Consiliul
Județean Cluj
Întâmplări din vremea când credeam că e o „revoluție” (VII)

Între 1993-2000, am fost profesor de liceu, consilier municipal și redactor șef al unei publicații săptămânale („Jurnalul de Sighet”) cu un tiraj în jur de 5.000 de exemplare (încă nu era apărută televiziunea prin cablu), din care se vindeau cam 3.000 de exemplare numai în Sighet, într-un oraș cu ceva peste 40.000 de locuitori, ceea ce pentru presa scrisă însemna un coeficient de pătrundere foarte bun. Mă simțeam mult mai bine decât la Inspectoratul Școlar, mult mai liber, nu mai aveam șefi cu care să am fricțuni politice. La liceu am rămas, la cerere, cu jumătate de normă, atâta cât să îmi pot păstra titulatura și să am timp liber pentru umblat și scris, directorul se bucura că nu vreau funcție și mă lăsa în pace, intram în școală numai cât să îmi țin orele, îmi spuneam poezia și apoi dispăream. La ședințele de Consiliu local îmi prezentam părerile de asemenea liber, nu aveam nici un fel de angajamente sau aranjamente, iar la ziar eram încă și mai liber, pentru că în calitate de redactor șef scriam și publicam numai ce voiam eu, cu alte cuvinte făceam o presă cu adevărat independentă. Un prieten de pe vremurile de atunci, viitorul ministru Decebal Traian Remeș mi-a dat un pronostic sumbru, că într-un viitor apropiat presa locală independentă va deveni irelevantă și va dispărea, ceea ce s-a adeverit în timp, dar pe mine nu mă afecta încă profeția lui. Am dus ziarul în cauză timp de 8 ani (1993-2001), până când tirajul a scăzut sub 1.000 de exemplare și atunci am renunțat.
În calitate de consilier eram vrând-nevrând bine informat cu privire la cele ce se întâmplau în administrația locală și, în dubla calitate de consilier și de ziarist, eram invitat și nu lipseam de la nici o festivitate, hram, inaugurare sau petreceri organizate cu te miri ce ocazie. Neavând șefi direcți, eram în situația pe care o prezintă Marin Preda în Moromeții, atunci când Ilie Moromete își comandă singur cât să ridice. Stilistic, în „Jurnal” eu am evitat pe cât posibil să înjur și, atunci când era cazul (și era cam des cazul), am preferat ironia dusă până la bășcălie în locul insultei și satira în locul pamfletului, eram mai aproape de modul de a face presă al „Academiei Cațavencu”, decât al sptămânalului „România Mare”. Am avut și câteva procese de calomnie prin presă, dar acele plângeri nu erau întemeiate, erau făcute de către niște pungași numai așa, cu scopul de a mă șicana și care care credeau că o să mă intimedeze. În afară de funcția de informare, eu și colegii mei de la „Jurnal”, mulți dintre ei scriitori recunoscuți (Gheorghe Bârlea, Ion Ardeleanu Mecena, Marin Slujeru) am făcut și o operă cu caracter cultural, am reușit să ieșim din binecunoscuta limbă de lemn a presei comuniste și am cultivat expresivitatea, bogăția lexicală și originalitatea scriiturii jurnalistice.
Am crezut că mi-am găsit niște rosturi. Înainte de 1989 am avut ceva colaborări clandestine la Radio „Europa Liberă”. Soția mea a călătorit în Ungaria în toamna anului 1985, la niște rude ale tatălui ei, a trecut hârtiile mele dactilografiate și semnate cu pseudonim înfășurate pe pulpa piciorului băgat în cizmă, nu s-a trădat, nu a avut emoții și a trecut fără probleme prin controlul vamal și grăniceresc. În Ungaria avea un verișor, Jancsi, care lucra la Televiziunea din Budapesta, acesta mergea des în interes de serviciu în Austria și astfel de aici, de la Viena, textele mele au ajuns pe poștă la Munchen. Apoi, în primăvara anului 1986, într-o discuție cu Laurențiu Ulici la Sighet, l-am întrebat pe critic dacă se știe ceva pe la București, într-o anumită problemă: peste doi ani, în 1988, urmau să se împlinească 300 de ani de la prima traducere integrală a Bibliei în limba română, cunoscută și sub denumirea de Biblia lui Șerban Cantacuzino, anume l-am întrebat, după câte știe el, dacă se pregătește o ediția jubiliară a Cărții sau nu. Laurențiu nu știa nimic și era și el surprins de idee. Mi-a cerut să scriu un text pe acest subiect și să i-l trimit la revistă (pe atunci lucra la „Contemporanul”), ceea ce am și făcut. Textul a apărut, se înțelege cu mici ajustări, ca să treacă de cenzură, în numărul 21 / mai 1986 al „Contemporanului”. Cum era de așteptat, a ieșit cu scandal pentru că, vreo două săptămâni mai târziu, articolul meu a fost prezentat cu ample comentarii la Radio „Europa Liberă”, de către doi grei ai postului, Neculai Constantin Munteanu și Emil Hurezeanu, unul citea câte o frază, după care purtau discuții pe temă, asta pe durata unei emisiuni de aproape o oră, „Actualitatea românească”, emisiune condimentată cu comentarii acide la adresa politicii culturale de la București și la ideea ceaușeștilor de a demola biserici. După emisiune, unii colegi mi-au mărturisit discret că se așteaptă să am necazuri, cum adică eu, profesor de științe sociale, zic la Radio că trebuie citită Biblia, nu operele tovarășului. Un fost coleg de catedră, P. I. m-a întrebat amănunțit că ce am vrut să zic cu acel articol, ca și cum ar fi fost pus de către cei de la Securitate să afle elemente în plus. Apoi nu s-a mai întâmplat nimic.
Prin urmare, după revoluție, în toamna anului 1990, atunci când Radio „Europa liberă” și-a deschis un birou la București, inițial într-un apartament la Hotelul Intercontinental, Neculai Constantin Munteanu m-a căutat, ceea ce mi s-a părut firesc, și când ne-am întâlnit ne-am strâns mâinile ca și cum am fi fost cunoștințe vechi. M-a întrebat, între altele, cu ce mă mai ocup. I-am spus că intenționez să mă înscriu la un doctorat și că vizez o carieră universitară. A fost foarte dezamăgit, mi-a zis patetic că acuma nu este timpul de stat în biblioteci pentru a redacta lucrări teoretice pentru specialiști, că acuma țara arde, că este nevoie de noi să facem o presă prin care să contribuim la însănătoșirea societății, că eu am voce bună pentru radio și că îmi propune o colaborare la „Europa liberă” pe termen lung. M-a convins și i-am urmat sfatul, dar numai pe jumătate, în sensul că m-am apucat să fac și presă, dar să mă înscriu în același timp și la un doctorat. Cum am mai zis, nu am renunțat la învățământ și, din comoditate, nici nu m-am mutat la București. Am devenit în schimb un corespondent teritorial al postului „Europa liberă”, cu legitimație la mână, transmiteam telefonic de acasă atunci când aveam ceva despre eu credeam că poate prezenta interes și eram plătit pe timpul de emisie, cu cinci mărci RFG pe minut. Eram mulțumit cu câștigul și am continuat colaborarea, până când am înființat „Jurnalul de Sighet”.
Primar al municipiului Sighet atunci, între 1992-1995, a fost Gheorghe Filipciuc, un inginier zootehnist, mare la trup și cam din topor, primitiv dar sufletist și emotiv de felul lui. De multe ori în anturajul lui se strângeau tot felul de troglodiți și cartofori. Eu eram consilier și făceam parte din același partid, PNȚCD, dar nu aș putea spune că ne-am înțeles bine în permanență. Avea și unele inițiative și idei extravagante, pe care încercam să le corectez, fie prin discuții în particular, fie în dezbaterile din consiliul local și, când nu reușeam cu nici un chip, îl criticam în ziar. Asta îl înfuria, striga, înjura, dar în cele din urmă, văzând că am dreptate, redevenea un om normal, cu care se putea colabora. Avea o parte bună a caracterului său, anume se mânia foarte tare, dar numai pentru foarte scurtă vreme și, chiar dacă făceam bășcălie de el în ziar, îi trecea repede și, până la urmă, se amuza și el. Bineînțeles, unoeori am făcut cu el și glume gratuite, adică de dragul poantei. Aș menționa aici, în acest sens, o singură întâmplare mai aparte. La Sighet a existat pe vremea comunismului o Stațiune de Cercetări Zootehnice, care s-a desființat după 1990, dar Expoziția anuală cu vaci din rasa bruna de Maramureș s-a mai ținut în virtutea inerției încă vreo doi ani. La ultima Expoziție de acest fel, din octombrie 1993, a participat și dl Filipciuc, s-a plimbat printre vite, evaluându-le cu un ochi de cunoscător, ca un inginier zootehnist ce era. În numărul următorul al Jurnalului, eu am publicat o fotografie cu el singur între niște boi, sub care am scris doar atât: „Domnul primar Filipciuc, al treilea din stânga”. Când a văzut ziarul s-a făcut mai întâi roșu la față, după care a râs și m-a întrebat „Da’ cum dracu de ți-a venit ideea asta?” Eu sunt convins că de multe ori, criticându-l în ziar, l-am ajutat să nu deraieze și, după fiecare moment de supărare la adresa mea, redeveneam prieteni. La fel i-am „ajutat” și pe consilieri și, în genere, oamenii se cam temeau de presă.
Nu același lucru l-aș putea spune despre prefecții originari din Sighet. Mai întâi, a fost judecătorul Liviu Bindea (1957-2006), care a fost prefect între 1993-1996. Eu eram prieten cu el din copilărie, născut și el în Săliștea de Sus ca și mine, era un tip de bun simț, obișnuit să asculte toate părțile implicate într-o dispută și știa să aprecieze oamenii, dar numai până la un punct. Și punctul acela s-a dovedit a fi o slăbiciune feminină a lui, durdulie și drăgălașă, pe care el a ajutat-o într-un proces, ca să ocupe cu japca o casă a unui cetățean din Sighet. Eu am scris în Jurnal împotriva afacerii, e drept și insinuând anumite chestii de alcov, iar el s-a enervat rău de tot, se zicea că ar fi avut și un scandal în familie pe chestia asta, mi-a transmis tot felul de amenințări și a căutat să îmi destructureze echipa ziarului. Le-a cerut la unii să părăsească redacția și avocatul Toader Șuștic s-a conformat, mi-a cerut să-i șterg numele din casetă, iar alții nu au zis nimic, dar nu au mai scris deloc. Mult mai rău s-a dovedit a fi, cel puțin în raporturile cu mine, următorul prefect din Sighet, fostul coleg de redacție și poet Gh. B. După ce a ajuns prefect, între 1997-2000, a devenit de nerecunoscut. Folosea un limbaj livresc nefiresc, prețios la modul ridicol, era foarte sensibil la ce apărea în presă despre el și a inițiat pentru sine un mini-cult al personalității. Exista un ziarist în Sighet, care avea drept sarcină de serviciu să publice în „Graiul Maramureșului” articole laudative la adresa domnului prefect, cam două pe săptămână. Ghiță mi-a zis o dată și mie: uite, eu am rezolvat cutare și cutare problemă, Năsui a scris, tu de ce nu scrii? I-am răspuns că pentru rezolvarea acelor probleme el primește salariu și că îl voi lăuda și eu în ziar, dar numai atunci când voi considera că este cazul. Normal, s-a supărat și a căutat și el să îmi destructureze redacția, după același principiu ca și Bindea: ori ești cu mine, ori ești cu Iuga. Marin Slujeru s-a conformat, mi-a cerut să-i șterg numele din caseta redacțională, iar alții nu au mai scris deloc, gândindu-se că nu au nici un interes să se pună rău cu prefectul. Am supraviețuit totuși cu „Jurnalul de Sighet” încă vreo patru ani.
Tot în „Jurnalul de Sighet” eu am cultivat sistematic și am impus în conștiința cititorilor un anumit gen de ironie, pe care am numit-o „cinică”, având în acest sens și o rubrică omonimă în pagina întâi. Asta însemna utilizarea unui limbaj necondiționat sincer până la caustic, sincer și deloc diplomatic, cinismul de la ziar însemna a vedea natura întrinsec nerușinată a lucrurilor, cu renunțarea la orice fel de iluzii induse de limbaj, o reducere a omului la fundamentul său profan, cum a zis cineva. A fi cinic înseamnă a răsturna complet perspectiva morală cu privire la niște lucruri care până atunci erau considerate ca fiind un ceva de la sine înțeles. Este povestea copilului care strigă în gura mare că regele este gol. În această manieră am denunțat de exemplu și jocul financiar piramidal numit „Caritas”, într-un moment în care toată lumea credea în acesta ca într-un aranjament mistic și circuitul nu dădea încă nici un semn de slăbiciune. Atunci, prin luna iunie 1993, am scris că aici e vorba de o escrocherie, al cărei principiu este unul cinic, acela de a lua câte puțin de la mulți și a da mult la puțini și că acea escrocherie va lua sfârșit, atunci când oamenii își vor fi epuizat economiile și depunerile nu vor depăși de opt ori retragerile pe unitatea de timp. Și într-adevăr, „Caritasul” de la Cluj a intrat în vrie câteva luni mai târziu.
Primarul Gheorghe Filipciuc a fost suspendat din funcție după trei ani, prin februarie sau martie 1995, fără să își ducă la capăt mandatul de patru ani, o suspendare care a avut și ea cinismul ei intrinsec, obiectiv. Acea doamnă frumoasă, care era (să-i zicem) slăbiciunea prefectului Bindea, a fost angajată la Primărie și, după o vreme, primarul Filipciuc a promovat-o brusc director economic al primăriei, cea mai înaltă funcție de sub el, de sub funcția de primar și, printr-o magie, i-a majorat salariul. Când a aflat, Liviu Bindea nu doar că a intrat la bănuieli, dar s-a simțit și jignit în ambițul lui, gelos și rănit în mândria sa de bărbat. Pe atunci, legea prevedea o procedură simplă de suspendare a primarilor. Prefectul făcea un Referat motivat cu propunerea de suspendare, adresat ministrului Administrației și Internelor (așa se numea Ministerul pe atunci), iar ministrul putea să aprobe sau nu. Dacă se aproba, ministrul dădea o Decizie de suspendare, pe care primarul cu pricina putea să o atace în Justiție, deci existau teoretic niște filtre procedurale, ca o garanție că nu se vor produce erori. Numai că primarul Filipciuc avea de două ori ghnion. Întâi, prefectul Bindea era prieten vechi cu ministrul Cozmâncă, absolvent de Drept și el, fost activist UTC și al doilea, Bindea și Cozmâncă erau de la partidul lui Ion Iliescu, iar Filipciuc de la partidul lui Corneliu Coposu. Referatul lui Bindea nu aducea lui Filipciuc acuzații concrete, ci era o însăilare de baliverne avocățești și, cu toate acestea, Cozmâncă a dat o Decizie de suspendare de două ori abuzivă. În primul rând, nu existau motive de suspendare și, în al doilea rând, în dispozitivul aceleași Decizii era stabilită și data alegerilor pentru noul primar la Sighet, pe 2 aprilie 1995, fără să se țină cont de eventualitatea că Justița va da câștig de cauză primarului suspendat și îl va repune în funcție. Și într-adevăr, Justiția a dat câștig de cauză lui Filipciuc, dar sentința a venit ca în bătaie de joc după un an și jumătate, în timpul campaniei pentru alegerile locale la termen din vara anului 1996, alegeri la care Filipciuc bineînțeles că nu a putut candida, situația lui cu suspendarea nefiind clarificată.
Ce mai putea să facă presa atunci? Am scris vehement împotriva abuzului, dar degeaba, totul părea acoperit cu „proceduri legale”, și atunci ca și acuma existau „proceduri” care putea fi folosite pentru a camufla reaua voință, prostia, abuzurile cele mai grosolane și apucăturile de neam prost. Am avut totuși ideea unei păcăleli tari și cam riscante de 1 aprilie. Alegerile au fost fixate pentru ziua de duminică 2 aprilie 1995, iar „Jurnalul” apărea vinerea. Așadar, în numărul care a ieșit de sub tipar vineri 31 martie și care s-a difuzat în cea mai mare parte a tirajului sâmbătă 1 aprilie, în pagina întâi am pus o poză mare cu primarul Filipciuc vesel, o imagine de la ceva chef, cu o explicație dedesubt, care spunea că domnul Filipciuc este foarte bucuros că tocmai a primit vestea că va fi repus în funcție, deci duminică nu se mai țin nici un fel de alegeri. După câteva momente de confuzie, oamenii au început să realizeze că este vorba de clasica păcăleală de 1 aprilie, mai ales că și partidele care au avut candidați au umblat să-și mobilizeze electoratul la vot.
Vreo doi candidați, nu neapărat dintre cei mai inteligenți, mi-au făcut imediat o plângere penală, pentru faptul că le-am alungat tocmai electoratul lor de la urne, au cerut condamnarea mea la închisoare și repetarea alegerilor pe cheltuiala mea. Plângerea a fost înmânată președintelui Judecătoriei Sighet Dumitru Leonte în prezența mea. Întrebat ce am de spus, eu am afirmat că mă voi simți răspunzător pentru participarea slabă la alegeri în primul tur, numai dacă prezența la urne în turul doi va fi mai mare decât în primul. În realitate, în primul tur prezența la vot a fost de 28%, iar în turul doi de 24%. Apoi judecătorul Leonte (despre care aveam să aflu ulterior că este un om cu simțul umorului și că în particular scrie și el poezii satirice) le-a explicat calm „părților vătămate” că dacă domnul Iuga va scrie în următorul număr al ziarului că a fost vorba de o păcăleală de 1 aprilie, atunci nu mai există nici o faptă penală. Atunci petenții nu au mai înregistrat plângerile, le-au rupt și aruncat la coș, dar ne-am despărțit într-o atmosferă de ostilitate. Alegerile au fost câștigate în ambele tururi, fără probleme, de către candidatul PDSR Hanțig Ambrozie, numai că problemele au apărut după. Domnul Hanțig avea ceva probleme urâte la serviciu, era economist la o bancă, și nu a mai apucat să depună jurământul, pentru că a început urmărirea penală împotriva lui.
Având în vedere că alegerile la termen urmau să aibă loc peste un an și ceva, prefectul Liviu Bindea a recurs la varianta numirii viceprimarului Petru Godja ca primar interimar, fără să se mai organizeze alegeri. Petru Godja mai avea un avantaj, îi fusese cândva șef lui Bindea, atunci când el a fost director de fabrică, viitorul prefect era angajat la fabrica respectivă pe post de jurist. Spre deosebire de primarul de dinaintea lui, de Filipciuc, care a mai făcut câte ceva, dar și de cel care i-a urmat, Ion Bledea, care stătea în primărie degeaba de dimineață până seara târziu, domnu Petre nu prea a excelat prin muncă, nu s-a implicat cum se spune în limba de lemn și nici nu prea a dat pe la serviciu, dar asta nu a însemnat nicidecum că primăria ar fi mers mai prost, ci pur și simplu s-a putut observa că primăria merge de la sine, cu sau fără primar. Avea un consilier al primarului, un om descurcăreț și eficient și, când se întâmpla să meargă cu mine la cârciumă încă de dimineață, domnul primar interimar îi spunea acestuia: „Dănuț, pune primăria pe pilot automat!”, asta însemnând pentru inițiați că în ziua respectivă el nu mai vine la primărie, iar pentru profani că „domnul primar e plecat la Baia Mare, cu probleme”.