O întârziată vânătoare de legionari

 

Țin minte că era o femeie frumoasă, încă tânără, probabil sub patruzeci de ani, autoare a unor lucrări interesante și citite, dar mai ieșea imediat în evidență și prin altceva: era foarte înaltă și corpolentă, când ieșea de la curs împreună cu grupa era mai înaltă cu un cap decât toți cei din preajmă, probabil era și complexată din cauza asta. O chema Lucia Dumitrescu Codreanu. Publicase o carte despre Sistemul sociologic al lui T. Parsons (în 1973), încă o carte scrisă eseistic, cu evidente calități literare, intitulată De la Sisif la Prometeu (în 1977), consacrată curentelor de idei în filosofia contemporană și mai târziu La moartea lui Zarathustra nu plânge nimeni (1981). Din cărți se vedea că este formată în spiritul culturii germane. Celebra profesoară de Istoria filosofiei moderne Florica Neagoe se îmbolnăvise de cancer, nu își mai ținea cursurile și în locul ei a apărut nu se știe de unde Lucia Dumitrescu Codreanu. La grupa în care eram eu nu a predat. Însă în scurt timp, această doamnă a reușit să-i învrăjbească între ei pe mai mulți dascăli mai în vârstă, anume îi acuza pe unii că ar fi făcut parte din Mișcarea legionară înainte de 1944, îi instiga pe evrei împotriva lor, cerea anchete în stil stalinist și mai cerea ca respectivii să fie dați afară din Universitate. Madama zicea că are probe, inclusiv fotografii cu profesori îmbrăcați în uniforma legionară. Nu știu dacă o fi fost cineva în spatele ei și, dacă da, cine anume. Dar pe atunci, prin anii ’70, faptul de a fi făcut cândva parte din Mișcarea legionară nu mai era o chestiune care să fie privită ca un lucru neapărat grav în sine, în condițiile în care comunismul lui Ceaușescu virase spre naționalism / protocronism și reabilitase mulți foști legionari. Evenimentul nu mai era tratat cu dure măsuri administrative, cât mai curând cu bășcălie. Era larg cunoscută vorba de duh a fostului rector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, Constantin Daicoviciu, el însuși fost legionar devenit comunist, care ar fi zis într-un context de acest gen că și tomata când e tânără e verde, dar apoi când se coace devine roșie.
Discuțiile tensionate pe această temă din ședințele de Catedră au transpirat și în spațiul public. În primul rând, erau acuzați de legionarism doi profesori, logicianul Gheorghe Enescu și epistemologul Ion Stroie. Acesta din urmă fusese cercetător, aterizase și el recent la Facultatea de Filosofie, mi se pare în 1977, în urma restructurării institutelor de cercetare și a propus un curs care se chema „Relaţia dintre modelul epistemologic materialist-dialectic şi cel cibernetic”. Omul voia să reabiliteze Cibernetica, disciplină care anterior fusese decretată de către factorii politici ca o falsă știință burgheză. Preda ideile lui Ștefan Odobleja și ale lui Norbert Wiener. Cursul lui nu avea o tematică riguros stabilită, iar Ion Stroie nu era un dogmatic și ne lăsa să enunțăm tot felul de opinii proprii. Pe mine a ajuns să mă aprecieze într-un mod mai aparte și, după un timp, la seminarii îmi trăgea un scaun lângă el la catedră și mă punea să conduc discuțiile. Eram în anul IV de facultate și mulți îmi ziceau, mai în glumă, mai în serios: „Uite, tu te-ai aranjat, o să rămâi asistent universitar”. I-am făcut profesorului și un mic rău neintenționat. O dată mi-a cerut să prezint un referat despre structuralism. Am găsit monografia lui Virgil Nemoianu Structuralismul, am fost încântat de carte și am prezentat-o pur și simplu. Dar era ceva ce eu nu știam, cu puțin timp înainte Virgil Nemoianu rămăsese în SUA, iar în țară devenise un autor interzis. Când m-a auzit ce citesc, profesorul Stroie s-a luat cu mâinile de cap și a încercat să mă stopeze, zicând că e o carte slabă, proastă etc., dar eu nu doar că nu m-am oprit, ci m-am înverșunat să-i demonstrez că, dimpotrivă, e o carte foarte bună. Din acel mic scandal de la seminar, prin Facultate s-a înțeles greșit, anume că profesorul Ion Stroie recomandă și dezbate la seminarii cărți interzise. Cu privire la acuzația de apartenență la Mișcarea legionară, Ion Stroie a ales să respecte proverbul românesc „câinii latră, caravana trece”, nu a negat și nici nu a încercat să se justifice, nu s-a implicat în polemici și a așteptat ca scandalul să se stingă de la sine.
Mai complicat s-a dovedit a fi însă cazul profesorului de Logică Gheorghe Enescu. Era un profesor renumit, ținea un curs greu de învățat, intitulat „Teoria sistemelor logice” și avea reputația că ar fi picat la examen la fără frecvență niște colonei de Miliție, care l-au amenințat în fel și chip, dar omul nu s-a lăsat intimidat. Era stăpân pe disciplina lui și avea un caracter puternic. E adevărat, în discuțiile particulare era un naționalist în sens cultural, un susținător ferm al valorilor culturale naționale. Când a fost denunțat de către Lucia Dumitrescu Codreanu ca fost legionar, profesorul Enescu la fel nu s-a panicat, a adus el însuși problema în discuția organizației PCR pe Facultate și a cerut să fie prezentate probele. Problema era că Gheorghe Enescu (1932-1997) a avut opt ani atunci când au venit legionarii la putere și nouă ani când legionarii au fost alungați de la putere, deci era absurd să-l acuzi de apartenență la Mișcarea legionară. Se zicea că doamna Codreanu ar fi avut ceva poze cu Ion Stroie (care era mai bătrân) îmbrăcat în cămașa verde cu centură și diagonală, dar asta nu mai interesa acuma pe nimeni, lumea s-a concentrat pe meciul Gheorghe Enescu – Lucia Dumitrescu Codreanu. Mai ales că prof. Gheorghe Enescu a cerut ca, dacă acuzația se dovedește adevărată, să fie sancționat el, iar dacă acuzația este falsă, atunci să fie sancționată denunțătoarea. Era spre vacanța de vară în 1978.
Nu s-a mai organizat nici o ședință de analiză a acestor cazuri, dar la reluarea cursurilor din toamnă lectorul Lucia Dumitrescu Codreanu a dispărut din Universitate. A fost dată în reducere de activitate de la catedră și trimisă (din câte s-a auzit) la revista Flacăra a lui Adrian Păunescu. Este posibil ca factorii de răspundere de la partid care au decis această mutare să o fi făcut și la mișto, au trimis pe capul marelui poet pe o doamnă care era mai mare, mai grasă și era în stare să strige mai tare decât el. Certurile dintre cei doi dădeau prin ușa biroului zvon de titanomahie. Nu a rămas mult nici acolo, a început să publice prin revista Era socialistă, o oficină a CC al PCR, a dat onorabilul statut de dascăl pe cel de propagandist deșănțat, apoi a fost angajată la TVR. Pe vremea în care Televiziunea Română transmitea doar două ore pe zi, redactorul Lucia Dumitrescu Codreanu avea emisiuni de câte o jumătate de oră, în care servea cu lingura mare dejecțiile demagogiei ceaușiste. Acolo a apucat-o luna decembrie 1989. Apoi a dispărut în același neant din care a apărut prin anii ’70, pentru scurtă vreme, cadru didactic la Facultatea de Filosofie a Universității din București.