Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ideogramele vii ale unei răspântii vizionar-transformative

 

 

Motto:

Tenebrele epocii noastre sunt insondabile. Lăsând să pătrundă lumina în ungherele Ființei, unde am dori să aflăm mijloacele de a transforma „civilizația materială” într-o auroră a „civilizației spirituale”.
René Huyghe, Dawn After Dark: A Dialogue with Daisaku Ikeda

 

 

Urmărind cele două “cuvinte introductive” care preced volumul antologic al pictorului contemporan cu noi, Sorin Dumitrescu Mihăești (n. 1961), este dificil, aproape imposibil, de a mai adăuga elemente de inedit la portretul pe care cele două distinse personalități – Mircea Arman și Mihai Plămădeală – le pun, ca un ghidaj, la dispoziția admiratorilor sau posibililor viitori admiratori ai operei comentate.
Cel dintâi studiu, în miniatură, insistă pe faptul că opera artistului ar trebui privită și descifrată într-o lumină a obsesiei figurii centrale a așa-zisului „om-copil” sau „om originar”, împrumutată cumva indirect, ca demers arhetipal-simbolic și chiar formulare, de la Carl Gustav Jung. Lucrările s-ar încadra, astfel, unui demers re-generativ sau re-constructiv al Imaginarului care accentuează în mod special asupra posibilității umane de a crea ceea ce Mircea Arman numește „lumi posibile” și, nu doar atât, de a revedea, interpreta și înțelege prin transcenderea spațiului a acestui om-copil, „ca și când omul ar crea lumea și, odată cu ea, spațiul și timpul lumii respective, rosturile ei adânci”.
Această primă secvență hermeneutică este pusă foarte mult în oglindă nu doar cu filosofia lui Kant, ci și cu opera lui Heidegger, pentru că, în fapt, opera lui Sorin Dumitrescu Mihăești ar viza să reliefeze cum fiecare ființare, elaborată conceptual de Heidegger, ar conține în sine „o ciudată adversitate față de Prezență”. Altfel spus, extrem de nuanțat și de răscolitor, lumile picturiii autorului comentat devin chiar „posibilități ale imaginativului poetic al cărui conținut este rezultatul gândirii creatoare”.
În calitatea sa de remarcabil critic de artă, Mihai Plămădeală insistă, dimpotrivă, mai mult pe caracteristicile sau tehnicile singularizante ale operei comentate, pentru că aceasta se distinge, într-adevăr, prin cel puțin „patru direcții de abordare ale portretului”. Sunt evocate asocieri posibile cu manifestările victoriei expresioniste sau chiar hiper-realiste à la Salvador Dali, dar și alte procedee, care ar fi de natură, potrivit exegetului, să mărească echivocul privind încadrările. Într-adevăr, chipurile – de o diversitate cu totul excepțională – de la care pleacă multe dintre lucrări sunt înzestrate cu trăsături de caracter, au personalitate, identitate, cum spune Plămădeală, ajung aproape să respire sau au puls. În felul acesta, ele generează, în schimb, întrebări privitoare tocmai la această diversitate a portretizării care face recurs la „unghiuri atipice” pentru ca apoi să le conducă până la obturare, prin intermediul paletei cromatice alese, determinând, astfel, ca un fel de țintă la plus infinit a extremei fragilități umane din filiera lui Giacometti. De aici și ideea conform faptului că artistul ar fi neîncadrabil strict într-un anumit stil, curent sau gen artistic, ceea ce nu poate fi decât în beneficiul originalității expresive pe care o remarca, indirect, și primul exeget-prefațator. Semnificativ este faptul că opera pictorului poate fi plasată în mod relevant și cuprinzător în sensul unei revalorificări a unor experiențe creative anterioare, însă aceasta ghidate pe o direcție explorativă părtașă la frământări istorice și la experiențe dramatice decantate pe cont propriu.
Personal, cel mai demn de interes și admirație mi se pare acea măiestrie ca schimbând frecvent nu tehnicile, dar subiectele, tematica lucrărilor, suflul unitar să se mențină integru și la fel de captivant pentru privitor. Evoluția nu este neapărat de la un registru mai luminos, optimist, oarecum descătușat – ca la Paul Gauguin, în lucrările sale din perioada „Insulei Noa Noa” -, de pildă în „Veselie iluzorie”, până la teme cu o anumită circulație și iradiere de la Edvard Munch încoace, în lucrările care sugerează zbatere, disperare, melancolie sau chiar profundă angoasă.
Titlurile lucrărilor, nu doar în pânza „Strigăt” din 2010 sau „Masca visului”, constituie juxtapuneri sau uneori tehnici de contrapunct mito-poetic, în raport cu subiectele alese, iar aceasta este realizat chiar atunci când este vorba de nuduri, figuri de copii sau replici de la reprezentările unor obiective precum Casa Poporului sau personalități de rezonanță globală precum actualul Papă. De aceea am putea spune că tematica poate fi văzută mai degrabă ca un pretext în unele, cel puțin, dintre cazuri, de exemplu în „Înainte de cădere” (2017) sau în lucrările îngemănate sub genericul „Atingerea trecutului adormit”.
Din acest unghi de vedere, autorul suplu glisează foarte mult, prin inovația cromatică adusă, razant, extrem de percutant, prin pânzele sale. Culorile care amintesc într-o măsură destul de frapantă de colorismul oniric sau fauvist, de gama aleasă de colecția grupului Blauer-Reiter din Germania, expusă la Muzeul Lenbachhaus din Munchen și până la autori mai apropiați sau subsumați cubismului. Firul descendenței artistice, care coloristic poate fi prelungit până la Henri Matisse, comportă însă o încleștare interioară, persuasivă și în același timp, poate paradoxal, caldă, din punct de vedere emoțional și interogativ. Încleștarea în luptă cu demonii interiori este compensată, de exemplu în „Eternitatea clipelor” sau „Descântec sonor” de virulența transgresivă a spectrului cromatic și aceasta constituie unul din punctele forte, irezistibile, ale profilului operei sale. În fond, chiar titlul unei lucrări din 2018 „Echilibrul transformării” atestă această ludicitate, disponibilitate de pendulare și a auto-reinventare a autorului în raport cu sursele sale de primă inspirație sau cu presiunea unor stări pe care uneori le preia mult mai contorsionat și abrupt, renunțând la vigoarea coloristică anterioară în favoarea unor tușe mult mai aspre precum în lucrări din 2019, „Portretul vârstelor gri” sau „Liniștea clipelor adânci” ori „Bucurie ascunsă”, din același an. În fond, unul dintre atuurile albumului este și imprevizibila vigoare a alăturării unor lucrări cu teme uneori diametral opuse, ceea ce arată nu doar o apreciabilă dexteritate, auto-recreere interioară în relație cu eonii de timp care ne bântuie, ci și în lumina transmiterii unui mesaj de o profunditate insolită, dar și de o dezinvoltură cromatică arareori adaptată înaintea sa atât de prismatic, de polivalent, de provocativ.
Spre finalul albumului, apare enigmatic un alt portret feminin, „Lumina visului”, în care, chiar și în această lucrare recentă, din 2019, persistă vivacitatea și emanația culorilor calde, catifelante, care reaprind, cel puțin, o frântură sau scânteie de speranță.
Cu toate acestea, nu putem vorbi neapărat de etape complet distincte de la o vârstă a creației la alta. Aceasta deoarece gravitatea demersului și nevoia de spulberare a canoanelor rămân imperturbabile peste timp tocmai prin impactul formulării de replici cu potențial deopotrivă disruptiv și atașant și de o agrestă grație, cuprinsă în mobilitatea sau chiar fervoarea liniilor de forță ce definesc stilul artistului.
Prin faptul că printre obsesiile sale inspirative se află chiar chipul unor dictatori precum liderul nord-corean, de pildă, dar și revărsarea empatiei aureolante, precum în „Metafizica harului”, atestă că avem de-a face cu un spirit creator puternic angajat meditativ, consolator și deloc vreodată circumstanțial față de secvențele de istorie trăită.
Un timp al mărturisirii, deliberat auto-impuse, străbate sincronic și sincretic, aș spune, volumul global al lucrărilor sale. Este greu, dacă nu imposibil, să preferi vreuna dintre cele patru tipologii de care aminteam mai înainte, fiindcă, de fapt, opera lui Sorin Dumitrescu Mihăești reușește să se ipostazieze cu o vocație dialogică fermă la o răscruce de epoci și dileme majore, cărora izbutește să le ofere un răspuns pe cât de tulburător, hieratic, emoțional-artistic, pe atât de sobru și consecvent, ca lectură imaginativă a lumii în perpetuă schimbare în care evoluăm.

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg