acela de carte la care te întorci uneori ca să-ți amintești o pilulă, o informație intruvabilă altminteri în spațiul cultural neaoș, sau ca să descoperi o anecdotă inteligentă, un argument. Cînd autorul scrie concis, ironic, americănește, nici tu, cititorul, nu ai nici un moment senzația că pierzi timpul. Iată cum sîntem introduși în „subiect”, în capitolul Prefață și mulțumiri:
„Cred în eroii excelentului prozator belarus Vasil Bîkau. Oamenii obișnuiți ascund în cotidian curajul și-l expun în situații extreme. Curajoșii de fiece zi ar putea să clacheze și să devină lași în situații extreme. N-a bănuit nimeni că un ucrainean, născut la Chișinău, care a învățat într-o școală rusă din Chișinău, fiind educat într-o lume rusă de aici, a lucrat ca electrician, apoi a plecat în Rusia lui Putin în anii 2000. După care s-a stabilit în Ucraina de nord doar de cîțiva ani, se va înrola voluntar în Forțele Ucrainene în primele zile ale războiului. A fost împușcat la Bahmut, în față. Cu o țigară în gură, fără frică, ultimele sale cuvinte au fost: «Glorie Ucrainei!» Acest om obișnuit și erou se numește Oleksandr Mațievskîi.”
De cîte ori în ultimul deceniu violența și politica revizionistă, represiunea politică din imperiul Moscovei m-au lăsat fără grai, m-am întors la Scrisori din Rusia/Rusia în 1839, cartea esențială a Marchizului de Custine. Un fel de continuare a ei, de deconstrucție a Rusiei imperiale și a influenței nocive din spațiul fost sovietic (țarist) pînă în Occident, aceasta e blogul editorului moldovean. Povestind istoria omului obișnuit și marea istorie, navigînd printre cărți (la modă) și evenimente politice importante, vorbind despre moldoveni, ucraineni, bieloruși și ruși, despre români și occidentali, despre evrei și găgăuzi, Și-am să devin erou devine o panoramă insolită a unui spațiu și a unui timp. Karenin, bunăoară, e un splendid fragment de istorie literară, ascunsă sub preș. Piesă minunată din războiul etern Tolstoi – Dostoievski (și dintre admiratorii celor doi). La fel, Soljenițîn. Sau, trimițînd în ultimul paragraf la un roman de Ion Druță, Chișinăul lui august 1944. Alte capitolașe îmbuteliază umorul amar al unei lumi și al unei epoci:
„Domnul Katz, economist într-un sovhoz cu podgorii în perioada sovietică, a procurat pentru culegători căldări zincate. A dus căldările la brigada de tractoriști. Și le-a găurit pe toate. Cu sfredelul. De noi. Apoi le-a dat oamenilor.
Culegătorii puteau să ia acasă doar struguri. Nu mai puteau umple căldările cu must pentru vinul de acasă.
Revoltați, oamenii au început să facă pauze mai mari decît în mod obișnuit. Așezîndu-se pe căldări. Pentru următoarea toamnă, domnul Katz a cumpărat căldări pentru pompieri. Cu marginile ascuțite. Ca oamenii să nu se poată odihni pe ele.” (Metoda Katz)
Citabil in extenso e și Arta în vremuri de război, răspuns la un chestionar, „intrat” în blog pe 7 martie 2022:
„Irina Nechit m-a întrebat, pentru Gazeta de Chișinău, care e rolul artei în vremuri de război.
Să spună adevărul. Prin cuvinte, culori, sunete, imagini. Iar atunci cînd nu-l poate spune, să tacă. Nimeni nu are nevoie de adevăruri îndoielnice.
Arta e ceea ce ne face să fim oameni. Să mergem mai departe. Azi să fim mai buni decît ieri. Mîine mai buni decît azi. Să distingem nuanțele. Să ne adunăm în jurul binelui. Să distingem ce e bine și ce e rău.
Artele au creat civilizații. Armele le-au distrus. Și minciunile.”