Mircea Eliade: „Oare n-a fost el românul care a pătruns pretutindeni în cultura universală […] fără să se teamă de influențe și sterilitate?”

 

Prezența influențelor literare în poezia lui Eminescu este recunoscută și de către Mircea Eliade, care în articolul Restaurarea demnității românești (Vremea, an IX, 1935, 1 septembrie, nr. 403, aflat în 6, 1987) afirmă următoarele: „Oare s-a temut Eminescu de vreo cultură, de vreo filozofie sau poezie străină? Oare n-a fost el românul care a pătruns pretutindeni în cultura universală fără să-i pese de primejdii, fără să se teamă de influențe și sterilitate? Volumele recente ale d-lui G. Călinescu aduc un enorm material inedit în care descoperim marea foame spirituală a lui Eminescu și toate «influențele» veacului. De la buddhism și Schopenhauer pînă la romanticii francezi și poezia clasică – a rămas ceva pe care să nu-l fi gustat Eminescu […]? Și același lucru se verifică pretutindeni: Dante, Rabelais, Goethe – toți au fost oameni dîrji, neînfricați de influențe”.
Așadar, toți marii scriitori ai lumii „au fost oameni dârji, neînfricați de influențe”, adică ei s-au lăsat influențați de poezia și filozofia de pretutindeni, iar Eminescu, în poezia căruia se regăsesc „cultura universală” și „toate «influențele» veacului”, face parte și el din familia acestor mari scriitori, din elita poeților. Și pentru că Eminescu urmează practicile poetice inspiratoare ale marilor scriitori, el nu poate fi certat pentru influențele literare din poezia sa. Ba, mai mult de atât, Eliade îl apreciază pe poet tocmai pentru că el practică poetica influențelor literare…
Cam aceasta ar fi logica lui Eliade, care îl apără pe Eminescu împotriva esteticii, mai precis a acelei estetici care cere pur și simplu ca un scriitor să fie original și să aibă o viziune proprie, neinfluențată de alți creatori…
Observ în acest fel că există și interpreți care în loc să evalueze poezia lui Eminescu în funcție de principiile poetice estetice universale, o evaluează în funcție de principii literare pseudoestetice, care recomandă ca poezia să fie făcută prin prelucrarea unor surse poetice străine… În loc să îi ceară poeziei lui Eminescu să fie autentică și originală, deci nemijlocită de influențele literare, Eliade o apreciază tocmai pentru că este determinată de influențele literare și, implicit, neoriginală: „Oare s-a temut Eminescu de vreo cultură, de vreo filozofie sau poezie străină? Oare n-a fost el românul care a pătruns pretutindeni în cultura universală fără să-i pese de primejdii, fără să se teamă de influențe și sterilitate?”
G. Călinescu: Eminescu „își scotea inspirații din cele mai neînsemnate mărunțișuri”
Să urmărim în continuare dacă Eminescu este sau nu influențat în crearea poeziei sale de alte opere. În acest sens, beneficiem de cercetările lui G. Călinescu.
Criticul G. Călinescu îi dedică lui Mihai Eminescu mai multe volume și zeci de articole. Cel mai important studiu consacrat poetului poartă numele de Opera lui Mihai Eminescu (7, două volume, 1969 și 1970, fiecare de peste 500 de pagini). Publicat postum, acest studiu reprezintă prelucrarea și restructurarea (în anul 1947) a celor cinci volume anterioare (Editura Fundației Regale, 1932 – 1936), care aveau același nume.
În cea de a doua secțiune a primului volum (1969), numită Cultura. Eminescu în timp și spațiu (ibid., pp. 335-520), G. Călinescu se preocupă, pe de o parte, de modul exagerat în care a fost receptat Eminescu de către critica literară, iar pe de altă parte, de evidențierea influențelor literare pe care opera lui Eminescu le prezintă.
În cele de mai jos voi discuta numai despre influențele literare pe care Călinescu le-a descoperit în poezia lui Eminescu. Astfel, criticul punctează, uneori în detaliu, fondul inspirațiunilor lui Eminescu, așadar al surselor și izvoarelor poeziei sale.
„O mare parte din demonstrația poemului eminescian Memento mori se bizuie pe ceea ce era destul de recent și general în lirica noastră de atunci, pe «ruina» romantică de tip Volney.” (7, vol. I, p. 391), afirmă criticul, și își argumentează afirmația cu un citat din Volney (Les Ruines: Les Ruines de Palmyre), de o pagină, în limba franceză, după alte zece pagini anterioare, tot în limba franceză, semnate însă de alți autori. O mică paradă lingvistică nu strică.
Dar iată și o altă sursă remarcată de către G. Călinescu. „În poezia socială, plină de insulte colorate, monologică, inventivă în expresie, maestrul lui Eminescu a fost Victor Hugo. Citiți de pildă A propos d’Horace și veți găsi, cu deosebirile firești de mijloace literare, toată invectiva năvalnică, spumegătoare din Scrisoarea III” (ibid., p. 393). Tot „lui Hugo îi datorează Eminescu tonul general din Împărat și proletar”, poezie despre care criticul mai afirmă că „nu e decât dezvoltarea tezelor opuse ale Despotului și Proletarului din Les homicides, de Auguste Barbier.” (ibid., p. 399).
Poezia „Când te-am văzut, Veneră, e un vădit accent baudelairean” (ibid., p. 400), iar pe Schiller, Eminescu „l-a avut ca model statornic în dramele sale. Indicațiile din planul Marcu-vodă (Mira, Anna Movilă) ne arată că poetul avea în gând ca modele dramele lui Schiller și ale lui Goethe” (ibid., p. 407).
„Accentele amare ale lui Mureșan împotriva preoților […] sunt înrudite cu atitudinea tăgăduitoare a lui Mephistopheles, care […] este și el un filozof al zădărniciei unei lumi ce merge spre neant.” (ibid., p. 409), ne spune criticul.
„[…] Opera lui Novalis definește acel romantism căruia Eminescu îi e larg tributar” (ibid., p. 420).
„Natura lui Eminescu este […] gigantică, lunară. Acest naturalism asiatic (Eminescu e în multe privințe un asiat) îl găsim și la poeții germani romantici.” (ibid., p. 424).
„Preferința lui Eminescu merge însă spre autorii mai mărunți, uneori de tot șterși, din care poate împrumuta idei fără primejdia sacrificării personalității. Ideea călătoriei pentru aducerea diamantului Nordului a scos-o Eminescu din recenzia unui obscur poem romantic dintr-un număr din Blätter für literarische Unterhaltung (nr. 291, 17 October, 1844), […], ca dovadă a felului cum își scotea inspirații din cele mai neînsemnate mărunțișuri”, afirmă G. Călinescu (ibid., p. 430). Această observație am mai întâlnit-o și la Ilarie Chendi.
„Somnoroase păsărele și-ar avea izvorul într-o poezie anonimă publicată în Regensburger Liederkranz (ed. 7, Regensburg, 1880)” (ibid., p. 433), iar în Rugăciunea unui dac „este parafrazat Imnul creațiunii (Rigveda, X, 129)” (ibid., p. 449), fapt constatat, de altfel, de către mai mulți cercetători, printre care Zoe Dumitrescu-Bușulenga și D. Murărașu.

 

„Versul din Epigonii
S-a întors mașina lumei, cu voi viitorul trece…
este scos dint-un poem al lui Vasile Fabian Bob, citat în tomul III al Leptuariului:
S-a întors mașina lumii, s-a întors cu capu-n jos,
Și curg toate din potrivă, anapoda și pe dos.” (ibid., p. 464).

 

 

În proiectele dramatice ale lui Eminescu „găsim, spune G. Călinescu, reflexe shakespeariene” (ibid., p. 439) și, drept dovadă, criticul ne oferă mai multe exemple de scene, comportamente și caractere echivalente cu cele din piesele dramaturgului englez.
„Din Bolintineanu, Eminescu a luat ritmuri; precum a luat din Sihleanu, Depărățeanu și din Alecsandri.” (ibid., p. 484)
„Partea otomană din Scrisoarea III a fost scoasă din Hammer (Geschichte des osmanischen Reiches, I-er, Bd., Pest., 1834, p. 65-67)”, spune Călinescu, preluând informațiile dintr-un studiu al lui Ion Grămadă, menționat de către critic (ibid., p. 504).
Atmosfera de sfârșit de lume din Memento mori se regăsește într-o poezie a lui Gr. H. Grandea (Familia I, 1865):
Antica Babilonă, splendidele palate,
Grădinile suave, în aer suspendate,
Și al Semiramidei giganticul mormânt
Ce s-au făcut? Pierit-au de veacuri spulberate. (ibid., p. 500).

În încheierea acestor rânduri, vom observa că G. Călinescu cheltuiește pentru demonstrarea influențelor din opera/poezia lui Eminescu și pentru critica cultului lui Eminescu nu mai puțin de 185 de pagini… Iar asta înseamnă că dezvelirea acestor două aspecte ale operei și personalității eminesciene este destul de importantă pentru Călinescu și, mai departe, pentru cunoașterea și judecarea critică a poetului. Adică „poetul nepereche” se inspiră și își trage substanța din poeziile și dramele altor poeți… De ce nu apelează el la substanța propriului geniu și la tumultul pe care i-l oferă viața, cea mare, a lumii?
Pe de altă parte, trebuie spus că deși de cercetarea influențelor literare în poezia lui Eminescu s-au mai preocupat, înaintea lui Călinescu, și alți critici, precum Ilarie Chendi, Ion Sân-Giorgiu, G. Bogdan-Duică, Nicolae Iorga, cel puțin, după cum am văzut deja, Călinescu „uită” de cele mai multe ori să îi pomenească pe aceștia în discursul său, ca și cum toate informațiile pe care el ni le furnizează în problema influențelor literare din poezia lui Eminescu ar fi în mod exclusiv ale lui, deci rodul propriilor studii și cercetări; ca și cum el ar fi singurul care tratează despre influențele din poezia lui Eminescu. Dar această „uitare” este tipic călinesciană: ea este probată și în alte cazuri, fiind una dintre problemele de etică literară destul de bine cunoscută a criticului. „Uitarea” călinesciană a meritelor celorlalți critici poate să facă din critic „un original”, un „deschizător de drumuri” în critica sursieră eminesciană, deci ea se dovedește a-i fi criticului folositoare.
În toată expunerea de mai sus, G. Călinescu nu face altceva decât să listeze influențele din poezia lui Eminescu, însă fără a emite vreo judecată de valoare asupra poeziei rezultate din aceste influențe. Criticul nu ne spune nimic nici despre tehnica sau arta poetică în sine a influențelor. Cum vede totuși G. Călinescu, din punct de vedere critic-estetic, arta poetică a influențelor literare? Este aceasta o artă poetică benefică pentru poezie? Nu este? Este poezia influențelor literare una de valoare? Nu este?
Un răspuns parțial la aceste întrebări găsim în articolul Opinii asupra lui Mihai Eminescu, scris în anul 1931, cuprins în volumul G. Călinescu, Mihai Eminescu, Studii și articole (Editura Junimea, 1978). Aici, după ce recunoaște „că Eminescu a împrumutat idei și atitudini din filosofia pesimistă a vremii”, G. Călinescu admite legalitatea împrumuturilor, deci a artei poetice a influențelor literare, afirmând următoarele: „Chiar când punctul de plecare este o sugestie bine determinată, subconștientul alterează într-așa chip tema, încât punctul de plecare devine ceva zadarnic. Opera de artă se explică nu prin punctul de plecare, ci prin cel de sosire. Un poem modernist inspirat din lectura lui Homer nu se explică prin Homer, ci prin estetica vremurilor de azi. Așadar, fără să disprețuim studiul izvoarelor, trebuie să determinăm înainte de toate locul lui Eminescu în devenirea valorilor estetice și să arătăm măsura concordanței lui cu spiritul veacurilor și a revoluției lui față de poezia veche.” (p. 25).
Altfel spus, Călinescu admite că strădania poetului modern de a transforma textele și temele vechi în poezii moderne este legală estetic și benefică. În acest fel, pastișarea și reciclarea de către poeți a textelor vechi sunt pentru Călinescu legitime: ele sunt tehnici sau procedee literare; sau, extinse, devin arte poetice… Cât despre epigoni, aceștia sunt poeții care, neavând un stil propriu, nu au știut cum să își camufleze sursele de inspirație…