O altă întâmplare a mea cu Ion Mac a avut legătură cu faptul că eu am predat și la Filiala din Satu Mare a Universității noastre. Prorectorul șef al Filialei Baia Mare Ion Mac îl socotea rival, îl dușmănea și îl săpa în felul lui pe prorectorul șef al Filalei Satu Mare prof. univ. dr. Gavril Ardelean. Mai întâi a vrut să-i destructureze echipa. Eram mai mulți de la Baia Mare care predam și la Satu Mare și Mac ne-a chemat pe rând pe fiecare și ne-a sugerat să nu mai mergem să predăm la Satu Mare. Unii s-au conformat, eu nu. Când Mac a insistat, eu i-am zis că e vorba de a câștiga un ban în plus și de aceea vreau să predau și la Satu Mare. Nu a mai zis nimic, dar la câteva zile după aceea, iarăși la un pahar în doi, mi-a spus pe un ton amical că e vorba de profesori care, din lăcomie, ca să câștige mai mult la salariu, își iau mai multe norme didactice, dar nu le ajunge timpul să își țină cursurile, aia nu e muncă de calitate, a precizat că nu e vorba de mine, ci de prorectorul de la Satu Mare Gavril Ardelean. Și m-a îndemnat ca eu, în calitate de ziarist recunoscut pentru cinstea și curajul lui, să scriu un articol la ziar împotriva acestor practici academice nesănătoase și a persoanei în cauză, adică împotriva lui Gavril Ardelean. Eu i-am zis că, dacă ar fi fost vorba de altcineva de la altă Universitate, aș fi scris fără îndoială, dar fiind vorba de un cadru didactic al Universității noastre, nu voi scrie nimic, din loialitate față de instituție. S-a enervat și din nou mi-a cerut categoric să consider că această discuție nu a avut loc. Mai târziu mi-am dat seama, nu știu dacă în cooperare cu Berlingher sau nu, individul a vrut să mă atragă într-o capcană periculoasă. Dacă publicam ceva împotriva vreunui cadru didactic de-al nostru, după Codul de Etică al Universității eu riscam să fiu dat afară, adică pur și simplu era posibil să mi se desfacă contractul de muncă. În acest fel îmi distrugeam singur o carieră didactică îndelungată și clădită cu multă muncă.
Furios că nu i-a ținut figura, Mac și-a continuat ofensiva împotriva mea la modul pervers. La o ședință la Arad, la care am participat și eu de altfel, l-a contactat confidențial pe prorectorul Gavril Ardelean, a adus vorba despre mine și l-a întrebat ceva în genul: „ce are Iuga cu tine, uite că vrea să te atace în presă, a zis că ai mai multe norme didactice și că nu îți ții cursurile” etc. Eu bineînțeles că nu am știut nimic și am aflat despre tărășenie vreo doi ani mai târziu. Dar am simițit imediat, pe cât de clar tot pe atât de inexplicabil, o vrășmășie cruntă din partea prorectorului Gavril Ardelan, manifestată printr-o răceală extremă și prin tot felul de reproșuri nelalocul lor. După ce am aflat despre ce a fost vorba, am avut o explicație cu Gavril Ardelean și am redevenit prieteni. Atunci m-am hotărât să mă răzbun și eu pe Mac.
Ocazia a venit în scurt timp, când un fost ministru al Învățământului din Guvernul Tăriceanu, provenit de la Universitatea din Cluj, Mircea Miclea a demsionat din funcție în noiembrie 2005. Normal, în mediile universitare se comenta evenimentul și se făceau pronosticuri cu privire la cine o fi următorul ministru. Eu am avut o idee. Cu câteva minute înainte de o ședință, am intrat în birou la domnul prorector Mac. Era singur. I-am zis pe un ton secretos, cu voce scăzută, că eu am informații din surse de presă demne de încredere de la București că el, Profesorul Ion Mac, este avut în vedere pentru funcția de ministru al Învățământului și că în curând va fi sunat de la Cabinetul prim ministrului Tăriceanu, spre a i se face această ofertă. S-a ridicat de pe scaun și aplecat grav peste masă spre mine și m-a întrebat aproape în șoaptă dacă e adevărat. L-am asigurat că informația mea este absolut sigură. Am servit împreună câte un pahar mare de wiski, i-am urat succes și am ieșit din birou, iar el a rămas privind visător în tavan. Probabil că a mai consumat ceva și singur de bucurie, pentru că la ședință a venit într-o euforie de zile mari. După vreun sfert de oră nu s-a mai răbdat și a spus motivul bunei sale dispoziții, anume îl caută Tăriceanu ca să îl cheme pe postul de ministru al Învățământului. S-a făcut o liniște profundă și oamenii au făcut ochi mari. „Dacă nu credeți, uite, întrebați-l pe Iuga”, a plusat Mac. Privirile toate s-au întors spre mine și atunci eu am plusat încă și mai mult, până grotesc: „da, eu am fost la dumneavoastră în birou, atunci când v-a sunat Tăriceanu”, am mărturisit cu aerul omului care nu este obișnuit să mintă. După ședință, mai mulți au trecut pe la el prin birou, adresându-i felicitări și unele mici rugăminți, pentru atunci când va fi ministru. Apoi Mac a plecat la Cluj și în ziua următoare a fost anunțat și numele noului ministru al Învățământului în persoana lui Mihail Hărdău. La Filiala „Goldiș” din Baia Mare nedumerire, șușoteli. Prietenul meu Viorel Pop știa care este adevărul și le-a spus. Au venit la mine niște colegi care m-au întrebat dacă a fost adevărată faza cu telefonul lui Tăriceanu. Am recunoscut că nu, că am mințit eu și că totul nu a fost decât o farsă de-a mea. „Și de ce i-ai făcut-o, ca să-ți bați joc de el?” „Da” am răspuns eu cu seninătate și cinism. Lui Mac i s-a raportat totul. Nu mi-a zis niciodată nimic pe chestia asta, dar de aici înainte omul m-a urât sincer și a vorbit insultător la adresa mea ori de câte ori s-a ivit ocazia, fără să mai fie nevoit să se prefacă și totodată fără să mă mai lucreze pe la spate.
Ultima coliziune a mea cu fostul meu șef prorector prof. univ. dr. Ion Mac am avut-o atunci când dânsul nu mai era prorector, prin 2010 cred, cu ocazia unui curs festiv de absolvire. Erau absolvenții de la facultatea la care eu eram prodecan și mie îmi revenea misiunea să organizez cursul. Erau vreo patru grupe, peste o sută de absolvenți, plus aparținătorii care mai vin la astfel de ocazii festive – prieteni / prietene cu flori, soți / soții, părinți, copii etc. – deci undeva între 170-180 de persoane după aprecierea mea, clar că nu încăpeam în amfiteatrul Filialei cu 150 de locuri. În consecință, am închiriat o sală mai mare de la primărie, Sala numită „Milenium” din Centrul Vechi, cu 180 de locuri pe scaun și cu o terasă interioară prevăzută cu mese, unde se putea socializa, fuma și bea cafea, un loc ideal pentru o festivitate de absolvire. Am supravegheat personal aranjarea scaunelor și a stației de amplificare. Ca să țină cursul festiv propriu-zis l-am invitat pe decanul nostru de la Arad, prof. univ. dr. Marius Grec, cu care am fost tot timpul prieten bun. Pe fostul prorector Ion Mac nu l-am invitat deloc, pentru că că un an mai-nainte a făcut praf o intenție de curs festiv la Facultatea de Drept. Atunci cele două grupe de la Drept au organizat (nu știu de ce) cursul festiv în Sala de Conferințe a Bibliotecii județene și au făcut imprudența să îl invite pentru ținerea cursului pe prorectorul Ion Mac. Cursul era prevăzut să înceapă la 13.00, o oră nepotrivită, pentru că Mac a venit băut și nervos, deoarece nu apucase încă să servească masa. S-a așezat la prezidiu, absolvenții erau în sală înbrăcați frumos cu togă și tichii. În față, undeva pe primul rând, se aflau vreo trei-patru ziariști invitați care, normal, nu erau îmbrăcați în togă. Înainte de a începe festivitatea Mac, în stare de ebrietate evidentă, i-a întrebat pe ziariști pe un ton răstit: „Dar voi de ce nu aveți togă?” „Păi, știți domn profesor, noi suntem de la presă”, i-au răspuns oamenii ușor amuzați. Atunci Mac, în loc să își ceară scuze pentru faptul că a greșit, tot el s-a enervat și mai tare și a început să-i beștelească pe ziariști. Aha, presa care este „cancerul societății” – și dăi și spune cât rău a făcut României presa după decembrie 1989 și tot așa câteva minute bune, până când absolveții au început să vocifereze, s-au ridicat în picioare, au strigat că nu pentru asta au venit ei aici și au părăsit sala. Acel spectacol grotesc a avut bineînțeles și ecouri în presă.
Deci, în anul următor, când am organizat eu cursul festiv, nu l-am invitat deloc pe domnul profesor Mac, ca să nu îmi strice atmosfera festivă, emoționantă și solemnă care se cade să fie în astfel de împrejurări. A aflat totuși de curs și în dimineața zilei respective s-a înființat la Filială. Mai întâi a încercat să îi convoace pe absolveții de la Geografie, chipurile să le prezine ceva în legătură cu examenul de licență. Absolvenții contactați i-au răspuns că azi avem cursul festiv. Mac a ripostat, zicând că el nu a aprobat nici un curs festiv (în realitate nu era cazul să aprobe nimic, nu mai era prorector) și că, dacă ei merg la cursul festiv, s-ar putea să aibă probleme cu el la licență. Apoi Mac a venit și el la cursul festiv, băut bine. Le-am spus la doi colegi de la Geografie cu care eram prieten, Dan Ioan Bogdan și Cornel Faur, că aici nu e vorba să ne facem de râs numai profesorul Mac și noi care organizăm cursul, că aici ne facem de râs toată Universitatea. Sarcina lor a fost să îl încadreze pe Mac și să nu îl lase să se ridice din scaun, sarcină de care s-au achitat cu brio. Eu am avut grijă ca să nu fie vreun scaun liber la prezidiu și cele două microfoane ale stației de amplificare să fie la mine, să nu pună mâna Mac pe vreunul. Când a intrat Mac în sală, a venit spre masa prezidiului și m-a întrebat că el unde stă. L-am condus binișor și l-am așezat pe un scaun în rândul întâi, între Bogdan și Faur. Mi-a zis că dorește să ia și el cuvântul, l-am asigurat că dânsul va vorbi la urmă, că așa vorbesc șefii, după decanul care va ține cursul festiv. Figura a ținut. După ce a fost strigat catalogul și decanul și-a ținut cursul, Mac a vrut să se ridice să vină la prezidiu, dar cei doi l-au tras energic de haină înapoi jos pe scaun, Mac a strigat ceva la mine, dar eu m-am făcut că nu aud, i-am felicitat pe absolvenți și am început să aplaud, din spatele sălii nu s-a văzut și nu s-a auzit nimic, astfel cursul festiv s-a terminat în bune condiții. Este posibil ca Berlingher să îl fi îmbătat pe Mac de dimineață și să-l fi instigat împotriva mea, pentru că înainte de începerea cursului a venit la mine contabilul T. (tot un fost ofițer de pe la Armată), râzând și m-a întrebat că acuma ce o să mă fac, că vine Mac beat și va face scandal.
În zilele următoare a trebuit să îi calmez pe absolvenții de la Geografie pe care Mac i-a amenințat să nu vină la cursul festiv, că în caz contrar vor avea probleme la examenul de licență. I-am telefonat la decan, iar acesta mi-a cerut să fac alte propuneri în scris pentru comisiile de licență, fără Mac. Am făcut întocmai, dar bineînțeles că lui Mac nu i-am spus nimic, pentru că ar fi intervenit la rector și ar fi fost pus din nou în comisie. L-am lăsat pe profesorul Mac să meargă liniștit la Arad și abia în dimineața examenului a văzut că nu este în nici o comisie. Normal, omul s-a enervat, a mers la decanat, a aflat cine a trimis propunerile în scris pentru comisii și nu a mai putut face nimic, decât să vorbească urât la adresa mea.
Ultima oară profesorul Ion Mac a fost în Baia Mare la o conferință științifică după câțiva ani de la acele întâmplări, cu vreun an înainte de a muri. După conferință am servit masa la un restaurant, împreună cu alți colegi, între care aceiași Dan Ioan Bogdan și Cornel Faur. Întâmplător am stat la masă aproape unul de altul și între noi s-a instalat un fel de comunicare stranie, am vorbit despre multe lucruri cu sinceritate, ca doi vechi prieteni. Fără să o spunem prin cuvinte, am trecut peste toate neplăcerile care au fost între noi și am simțit că este ca și cum ne-am cere iertare unul de la celălalt pentru totdeauna, iar la despărțire ne-am strâns mâinile cu o căldură neprefăcută. După aceea nu ne-am mai văzut niciodată.
Cititorul care parcurge rândurile de mai sus, nu ar trebui să creadă că eu nu m-am înțeles bine cu nimeni, atunci ar reieși că eu am fost problema. Nu, nicidecum. Dimpotrivă, m-am aflat tot timpul în relații foarte bune cu rectorul și cu decanul de la Arad, cu foarte mulți colegi de la Arad, fie colegi de departament, fie colegi de Senat, precum și cu colegii cadre didactice de la Baia Mare. Apoi, am fost în relații excelente cu prorectorii care mi-au fost șefi direcți, Dorel Cherecheș, Viorel Pop, Gavril Ardelean și Liviu Tăut, în schimb nu m-am putut înțelege în mod permanent cu directorul administrativ Berlingher, cu care de altfel nu aveam raporturi de serviciu, după cum nu m-am putut înțelege intermitent cu prorectorul Ion Mac, din păcate manipulat de către direc torul administrativ. Am insistat aici însă asupra momentelor de conflictuale cu unele persoane, pentru că întotdeauna conflictele sunt mai intersante pentru cititori din punctul de vedere al trăirii psihologice, decât relațiile idilice.
Cu fostul prorector de la Satu Mare Gavril Ardelean, care între 2011-2016 a condus și Filiala Baia Mare, am devenit prieteni apropiați. De câte ori trebuia să mergem la Arad, o dată sau de mai mult ori pe lună, la ședințe de Senat sau cu alte ocazii, mă invita să merg cu el în mașină și găseam întotdeauna chestiuni interesante de discutat, inclusiv probleme de ordin filosofic și teologic. Avea tact și știa cum să lucreze cu oamenii. La ședințe puteam să îl contrazic când credeam că este cazul, nu se supăra, îmi permitea inclusiv să glumesc cu el și știa să aprecieze o replică reușită. Ca prorector Gavril Ardelean, ca și succesorul său Liviu Tăut, s-au impus și au ținut în frâu pretențiile aberante ale unui om precum Berlingher, de a se amesteca în problemele de învățământ. Când a murit, prin octombrie 2016, am fost la înmormântare la Satu Mare și am avut senzația că pierd un prieten real, așa cum ni se întâmplă destul de rar.