Emir Kusturica
Străin în căsnicie
Iaşi, Editura Polirom, 2015
Traducere de Mădălin Roşioru

 

Aflat într-un declin evident ca regizor de cinema, Emir Kusturica îşi conturează, iată, o nouă patrie artistică în literatura franceză. Lucru perfect normal pentru iconoclastul născut la Sarajevo în 1954, care, acum ceva ani, îşi dorea să construiască un sat în care, fiind el bineînțeles primar, să-şi poată alege singur consătenii… După excelentul volum de memorialistică Unde sunt eu în toată povestea asta?, bine prizat la noi, editura Polirom ni-l prezintă, în 2015, pe autorul de proză scurtă Kusturica. Străin în căsnicie adună şase povestiri şi nuvele, țîşnite din filonul nostalgic-iugoslav şi din amintirile – adesea străveziu deghizate – ale autorului. Spunea cîndva cineastul: „My purpose is to make a movie to make you warm. To give you some heat. Now, this rational world has become a place where only what is cool is good. Do you cut the movie on the basis of the beat of modernity or the basis of the beat of your own heart?” (http://www.imdb.com/name/nm0001437/bio?ref_=nm_dyk_qt_sm#quotes) Pentru ca recentul prozator francez să îi confirme pe deplin observația: Emir refuză tentația răcelii programatice & trendy, obiectivismul aseptic, în favoarea unei structuri narative emoționante & emoționale, ce pare adesea scheletul unui scenariu filmic din care au fost suprimate parantezele/ indicațiile regizorale.
Personajele lui sînt teleghidate de creierul reptilian. Robite de pasiuni şi hormoni, de instincte şi spaime, de la cel mai scandalagiu adolescent rom din suburbiile Sarajevoului şi pînă la familia „intelectuală” a unui secretar de stat bosniac. Sîngele dospeşte, fierbe în trupurile călite sub soarele Bosniei şi Herțegovinei. În sarcina globulelor buclucaşe e plasată, la un moment dat, declanşarea conflictelor interetnice, începute cumva în joacă şi sfîrşite în cumplite masacre ale inocenților, gropi comune. Să ne înțelegem: Kusturica nu cauționează delirul ideologic, războiul şi crima. Eroii lui sint naturi simple, nimerite într-un timp nepotrivit în viesparul istoriei.
Singura adiere ideologică e nostalgia lui intensă, irezistibilă pentru edenul (chiar şi aşa, alterat) yugoslav, invidiat, pînă acum cîteva decenii, atît de cancelariile occidentale, cît şi de regimurile socialiste. Nostalgia cuiva care ştie prea bine că, după toate masacrele (hipermediatizate în epoca lor), Numai cuiele rămîn – după cum sună titlul unui memorial fabulos, roman nonfiction dedicat de americanul Christopher Merril capitalei bosniace, îndoliate şi distruse ireparabil la capătul delirului colectiv. După incendii – evocate şi în paginile din Străin în căsnicie –, după descompunerea trupurilor martirizate, după campanii de pedepsire, purificare etnică şi răzbunare, după implicarea terților în conflict, au rămas cuiele. Urmele. De neşters. De nereconciliat, poate. Şi, în mod paradoxal, a mai rămas ceva. Sufletul de rocker iconoclast bosniac al lui Emir Kusturica, care nu vrea – într-un fel de pulsiune suicidală – să se occidentalizeze, să-şi pună cenuşă în cap, să renunțe la simpatia sa pentru sîrbi. (Lasă, că în anii 1990, geniul literar austriac Peter Handke a riscat, tot cu asemenea simpatii, boicotul şi ostracizarea în societatea deschisă occidentală!)
Prin urmare, vocile eroilor din Străin în căsnicie evocă un timp sculptat în chihlimbar: timpul copilăriei şi adolescenței titoiste (figura mareşalului Tito patronează, bonom şi ironic, numeroase secvențe narative), al lipsei reale de griji, al maturizării indolente (adolescentul înalt, sportiv, lenevit, dinaric are lentoarea şi încăpățînarea unei feline). Timp retezat, ca nodul gordian, de sabia Macedonului postistoriei (aceea în care conflictele şi delirul colectiv s-au reactivat în Balcani). Scindare surprinsă, cronografiată magistral în finalul povestirii Numai vai şi-amar, unde rockerul Zeko îşi reîntîlneşte la Belgrad, după aproape
cinsprezece ani, prima iubire din adolescența bosniacă, pe Milijana, ajunsă acum o şahistă bogată la München. Oportunismul şi mercantilismul sau fiorul acela, nostalgic-yugoslav, îl fac în cele din urmă să abandoneze landoul cu prima sa născută în fața uşii soției, ca să dispară, pentru totdeauna, la brațul Milijanei?
Mă rog… fiecare cum simte e o povestire amplă, salingeriană, aducînd în prim-plan, pentru prima oară în volum (care poate fi citit, fără a greşi prea mult, şi ca roman de povestiri), familia Kalem: intelectualul Braco, secretar de stat la guvern, blazat, bonom şi vicios, soția sa Azra, casnică şi cu o viață intimă (pînă spre finalul cărții) secretă, şi fiul lor Aleksa, predispus de pe acum la vagabondaj şi declasare, atras de mediile colorate şi promiscue. Prozatorul preia, aici, mult din verva memorialistului din Unde sunt eu în toată povestea asta? Copilăria e perioada umorului inalterabil, unde Salinger îi dă mîna lui Mark Twain. Toată băiețeala şi golăneala, riturile maturizării printre marginali, primele decepții şi victorii au făcut memorabile filmele bosniace din cariera lui Kusturica. Ele se dovedesc capabile, iată, să irige şi paginile cărții acesteia. Care se transformă într-un omagiu emoționant adus oraşului inexistent, cronotopului distrus de războiul civil.
Umorul şi toropeala paradisiacă se evaporă în partea a doua a volumului, cu centru de greutate în nuvelele În strînsoarea şarpelui şi Străin în căsnicie – piesa care dă şi titlul culegerii. Filmice, somptuos vizuale, delicat sau crud nostalgice, ritmate extraordinar. Două istorii din timpul prăbuşirii Yugoslaviei: cathartica şi, în cele din urmă, thanatica poveste de dragoste din În strînsoarea şarpelui, consumată printre ororile războiului civil, şi maturizarea lui Aleksa Kalem, galopată în anii destrămării yugoslave, într-o societate isterică, a delincvenței şi desfrîului.
Kusturica şi-a pierdut (sau a fost refuzat în ultimii ani de) patria cinematografică. Şi-a descoperit, în schimb, un teritoriu narativ fabulos, amalgam de oralitate şi verb polizat cu precizie salingeriană. „În strînsoarea şarpelui”, adolescentul Kosta îşi pierde virginitatea şi gustă dragostea care-i modifică ADN-ul, scopul existenței, lumina ochilor: o va pierde printre crime ritualice, gropi comune, epurări etnice. Va descoperi ortodoxia şi vocația monastică, salvatoare:
„Îşi scoase cureaua şi funia şi se aşeză. Cu inima împăcată, respirînd liniştit, luă din raniță doi ciorchini de strugure. Puse Sfînta Biblie pe stîncă şi strugurii alături. Nu văzu cioara care se oprise pe stînca vecină. Contempla valea, oraşul înconjurat de stînci golaşe, iar tristețea îi năpădi inima. Vărsă lacrimi tăcute, fără să scape din priviri doi şoimi ce cutreierau valea fără de sfîrşit.
Şi-ar mai fi plîns el multă vreme dacă cioara n-ar fi profitat să ajungă dintr-un salt lîngă ciorchini. Kosta se întoarse, iar lacrimile îi conteniră. Vederea păsării care ciugulea boabe de strugure îi readuse zîmbetul pe buze.” (pp.194-195)