3. „Constelația postnațională”
și limitările ei

 

 

Deocamdată, globalizarea a antrenat cu sine trecerea la „constelaţia postnaţională” (Jürgen Habermas, Die postnationale Konstellation. Politische Essays, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998). Această formulă – trebuie spus – nu este, cum se crede adesea, în mod greșit, echivalentul unui supranaționalism abstract și nici al unui cosmopolitism nivelator.
“Constelația postnațională” este altceva. Ea stă pe un fapt plin de implicații. Anume, schimburile de pe piață au penetrat orice frontieră, iar „banii substituie puterea”. Drept consecinţă, este subminată posibilitatea autoconducerii democratice, iar legitimitatea „statul naţional” este șubrezită (p.120). Se subţiază cu aceasta „premisele participării politice”, iar „deciziile democratice, adoptate formal corect, pierd în credibilitate” (p.121). Are loc o „golire a politicii (Entleerung der Politik)” de conţinut, care face ca publicul să se mulţumească, dacă nu cu „abstinenţă”, atunci votând mai mult persoane decât politici. Identitatea națională, ca „identitate colectivă”, devine, în aceste condiții, „nesigură”.
Cum observăm ușor, situația în care s-a ajuns în „constelația postnațională” este încărcată de tensiuni. Pe cât se poate anticipa, Habermas are dreptate când spune că reformele tangibile care să asigure ocuparea forței de muncă rămân astăzi în cadrul național. Dreptatea socială presupune din capul locului acest cadru, încât dacă se reduc competențele statului național s-ar afecta posibilitatea politicilor sociale.
Cunoscutul filosof a propus revenirea la echilibrul trecutului dintre universalizare și statul național. Astăzi la argumentarea sa se poate adăuga doar observația că sunt posibile schimbări într-o societate, unele cauzate din exterior, dar democratizarea nu este posibilă fără acțiunea forțelor din statul respectiv, după cum nici justiția nu poate fi impusă într-o societate din afara ei. Ambele – democratizarea și instaurarea justiției – au statul național printre condițiile posibilității lor.

 

 

4. Lumea de după 2010

 

 

Cum am arătat pe larg în alt loc (Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, Editura Niculescu, București, 2017) este mai mult decât un sentiment că lumea formată în 1989 a intrat în schimbare. A început corectura globalizării chiar în țara în care aceasta a debutat. Democrația liberală a dislocat autoritarisme, dar nu este imună la crize. Sărăcirea unei părți a populației, slăbirea statelor, tensiunile internaționale sunt probe. Frontierele s-au deschis, dar mulți oameni se pun în mișcare disperați spre alte țări. Amplificarea schimburilor a asigurat dezvoltarea multor locuri, dar societățile se polarizează din nou. Fără stat competent și cultură antreprenorială terapiile de șoc distrug capacități de producție. În lume și-a făcut loc o geometrie variabilă a supraputerilor economice, militare, politice și culturale.
În jurul lui 2010 s-a intrat de fapt într-o lume diferită. Unii cred că societatea mondială s-a „dereglat”(Amin Maalouf, Le Dérèglement du monde, Grasset, Paris, 2009, p. 13). Se vorbește de „dezorganizarea lumii” (Rodolphe Durand, La desorganisation du monde, Le Bord de l-eau, Lormont, 2013), iar unele diagnose semnalează fisurile ordinii (Henri Kissinger, World Order, Penguin Press, New York, 2014). Nu este vorba doar de criza ordinii lumii – ni se spune și mai recent – ci de intrarea deja în „dezordine (Unordnung)”(Carlo Masala, Welt-Unordnung. Die globalen Krisen und das Versagen des Westens, C.H.Beck. München, 2016). Nu este„anarhie” (cum spune Robert D. Kaplan, The coming Anarchy: Shattering the dreams of the post Cold war, 2000), ci un „imperialism liberal” la care se reacționează pretutindeni.
Totuși, în dezordinea ce se acuză, se profilează ordinea viitoare. Teza mea este că se petrece reafirmarea identităților naționale. Aceasta poate crea impresia dezordirii, dereglării, crizei, dezordinii, dar procesul va marca lumea anilor ce vin.
Reafirmarea identităților naționale stârnește multora impresia revenirii la naționalismul istoric. Impresia aceasta nu se justifică. Ea pleacă de la aplicarea de acum câteva decenii, de către Ernst Gellner (Nations and nationalism, Basil Blackwell, Oxford, 1990), a conceptului lui Max Weber al statului ca agent care posedă monopolul puterii legitime. Politologul britanic numea naționalism „principiul politic care susține că unitatea politică și unitatea națională trebuie să fie congruente“. Nu suntem însă în fața pericolului suprapunerii frontierelor politice cu cele etnice și nici al omogenității politice a comunităților etnice. Actorii au învățat ceva din istorie, interacțiunile sunt altele, iar lumea s-a schimbat. De aceea, reafirmarea actuală a identităților nu înseamnă automat recădere în naționalismul istoric.
Aduc în sprijinul tezei după care se petrece reafirmarea identităților naționale mai întâi o seamă de argumente factuale.
(a) Globalizarea, concepută în anii nouăzeci și aplicată apoi ca desfacere a fontierelor vamale, a dus la o lume mai deschisă, cu oportunități mai mari pentru mulți oameni. Problema care a apărut este îngroșarea tendinței de a aborda orice doar ca valoare de schimb. „Comercializarea” a orice începe să producă daune chiar actorilor celor mai puternici ai globalizării. Ca urmare, se resimte nevoia unei corecturi a globalizării. Chiar Statele Unite ale Americii, care au inițiat dislocarea barierelor vamale și de alte naturi dintre națiuni, preiau controlul mai strict asupra frontierelor, stimulează investiția în interior, revăd acorduri internaționale și pregătesc alte măsuri ce readuc sub control național evoluția.
(b) În multe țări s-a conștientizat faptul că între „statul invadant”, pe care socialismul birocratic l-a ilustrat, și „statul debil”, cultivat de neoliberalismul care i-a urmat, trebuie găsită o altă soluție. Practic s-a impus formula „statului răspunzător de starea propriei societăți” – adică a statului care-și asumă răspunderea pentru starea societății. Globalizarea include astfel tot mai explicit acest stat.
(c) O schimbare intervine deja în politica internațională. La începutul anilor nouăzeci s-a vorbit pe bună dreptate de al treilea val al democratizării în lume. Ca efect, politica confruntării blocurilor de atunci a fost înlocuită cu o „politică a dezvoltării“. La început s-a crezut că din dezvoltarea economică va rezulta democratizarea. Speranța a fost decepționată de faptul că unele țări în dezvoltare au generat noi clici autoritare. Cunoscutul Washington Consensus, în anii 1980, a orientat atenția spre funcțiile manageriale ale statului, iar presiunea externă a fost pusă asupra acesteia. După ani de aplicare a acestei abordări, inclusiv prin intervenții militare, s-a reușit schimbarea, dar nu neapărat și democratizarea. Un fapt a devenit clar: presiunea la democratizare are efecte ambivalente: se democratizează macrostructuri, dar nu este sigur că nu se și împiedică democratizarea, ca urmare a alunecării în cleptocrație (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W. Norton & Company, New York, London, 2015) și alte maladii. Capătă, în orice caz, o nouă recunoaștere (Dorothea Gädeke, Politik der Beherschung. Eine kritische Theorie externer Demokratieforderung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017) importanța eforturilor fiecărei națiuni pentru propria democratizare.
(d) Prin digitalizarea comunicațiilor, utilizatorii își pot da, cum se știe, multiple identități, profitând de șansele de a-și stabili în voie adrese electronice diferite. Așa stând lucrurile, s-a format deja „populația ascunsă (the hidden people)” – care, în anonimatul Internetului, distribuie ceea ce vrea – și, mai mult, „piața neagră (the black market)” a știrilor, care distribuie alegații ce vizează „distrugerea virtuală a onoarei (the virtual honour killing)” persoanelor, după cum se aruncă pe piață informații clasificate pentru a demasca sau incrimina politici. Campaniile de alegeri au început să depindă de Social Bots, comportamentele oamenilor trec deja prin „site” cultivate electronic, o vastă „conducere (Steuerung) din spate” se organizează (cum ne spun Eric Schmidt, Jared Cohen,The New Digital Age. Reshaping the Future of People, Nations and Business, John Murray, London, 2014; Jakob Augstein, Hrsg., Reclaim Autonomy. Selbstermächtigung in der digitalen Weltordnung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017). Recuperarea identității, în continuitatea dinspre lumea reală spre cea virtuală, a devenit indispensabilă dacă este să fie protejate libertățile și drepturile personale și, până la urmă, democrația.
(e) Uniunea Europeană resimte tot mai mult nevoia reorganizării. Unele țări semnalează că nu pot atinge dezvoltarea pe care și-o propun fără rediscutarea integrării care s-a aplicat după 1990. Până și istorici irlandezi vorbesc de Euroexit (Brendan Simms, Benjamin Zeeb, Europa am Abgrund, C.H.Beck, München, 2016). Nu mai vorbim de Polonia și Ungaria, care caută aranjamente mai convenabile. Brexitul a arătat că sub parole este o realitate, pe care optimismul de serviciu al birocrației și „spălarea creierelor (brain washing)” o împiedică să se vadă. De pildă, „simplul fapt este că rațiunea principală a creșterii (economice NM) rapide în cazul membrilor Comunității nu a fost calitatea lor de membri” (Roger Bootle, în The Trouble with Europe, Nicholas Brealey, London, Boston, 2016), ci condiții mai generale, interne și externe. Iar președintele Franței arăta că la un referendum francezii ar prefera Frexitul.Istoricii germani o spun fără ezitare: „în orice caz, integrarea în forma ei tradițională, ca proiect specific vest-european postbelic, s-a încheiat. Timpul lui a trecut, iar prioritățile trebuie stabilite din nou” (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, p.228). O altă configurație a Uniunii Europene trebuie luată ca orizont.
Aduc în favoarea tezei reafirmării identităților naționale, de asemenea, argumente oferite de cercetări relevante din istorie și științele sociale.
(a) Cercetările orientate istoric (Harold Berman, Recht und Rechtsrevolution: die Bildung der westlichen Rechtstradition, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1991) au atras atenția asupra emergenței naționale a componentelor statului de drept. Cu un pas înainte, sociologii (Ulrich Beck, Macht und Gegenmacht im globalen Zeitalter, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2002) au adus în discuție împletirea dintre național și global în viața societăților actuale și au circumscris rolul statelor naționale pe fondul globalizării. Unele cercetări (Saskia Sassen, Territory – Authority – Rights. From Medieval to Global Assemblages, Princeton University Press, 2006) au arătat că structurarea globalizantă a lumii actuale și dinamica națiunilor nu sunt străine una de alta. Statul national este terenul pe care ele se conjugă. „În primul rând, nu statul national caatare, în întregimea sa, este cel expus la deznaționalizare, ci anumite părți componente ale sale; în al doilea rând, valoarea (Wertigkeit) anumitor potențiale rezultă abia din logica organizării în care sunt inserate”. Este, așadar, iluzorie ieșirea de pe scenă a statelor naționale odată cu globalizarea.
(b) Cercetările politologice aduc în atenție faptul că ceea ce se petrece în Europa – atenuarea statelor suverane și, cu aceasta, a națiunilor și, în cele din urmă, a democrației – nu este ceva universal. Dar în vreme ce unii europeni gândesc și acționează ca și cum statul suveran poate fi plasat de acum în muzeu, țări de magnitudinea SUA, China, Japonia își asumă că se trăiește în condițiile în care statul suveran este indispensabil (Pierre Mannent, La Raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006). Națiunile, concepute politic, și nu etnic, sunt chemate să joace un rol proeminent.
c) „Complexitatea” societăților actuale pune în termeni noi chestiunea managementului societăților (Niklas Luhmann, Einführung in die Systemtheorie, Carl-Auer-Systeme Verlag, Heidelberg,2002).Cum se poate conduce o unitate complexă într-un mediu înconjurător cel puțin la fel de complex? Se pot aplica diferite tehnici de „reducere a complexității”, dar un fapt este mai presus de toate: la scara unei „societăți complexe”, cum este „societatea mondială” actuală nu mai este posibil un centru conducător în toate problemele, care să nu declanșeze mișcări centrifuge.
A apărut, în orice caz, din multiple direcții, presiunea la o schimbare în evaluarea ponderii națiunilor, în urma căreia acestea să recapete profil. O succintă comparație este edificatoare.
La începutul anilor nouăzeci, o analiză (Caterine Durandin, La France contre l’Amerique, PUF, Paris, 1994) încheia examinarea competiției dintre universalismul libertății, drepturilor și schimburilor și abordarea axată pe valorile națiunii, reprezentată de Charles de Gaulle, cu concluzia că primul a învins irevocabil. Nu de mult, o analiză nu mai puțin reprezentativă (Pierre Mannent, La Raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe, 2006) a arătat cât de mari sunt forțele de integrare, dar și dependența a înseși democratizării de cadrul national. Nu este posibilă democrația în înțelesul consacrat în afara acestui cadru.
Prin toate acestea, o idee își croiește drum: statele naționale au o pondere mai mare decât s-a acceptat în ultimele decenii. Spre deosebire de orice internaționalism, identitatea națională trebuie asumată ca realitate. În opoziție cu paseismul, explicarea ei trebuie dată în cadrele științelor sociale actuale. Așa cum modernizarea se dovedește a fi un proiect încărcat de insuficiențe dacă ignoră realitatea națiunilor, și națiunile rămân doar obiect al manipulărilor ideologice dacă nu sunt abordate din perspectiva modernizării. (Conferință susținută la la colocviile „Tribuna” din ziua de 24 mai 2019).