Dumitru Augustin Doman
Moartea de după moarte
Iași, Editura Junimea, 2019

 

 

După Meseria de a muri (2001) și Moartea noastră cea de toate zilele (2007), prozatorul argeșean Dumitru Augustin Doman ne propune Moartea de după moarte, despre ,,o lume cică nu tocmai veselă”, prin intermediul (mijlocirea) unor ,,însemnări cam zglobii”, după cum mi-a… mărturisit cu o franchețe ușor ilară, pe dedicația acestui, de fapt, al zecelea volum al său. Dacă ne vin în minte combatanți ai scrisului pe ,,frontul” cel negru al ,,doamnei cu coasa”, precum Georges Bataille, Jean Baudrillard, V. Janchelevitch, Emmanuel Levinas, iar de la noi M. Eminescu, E. Cioran, M. Blecher (care și-a trăit moartea prin scris), M. Eliade sau, în zilele noastre, Irina Petraș (inventatoarea termenului ,,muritudine”), s-ar putea crede că D.A.D. este un peregrin rătăcit (rătăcitor, mai degrabă) în imensitatea, profunditatea și exorbitanța unui teritoriu lipsit de limite și în a cărei cunoaștere și demistificare, ori chiar demitizare, oricât s-ar strădui oarecine, sorții de izbândă ar sta suspendați, la fel de criptici și imuabili, undeva: într-o grimasă, poate, a impasibilității fără început și sfârșit a onticității veșniciei lui ,,Dincolo”. Dar, în cazul de față, lucrurile stau cu totul altfel, autorul nu-și propune recursul la vreo metodă rigid-științifică, sau, fie și parțial, fenomenologică, nici măcar un ,,racoursi” eseistic care să aibe ambiții exploratorii în ceea ce se înțelege, aproximativ, pur cogitativ și peremptoriu, prin Moarte. În Introducere în epilog – care este un poem în toată puterea cuvântului/ cuvintelor – suntem plesniți, cu un fel de fervoare mucalită, drept în eventuala, prezumptiva abordare neatent- superficioasă a problematicii, a câmpului semantic, să zic așa, al temei in nuce. Pentru că aceasta înseamnă, indubitabil și ferm, renunțarea la substituirea esențialității negre și crude prin cuvântul nevolnic și impropriu eșec: „Să vorbești de moarte ca de un eșec./ Ei, dar cum să fie un eșec tocmai moartea, draga de ea ?/ Poate, pentru unul, pentru altul să fie un eșec, și acela, desigur,/ temporar./ Dar pentru întreaga omenire!?!/ Ei!/ Chiar, omenirea a fost creată pentru a eșua în moarte?/ Asta să fie condiția umană?/ Moartea e născută, nu făcută!/ Întrebați pe Belzebuth./ E născută și de aceea e și ,/ apud Michel Cazenave.
D. A. Doman pune întrebări frontal cazuistice, la care răspunde, nu de puține ori, prin apelul la somități în domeniu, dar, la un moment-dat, îl apostrofează amical pe însuși Cioran, care se dovedește a fi (aparent) contradictoriu, după ce într-un loc zice că ,,A încerca să filozofezi asupra morții e adevărata modalitate de a învăța să mori”, iar în altul că „e ridicol să mori: De ce, nostalgicule de la Paris după Coasta Boacii?/A încerca să filozofezi despre moarte e/ adevărata modalitate de a învăța să trăiești./ Să trăiești și să nu știi ce e viața./ Să trăiești și să nu știi ce e moartea, dar să-i dai imagini false/ și calificative aproximative:/ frumoasă, urâtă, bună, tragică, prematură,/ scheletul cu coasa,/ absurdă, pe credit, inconștientă, în somn,/ venind pe bandă de magnetofon,/ la Veneția,/ naturală, accidentală, glorioasă (e-hei!), fatală (pleonastic vorbind),/ inumană, inevitabilă, albă, subită, bizară…”
La pagina 53, de pildă, citim: „Ipocrit, Cioran îți sugerează în fiecare apoftegmă, toate temele nu doar ale filosofiei, nu doar ale literaturii, ci toate temele vieții. Ba chiar și pe cele ale morții”. Ipotetica ,,ipocrizie” a ,,scepticului mântuit” conduce, ca un stimul paideic (de sorginte aristotelică), la reconcilierea ,,părților”, pentru că (zice D.A.D.), „viața este fragmentară și, deci, fatalmente imperfectă. Moartea, în schimb, e continuă, deci imuabilă. Eu unul, nu i-aș contrazice, nici pișcat cu ceară, nu de alta, dar când și o terță persoană ar avea dreptate, lucrurile ar lua, pe nesimțite, o turnură în care nici țipenie de… transcendențe interșanjabile”. Corpusul cărții cuprinde scurte capitole cu titluri poetizante, metaforice chiar, unele oximoronice: Drumul spre moarte ca mersul spre casă, Liniștita urgie, Necropola de apă, O imortelă cenușiu-întunecată, Busola lui Dumnezeu, Arcul de triumf al Nimicului, Mica fericire de joi, Sferă cu enigmă. Doman pune sub semnul întrebării și al dubitativului, dar și al reflecției moralist ironice, aproape tot ce-i cade sub ochi, sub varii aspecte, împrejurări și contexte, scene din realitatea contondent (i)mediată – arealul nu o dată apocrif, surrealist, ezoteric și utopic. Atât al vieții (filtrate prin bonomie, malițiozitate blândă și simțul umorului), cât și al morții (ca dat primordial al infinității și ireparabilului, al vulnerabilității contopite cu inexorabilul). Dar nu știu dacă a hotărât să-și continue ,,periplul” mortifiant, uneori alegoric, cu semne de grimase, dar și de surâsuri complice, suav-parcimonioase chiar, prin ataraxiile, bolgiile și fantasmele morții, pornind de la un articol intitulat S-a dovedit științific: moartea nu există. Acesta începe astfel: ,,Robert Lanza, cercetător la Advance Cell Technology, a dovedit prin fizica cuantică faptul că moartea nu există. Când trupul își termină ,,bateriile”, mai rămân 20 de wați de ,,energie informațională”… Ce alt comentariu ar fi mai potrivit decât acesta, al autorului: „Hm! Viață veșnică de 20 de wați!” Un fel de de-a… wați ascunselea prin veșnicie, aș zice eu, recenzentul.
În Moartea de după moarte aflăm cogitații, reflexivități spontane, observații și abrevieri tematice, exagerări voite despre fenomene și situații care seduc cititorul prin luarea în răspăr și alunecarea (premeditată) în derizoriu, dar și undele tandre ori colocviale ale unui umor dacă nu tocmai negru, măcar gri-cenușiu, crochiuri și panseuri psiho-lingvistice, datul cu tifla în culmea rigidității ,,obiective”, aforisme marcă D.A.D., dar și numeroase citate din autori celebrissimi sau autohtoni, de la Nietzsche, Seneca, Tolstoi, Cioran, A. de Saint- Exupery, Trakl, Cocteau, Pierre Drieu la Rochelle (,,Cu sinuciderea îți perforezi zidul închisorii”), Borges, Seneca, Jules Renard, Baudelaire, Bunin, Mo Yan. S. Elizondo ș.a., respectiv Caragiale, Bacovia, G. Galaction, Blaga, Bacovia (,,amorul meu defunct” vs. ,,moartea noastră iubitoare”), Gh. Grigurcu, C. D. Zeletin, I. D. Sârbu, P. Pandrea, Horia Pătrașcu, Adrian Alui Gheorghe (autor și al unui incitant poem- postfață), Ioan Moldovan (,,După un cer făcut pentru sfârșitul lumii/ vânt tare, frig/ în dimineața grâului”), Leo Butnaru, H. Bădescu, M. Bârsilă, V. Morar, A. Jurebie, M. Drăghici, N. Coande, Lucian Scurtu (,,cea mai frumoasă moarte este aceea așteptată privind ploaia pe fereastră”), Ioan F. Pop (,,Ne naștem fără niciun merit și murim fără nicio vină”) ș.a.
,,Cu cât ne vedem mai mult ca niște morți viitori, cu atât mai puțin suntem niște morți în viață” – este de părere autorul acestui volum pe cât de agreabil, pe-atât de neliniștitor, ca un… ecou extrasenzorial și empatic ușor abisal, de la bătrânul conte Lev Tolstoi, care ,,gavaricea” doar ,,Viața e vis, moartea e deșteptare”. Hm!… Aș vrea să închin un pahar de vin roșu-întunecat cu jovialul-căzând pe gânduri și important scriitor Dumitru Gusti Doman, în timp ce Salvator Elizondo ne șoptește-n urechi: ,,Moartea este acea operațiune a spiritului prin care tu, cititor, și eu, autorul acestei scrieri, ne pierdem importanța; chiar dacă relația noastră rămâne intactă…”