Imperialismul cultural în istorie
Deşi termenul a fost popularizat intens în anii ’60 şi a fost folosit de către susţinătorii ei originali pentru a se referi la hegemoniile culturale din epoca post-colonială, imperialismul cultural a fost de asemenea utilizat de mai multe ori în trecutul omenirii.

 

Grecia antică
Grecii antici sunt cunoscuți pentru răspândirea culturii lor epustuflante în jurul Mediteranei și Orientului Apropiat prin „comerț și cucerire”, în perioada arhaică, orașele-stat grecești emergente stabilind așezări și colonii peste Marea Mediterană, în special în Sicilia și sudul Italiei, în Magna Graecia, influențând profund popoarele etrusc și roman din regiune. La sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr., genialul macedonean Alexandru cel Mare a cucerit epopeic teritoriile persane și indiene până la Valea râului Indus și Punjab, răspândind măreața artă, filosofia greacă și știința pe parcurs, acest lucru ducând ineluctabil la creșterea regatelor și orașelor elenistice în Egipt, Orientul Apropiat, Asia Centrală și nord-vestul Indiei, unde impresionanta cultură greacă „a fuzionat cu culturile popoarelor indigene”. Influența greacă a prevalat și mai mult în știință și literatură, unde savanții musulmani evomediani din Orientul Mijlociu au studiat scrierile marelui Aristotel pentru învățarea științifico-rațională.

 

Roma antică
Imperiul Roman a fost văzut ca un exemplu timpuriu de fascinant imperialism cultural, Regatul Romei, apoi Republica Romană, în cucerirea Italiei, a asimilat populaţia din Etruria prin înlocuirea limbii etrusce cu cea latină, care a dus la moartea acelei limbi şi a multor aspecte ale civilizaţiei etrusce1. Romanizarea culturală a fost impusă în numeroase părţi ale Imperiului Roman, „multe regiuni beneficiind de cultura romană împotriva voinţei lor, ca o formă de imperialism cultural”2. De exemplu, atunci când Grecia a fost cucerită de armatele romane, Roma a modificat cultura greacă potrivit idealurilor romane, cum ar fi obiceiul grecesc de „a umbla despuiat în public”, pentru exerciţii sau mişcare, care a fost privit cu dispreţ de către scriitorii latini, ce au considerat această practică drept o cauză a efeminării sau moleşirii şi subjugării grecilor3. Ceea ce s-a numit Pax Romana a fost asigurată în imperiu, în parte, prin „aculturaţie forţată a culturii diverselor populaţii pe care Roma le-a cucerit”4.

 

Imperiul Britanic
Expansiunea britanică la nivel mondial din secolele XVIII şi XIX a fost un fenomen economic şi politic senzațional, dar brutal. Oricum, „a existat de asemenea o puternică dimensiune socială şi culturală”, pe care scriitorul englez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, Rudyard Kipling, a denumit-o, cumva, arogant, „povara omului alb”. Una dintre modalităţile prin care a fost realizat acest lucru a fost prozelitismul religios, prin, printre altele, „Societatea Misionară din Londra”, care a fost „un agent al imperialismului cultural britanic”5. O altă cale sau modalitate a fost prin impunerea materialului didactic în coloniile britanice pentrut un „curriculum imperial”, de exemplu autorul Morag Bell scriind: „Promovarea imperiului cu ajutorul cărţilor, materialelor ilustrative şi programelor şcolare sau de studiu educaţionale s-a făcut pe scară largă, parte a unei politici educaţionale orientate spre imperialism cultural”6. Acest lucru s-a făcut, şi a fost facilitat, şi de răspândirea în imperiu a ştiinţei şi tehnologiei, Douglas M. Peers şi Nandini Gooptu notând că: „Cei mai mulţi savanţi ai ştiinţei coloniale în India preferă acum să sublinieze modurile în care ştiinţa şi tehnologia au fost puse în serviciul colonialismului, amândouă ca «unelte, instrumente ale imperiului» în sens practic şi ca un vehicul pentru imperialismul cultural. Cu alte cuvinte, dezvoltarea ştiinţei în India în moduri care reflectă priorităţile coloniale, tinzând să beneficieze europenilor în detrimentul indienilor, în timp ce restul rămân dependenţi de şi sunt aserviţi autorităţilor ştiinţifice în/ din metropola colonială”7. Analiza imperialismului cultural făcută de Edward Said a fost făcută dintr-un studiu despre Imperiul Britanic8. Potrivit lui Danilo Raponi, imperialismul cultural al britanicilor în/ din secolul XIX a avut chiar un efect mult mai mare decât numai în Imperiul Britanic, el scriind: „Parafrazându-l pe Edward Said, văd imperialismul cultural ca o hegemonie culturală complexă a unei ţări, Marea Britanie, care în secolul al XIX-lea nu a avut rivali în ceea ce priveşte capacitatea sa de a-şi proteja puterea în întreaga lume şi de a influenţa afacerile culturale, politice şi comerciale din numeroase state”9. „Este «hegemonia culturală» a unei ţări a cărei putere de a exporta cele mai importante idei şi concepte care stau la baza înţelegerii «civilizaţiei» sale nu a cunoscut practic limite”10. Aici, de exemplu, Raponi a inclus şi Italia11.

 

Alte exemple de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial
New Cambridge Modern History a scris despre imperialismul cultural al Franței napoleoniene, împăratul de origine italiană Napoleon Bonaparte folosind „Institut de France”, de exemplu, „ca un instrument de transmutare a universalismului francez în imperialism cultural”. Membrii Institutului (care l-a inclus pe Napoleon însuși) au coborât în Egipt în 1798. „La sosire, s-au organizat într-un Institut din Cairo. Piatra Rosetta este cea mai faimoasă descoperire a lor. Știința egiptologiei este moștenirea lor”12. După groaznicul Prim Război Mondial, germanii erau îngrijorați de amploarea influenței franceze în Renania anexată, odată cu ocuparea franceză a Văii Ruhr în 1923, o utilizare timpurie a termenului apărând într-un eseu al lui Paul Ruhlmann (ca „Peter Hartmann”), la acea dată, intitulat Imperialism cultural francez pe Rin13.

 

Legături cu colonizarea Americii de Nord
În conformitate cu tendințele eforturilor imperialiste internaționale, extinderea teritoriului canadian și american în secolul al XIX-lea a văzut imperialismul cultural folosit ca „mijloc de control” asupra populațiilor indigene, acest lucru, atunci când a fost folosit împreună cu forme mai tradiționale de curățare etnică și genocid în Statele Unite, având „efecte devastatoare” și de durată asupra comunităților indigene. În 2017, Canada și-a sărbătorit 150 de ani de la confederarea a trei colonii britanice, iar după cum subliniază Catherine Murton Stoehr în Origins, o publicație organizată de departamentele de istorie ale Universității de Stat din Ohio și ale Universității din Miami a venit cu „amintirea modului în care Canada a tratat oamenii Primelor Națiuni”. Colonizarea popoarelor native din America de Nord rămâne activă astăzi, în ciuda închiderii majorității școlilor rezidențiale, această formă de imperialism cultural continuând în folosirea nativilor americani ca „mascote pentru școli și echipe de atletism”, Jason Edward Black, profesor și președinte la Departamentul de Studii ale Comunicării de la Universitatea din Carolina de Nord din Charlotte, descriind modul în care „utilizarea nativilor americani ca mascote promovează atitudinile coloniale din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea”14. Grupurile indigene, de-a lungul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea15, împreună cu oamenii de știință în studii culturale, privesc mascotele native ca „dispozitive hegemonice – instrumente de comercializare” – care avansează un destin manifest contemporan prin comercializarea culturii native ca identitate euromericană. În studiul lor Descifrarea lui Pocahontas16, Kent Ono și Derek Buescher au afirmat: „Cultura euro-americană și-a făcut un obicei de a-și însuși și de a redefini ceea ce este «distinctiv» și constitutiv pentru nativii americani”.

 

Colonialismul germano-nazist
Imperialismul cultural a fost folosit și în legătură cu extinderea influenței germane sub naziști la mijlocul secolului al XX-lea. Alan Steinweis și Daniel Rogers notează că și înainte de catapultarea naziștilor la putere, „Deja în Republica de la Weimar, specialiștii academicieni germani din Europa de Est contribuiseră prin publicațiile și predarea lor la legitimarea revanșismului teritorial german și a imperialismului cultural. Acești savanți au activat în primul rând în disciplinele istorie, economie, geografie și literatură”17. În domeniul muzicii, Michael Kater nota că în timpul ocupației germane a Franței din cel de-al Doilea Război Mondial (1940-1944), Hans Rosbaud, un dirijor german stabilit de regimul nazist la Strasbourg, a devenit „cel puțin nominal, un slujitor al imperialismului cultural nazist îndreptat împotriva francezilor”18. În Italia în timpul războiului, Germania a urmărit „un front cultural european care să graviteze în jurul culturii germane”. Ministrul propagandei naziste, odiosul Joseph Goebbels, a înființat Uniunea Europeană a Scriitorilor, „unul dintre cele mai ambițioase proiecte ale ministrului Propagandei pentru hegemonia culturală nazistă. Probabil un mijloc de a aduna autori din Germania, Italia și țările ocupate pentru a planifica viața literară a noii Europe, uniunea a apărut în curând ca un vehicul al imperialismului cultural german”19. Pentru alte părți ale Europei, Robert Gerwarth, scriind despre imperialismul cultural și Reinhard Heydrich, afirmă că „proiectul de germanizare al naziștilor s-a bazat pe un program fără precedent istoric de inventarierea rasiala, furtul, expulzarea și crima”, de asemenea, „integrarea completă a Protectoratului [ceh] în această nouă ordine a necesitat germanizarea completă a vieții culturale a protectoratului și eradicarea culturii indigene cehe și evreiești” 20. Acțiunile Germaniei nazisto-hitleriene reflectă asupra noțiunii de rasă, iar cultura joacă un rol semnificativ în imperialism. Ideea că există o distincție între germani și evrei a creat iluzia ca germanii să creadă că sunt superiori evreilor inferiori, noțiunea de noi/ ei și de sine/ alții21.

 

Concluzii
Globalizarea culturală creează o societate mai eficientă, limitând în același timp modul în care aceasta poate funcționa. Anna Tsing, un antropolog american, explică că fricțiunea face conexiunile globale între culturi eficiente, împiedicând totodată globalizarea să fie o tranziție lină a puterii22. În loc ca globalizarea să fie despre rețele sau un flux continuu, Tsing susține că ar trebui să ne gândim la asta. fiind creată în două părți, lumea exterioară (globală) și cea locală. Globalizarea este văzută ca o frecare între aceste două organizații sociale, în care globalizarea se bazează pe succesul local în loc să îl consume23. Fricțiunea dintre grupurile sociale prezintă riscuri atât de distrugere potențială, cât și de îmbunătățire, prin această idee, globalizarea nu este pur și simplu un instrument folosit pentru crearea de rețele și conexiuni la nivel mondial și nici un flux autoritar de interese de capital care caută să preia comunitățile locale24. În schimb, globalizarea este privită ca un angajament continuu între diferite grupuri sociale. În timp ce distrugerea habitatelor pădurii tropicale prin globalizare este văzută ca un rezultat negativ, apariția activiștilor locali și naționali ca răspuns la aceste circumstanțe a condus la un sprijin mai mare pentru drepturile indigene și de mediu25. Globalizarea este adesea văzută ca omogenizare a lumii și include o difuzare a credințelor care sunt în cele din urmă infuzate și acceptate în timp și spațiu. În schimb, globalizarea înseamnă înțelegerea și recunoașterea faptului că comunitățile nu sunt aceleași și că aceste diferențe sunt ceea ce alcătuiește lumea contemporană, fricțiunea dintre diferite grupuri este ceea ce menține puterea globală în mișcare continuă26.

 

 

Note
1 R. W. Kolb, Encyclopedia of Business Ethics and Society, SAGE Publications, 2007, p. 537.
2 J. W. Ermatinger, The Decline and Fall of the Roman Empire, Greenwood Publishing Group, 2004, p. 1.
3 S. Goldhill, Being Greek Under Rome: Cultural Identity, the Second Sophistic and the Development of Empire, Cambridge University Press, 2006, pp. 2 și 114.
4 R. W. Kolb, op. cit., p. 537.
5 J. S. Olson & R. Shadle, Historical Dictionary of the British Empire, Volume 2, Greenwood Publishing Group, 1996, p. 682.
6 M. Bell, Geography and Imperialism, 1820-1940, Manchester University Press, 1995, p. 182.
7 D. M. Peers & N. Gooptu, India and the British Empire, OUP Oxford, 2012, p. 192.
8 A. Webster, The Debate on the Rise of British Imperialism, Manchester University Press, 2006, p. 7.
9 Danilo Raponi, Religion and Politics in the Risorgimento: Britain and the New Italy, 1861-1875, Palgrave Macmillan, 2014, pp. 56-58.
10 Danilo Raponi, op. cit., pp. 56-58.
11 Ibidem, pp. 56-58.
12 C.W. Crawley, CW. (ed.), The New Cambridge Modern History: Volume 9, War and Peace in an Age of Upheaval, 1793-1830, Cambridge University Press, 1965, p. 126.
13 J. Poley, Decolonisation in Germany: Weimar Narratives of Colonial Loss and Foreign Occupation, Peter Lang, 2007, pp. 165 & 216.
14 Jason Edward Black (2002), “The ‘Mascotting’ of Native America: Construction, Commodity, and Assimilation”, in American Indian Quarterly, 26 (4): 605–622.
15 Jason Edward Black, op. cit., pp. 605-622.
16 Kent A. Ono; Derek T. Buescher (2001), “Deciphering Pocahontas: Unpackaging the commodification of a native American woman”, in Critical Studies in Media Communication, 18: 23–43.
17 A.E. Steinweis; D.E. Rogers, The Impact of Nazism: New Perspectives on the Third Reich and Its Legacy, Univ.of Nebraska Press, 2003, p.72.
18 M.H. Kater, Composers of the Nazi Era: Eight Portraits, Oxford University Press, USA, 1999, p.275.
19 R. Ben-Ghiat, Fascist Modernities: Italy, 1922-1945, University of California Press, 2001, p.17.
20 Robert Gerwarth, Hitler’s Hangman: The Life of Heydrich, Yale University Press, 2011, p. 263.
21 Derek Gregory, Ron Johnston and Geraldine Pratt, eds., Dictionary of Human Geography (5th Edition), Hoboken, NJ, USA, Wiley-Blackwell, 2009, ProQuest ebrary, Web. 1 February 2015.
22 Lisa Klopfer (February 2007), “When Globalization Sticks Friction: An Ethnography of Global Connection, by Anna Lowenhaupt Tsing, Princeton, Princeton University Press, 2004”, in Current Anthropology, 48 (1): 175–176.
23 Lisa Klopfer, op. cit., pp. 175-176.
24 Ibidem, pp. 175-176.
25 Ibidem, pp. 175-176.
26 Ibidem, pp. 175-176.