1. Ceea ce anunțăm prin acest titlu nu vrea să fie decât o cuprindere, într-un arc peste timp, a gândirii moderne, în concepte-paradigmă, care centrează creația teoretico-filosofică din perioada marilor sisteme, având semnificația de fenomen cultural hotărâtor în afirmarea modernității în cultura europeană. Pentru aceasta, considerăm ca punct de pornire faptul că filosofia însăși, așa cum scria Hegel, „este sistem în dezvoltare și tot astfel este și istoria filosofiei”; „conținutul acestei istorii îl formează produsele științifice ale raționalității, iar acestea nu sunt ceva pieritor. Ceea ce a fost elaborat în acest domeniu este adevărul, și acesta este etern, deci nu există într-un timp, iar în altul nu mai există. Trupurile spiritelor care au fost eroii acestei istorii (subl. n.), viața lor temporală… au pierit, desigur, dar operele lor (gândul, principiul) nu le-au urmat, deoarece conținutul rațional al operelor lor ei nu l-au scris din închipuire, din vis ori din părere”1.
Pe acest fond, putem conchide că gândirea modernă (în marile ei sisteme, și nu numai) s-a ridicat mai întâi la abstract, prin puterea a ceea ce s-a numit „intelectul, gândirea discursivă” (Hegel), urmând însă calea raționalității2, la nivelul căreia realizează o adevărată mutație în „concretul” plin de determinări. Căci filosofia, „se află în domeniul gândului, ea are deci de a face cu generalul; conținutul ei este abstract, dar numai în ce privește forma – numai potrivit elementului ei; dar în sine ideea este în chip esențial concretă, este unitate a unor determinații diferite. Aici rezidă diferența dintre cunoașterea rațională și simpla cunoaștere prin intelect… Rațiunea umană sănătoasă se îndreaptă spre concret. Numai reflecția intelectului este teorie abstractă”3.
Punctul de vedere al acestei din urmă orientări de gândire s-a numit „raționalism”, pentru care ratio înseamnă gândire abstractă (gândirea discursivă), folosind (după contexte) când termenul intelect, când termenul rațiune, considerând însă prin acestea „raționalitatea” (Vernunftigkeit, rationalité) în ordinea gândirii și în ordinea lucrurilor.
În sistemele din secolele 17 și 18 raționalismul (Descartes, Spinoza, Leibniz, Wolff ș.a.) se opune empirismului (Locke, Hume, Condillac ș.a.) fiind depășite într-un mod de gândire numit „criticism” prin unitatea dintre empiric (provenit din experiență) și a priori (independent de experiență): „Nu încape nicio îndoială – scria Kant – că orice cunoaștere a noastră începe cu experiența… Dar dacă orice cunoaștere începe cu experiența, aceasta nu înseamnă totuși că ea provine întreagă din experiență”4.

2. Dar până la această deschidere gândirea modernă străbate un drum destul de lung, propunându-se prin dimensiunea raționalității, un generic pentru facultățile de cunoaștere: intelect, rațiune, spirit, acestea având funcția de a întemeia, de a da rațiunea de a fi a ceea ce avem în ordinea cunoașterii, acțiunii și creației.
Nici chiar marii empiriști (Locke, Hume) nu pot ocoli aceasta, ceea ce se poate constata în formularea lui Locke (în primul rând): „toate ideile (pentru empiriști: cunoștințele – n.n.) vin pe calea senzației sau a reflecției”, prin care „aș vrea să se înțeleagă „acea cunoștință pe care mintea o ia despre propriile ei procese și despre modurile lor, datorită căreia intelectul (Understanding) ajunge să aibă ideile acestor procese”; „ideile simple dobândite prin reflecție sunt procesele minții privitoare la celelalte idei ale sale”5.
D. Hume este și mai clar, distingând între impresii și idei: „Prin termenul impresie înțeleg, așadar, toate trăirile noastre mai vii, pe care le avem când auzim, vedem sau pipăim, iubim sau urâm, sau dorim, sau voim. Impresiile sunt deosebite de idei, care sunt trăiri mai puțin vii, de care devenim conștienți când reflectăm (subl. n.) asupra oricăreia dintre senzațiile sau pornirile amintite mai sus”6.
Definirea mai exactă a raportului dintre sensorial și logic, rațional în cunoaștere o aflăm însă la marii raționaliști (Descartes, Spinoza, Leibniz), cu toate că în denumirea facultății de cunoaștere folosesc fie intelect, fie rațiune.
Aceasta până la Kant, care introduce deosebirea de esență (de „natură”) dintre sensibilitate, intelect (Verstand) și rațiune (Vernunft): „Natura noastră este astfel făcută că intuiția (Auschauung) nu poate fi niciodată altfel decât sensibilă, adică nu conține decât modul în care suntem afectați de obiecte. Din contră, capacitatea de a gândi obiectul intuiției sensibile este intelectul (Verstand). Nici una dintre aceste două proprietăți nu este de preferat celeilalte. Fără sensibilitate (Simlichkeit) nu ne-ar fi dat nici un obiect și fără intelect n-ar fi nici unul gândit. Idei (Gedanken) fără conținut (Inhalt) sunt goale, intuițiile fără concept sunt oarbe (Gedanken ohne Inhalt sind leer, Anschauungen ohne Begriffe sind blind)”7.
Cum preciza Hegel, s-a ajuns acum la o teză hotărâtoare, anume „că determinații ca acelea de universalitate și necesitate nu se află în percepție, așa cum arăta Hume; așadar, ele au un alt izvor decât perceperea, și acest izvor este subiectul sau conștiința de sine”8.

3. Cu aceasta ne aflăm aproape și totodată departe de Descartes, cu a cărui operă începe „perioada intelectului gânditor”. El pleacă de la gândul că „orice presupoziție trebuie să fie înlăturată, că gândul trebuie să înceapă de la el însuși… Însă cum aici gândirea s-a sesizat pe sine doar ca intelect abstract, reprezentările determinate, conținutul, n-au fost deduse din intelect, ci au fost preluate în mod empiric”9.
Cu Descartes „intrăm într-adevăr în câmpul unei filosofii independente, filosofie care știe că ea provine în chip de sine stătător din rațiune și că conștiința de sine este moment esențial al adevărului”10.
„Le bon sens – scria Descartes – est la chose du monde la mieux partagée: car chacun pense en être bien pourvu, que ceux même qui sont les plus difficiles à contenter en toute autre chose n’ont point coutume d’en désirer plus, qu’ils en ont. En quoi il n’est pas vraisemblable que tous se trompent; mais plutôt cela témoigne que la puissance de bien juger et distinguer le vrai d’avec le fausse, qui est proprement ce qu’on nomme le bon sens ou la raison, est naturellment égale en tous les hommes”11.
În esență, pentru Descartes raison aduce le bon sens, chiar bona mens, dar el presupune orientarea spre subiectivitatea activă în mod rațional; ideea certitudinii prin evidență este fundată în principiul Cogito ergo sum: je pense, donc, je suis, implică o concepție după care „l’esprit humaine renferme je ne sais quoi de divin (subl. n.) où les premières semences de pensées utiles ont été déposées en sorte que souvent, si négligées et étouffées qu’elles soient pour des études contraires, elles produisent des fruits spontanés”12.
„Gândirea ca ființă și ființa ca gândire, iată – scrie Hegel – certitudinea mea, Eu. Acesta este celebrul Cogito, ergo sum; gândirea și ființa sunt deci aici indiscutabil legate una de alta”13.
Gândirea, deci, ca subiect, Eul, este o orientare cu posteritate remarcabilă, dacă ne gândim la Kant, Fichte, iar mai târziu la fenomenologia husserliană. Descartes a ridicat conștiința de sine la rangul de principiu al filosofiei, punând în corelație temele justificării, ale responsabilității și ale conștiinței de sine, acest din urmă termen devenit adevărata paradigmă a filosofiei pe mai departe.
Intelectul este astfel un termen central în filosofia modernă, la Descartes și Spinoza, Locke și Leibniz, Hume, așa cum o arată multe titluri ale lucrărilor acestor filosofi.
Semnificativ este aici Leibniz care, în polemică cu Eseul lui Locke, a scris: Nouveaux Essais sur l’Entendement humain, în care, ca și la Descartes, «l’entemdement» (intellectus) și «raison», chiar «spirit» se amestecă la tot pasul. Câteva exemple sunt grăitoare în acest sens: „peut-on nier qu’il y ait beaucoup d’innée en notre esprit, puisque nous sommes innées, à nous-mêmes pour ainsi dire et qu’il y a en nous: Etre, Unité, Substance, Durée, Chengement, Perception, Plaisir, et milles autres objets de nos idées intellectuelles?”; „car la raison est seule capable d’établir des règles sures…”14.
Chiar «adevărurile necesare», așa cum le întâlnim „dans les mathématiques pures et particulièrement dans l’arithmétique et dans la géometrie” constituie „probe” în acest sens: „c’est ce qu’il faut bien distinguer, et c’est ce que Euclide a si bien compris, qu’il démontre souvent par la raison, ce que se voit assez par l’expérience et par les images sensibles”15.

4. Odiseea intelectului și a rațiunii (intellectus, ratio) nu se încheie așa de ușor, căci „sarcina filosofiei se determină în sensul că filosofia trebuie să facă din unitatea gândirii cu ființa – unitate care este ideea fundamentală a filosofiei – obiect al său și să o înțeleagă, adică să sesizeze esența cea mai profundă, a necesității, conceptul”16.
Filosofia kantiană, continuă Hegel, „stabilește mai întâi aspectul formal al acestei sarcini, are însă ca rezultat numai natura absolută, abstractă a rațiunii în conștiința de sine”; „filosofia kantiană a avut ca efect al său filosofia fichteană, care sesizează speculativ (subl. n.) esența conștiinței de sine ca un concret, dar care nu depășește această formă subiectivă a absolutului”17.
Kant aduce o nouă ordine a facultăților de cunoaștere, marcând hotărât deosebirea de esență (de natură funcțională) dintre ele. În acest sens textul kantian este clar: „natura nostră este astfel făcută că intuiția nu poate fi niciodată altfel decât sensibilă, adică nu conține decât modul în care suntem afectați de obiecte. Din contră, capacitatea de a gândi obiectul intuiției sensibile este intelectul (Verstand)”18.
Intelectul însuși își are astfel limitele sale: „Tot ceea ce intelectul scoate din el însuși, fără a-l împrumuta de la experiență, nu-i poate servi totuși în alt scop decât la folosirea experienței”; căci intelectul „nu poate face a priori niciodată mai mult decât să anticipeze forma unei experiențe posibile în genere”19.
Nici Rațiunea, care în cunoaștere nu este „constitutivă”, ci numai „regulativă”, „nu ne învață să cunoaștem prin toate principiile ei a priori nimic altceva decât obiecte ale experienței posibile și despre acestea nimic mai mult decât poate fi cunoscut prin experiență. Dar această îngrădire nu împiedică rațiunea să ne călăuzească până la limita obiectivă a experienței și anume până la relația ei cu ceva ce nu este el însuși obiect al experienței”20.

5. În concepția lui Hegel, intelect și rațiune sunt considerate în unitate: căci „determinările gândirii sunt propriu-zis de așa natură, încât sunt determinări de-ale-universalității, de-ale unității în general. Orientarea înseamnă îmbinare a unor determinări diferite. Însă, gândirea conține deja în ea însăși, în determinările ei astfel de îmbinări, ea este unire, îmbinare de diferențe”21.
Critica hegeliană a intelectului (în esență relevarea limitelor gândirii discursive) nu înseamnă o negare, ci o delimitare: „Din punctul de vedere al formei, logicul prezintă trei laturi: α) cea abstractă sau a intelectului; β) cea dialectică sau negativ-rațională; γ) cea speculativă sau pozitiv-rațională. Aceste trei laturi nu constituie trei părți ale Logicii, ci sunt momente ale oricărui real-logic, adică ale oricărui concept sau a tot ceea ce este adevărat în genere. Ele pot fi puse împreună sub primul moment, acela al intelectului, și astfel ținute separat una de alta, dar în felul acesta ele nu sunt considerate în adevărul lor”22.

6. Hegel prezintă astfel în mod exemplar întreaga odisee a gândirii prin intelect, rațiune și spirit, considerând unitatea dintre Adevăr, Absolut și Spirit ca fiind relevantă pentru o filosofie a totalității.
Avem de a face cu o dublă funcție a rațiunii: „în esența sa veritabilă, rațiunea este spirit, care, superior amândurora, e rațiune inteligentă sau intelect rațional. Spiritul este negativul, este ceea ce constituie atât calitatea rațiunii dialectice, cât și pe cea a intelectului. El neagă ceea ce e simplu, afirmând prin aceasta diferența determinată a intelectului, dar totodată, o și rezolvă, fiind astfel dialectic. El nu se menține însă în neantul acestui rezultat, ci e, în cuprinsul acestuia, în același timp pozitiv, realizându-se ca universal în sine concret”23.
Esențialul, după Hegel, îl constituie ridicarea la concept, realizarea „gândirii adevărate”, a «gândirii speculative». Cu modul de a gândi în orizontul totalității, al „Întregului”, Hegel proiectează o altă cale a gândirii, dincolo de «calea critică» a lui Kant, anume: calea «gândirii speculative».
Subliniind importanța momentului speculativ („pozitiv-raționalul” din „poziția gândului față de obiectivitate”), Hegel „poate fi considerat sistematizatorul metodei speculative, potrivită pentru interpretarea științelor de la începutul secolului al XIX-lea”; mai mult, putem vorbi „despre o perspectivă hegeliană de regândire sistematică a filosofiei”24.
În termenii Științei logicii considerată, „în esența sa veritabilă, rațiunea este spirit, care … e negativul, este ceea ce constituie atât calitatea rațiunii dialectice, cât și aceea a intelectului. El neagă ceea ce e simplu, afirmând prin aceasta diferența determinată a intelectului; dar, totodată, o și rezolvă, fiind astfel dialectic. El nu se menține însă în neantul acestui rezultat, ci e, în cuprinsul acestuia, în același timp pozitiv”25.

7. Există astfel deplină îndreptățire pentru a vorbi, în acest context de «une raison élargi». Hegel „inaugurează tentativa de a explora iraționalul și a-l integra unei rațiuni lărgite, care rămâne sarcina secolului nostru”; el este „inventatorul acestei Rațiuni mai comprehensive decât Intelectul care, capabilă de a respecta varietatea și singularitatea psihismelor, civilizațiilor, metodelor de gândire și contingența istoriei, nu renunță totuși la a le domina pentru a le conduce la propriul lor adevăr”26.
Se anunță astfel o posteritate semnificativă a marilor creații teoretice din filosofia modernă. Și aceasta sub semnul „Rațiunii”, care, dincolo de formele diferite al cuprinderii în sisteme de gândire, rămâne un concept-paradigmă în reconstrucțiile filosofice ale secolelor următoare.
Are loc treptat, încă de la romantici și Schopenhauer, fenomenul numit „pluralizarea rațiunii”. Nu este vorba însă de o multiplicare structurală: ratio rămâne ca raționalitate în diversele forme ale înțelegerii termenului „rațiune”. „Pluralizarea” este funcțională, în funcție de contextul istoriei culturii și, bineînțeles, de concepția pe care o propun diferiți filosofi.
Exemplul îl dăduse Kant, cu deosebirea între „rațiunea pură teoretică” și „rațiunea pură practică”, precizând că, în cel din urmă caz, e vorba de o nouă „întrebuințare” (Gebrauch) a rațiunii (Vernunft), anunțând totodată „primatul rațiunii practice” (de fapt al acțiunii: răspunsul la întrebarea: «was soll ich tun?», „ce trebuie să fac?”); Cunoașterea filosofică din rațiune pură în înlănțuire sistematică … se numește metafizică și se divide în „metafizica folosirii speculative a metafizicii și metafizica folosirii practice a rațiunii pure, și este astfel sau metafizică a naturii, sau metafizică a moravurilor. Cea dintâi conține toate principiile pure ale rațiunii din simple concepte… privind cunoașterea teoretică a lucrurilor, cea de a doua, principiile care determină a priori și fac necesară ceea ce facem sau ceea ce neglijăm să facem”27.
Kant declanșa astfel prima critică (de fond) a modernității și deschidea calea unei abordări a raționalității ca raționalitate, consacrând: (a) ceea ce adusese gândirea modernă (prin empirism – Hume, dar și prin raționalism – Descartes, Leibniz) ca formă pozitivă a raționalității (de fapt, raționalitatea științifică) și (b) ceea ce propunea criticismul însuși cu alte „tipuri” de raționalitate: a teoretico-valabilului; a acțiunii și a creației”28.

8. Numai aparent scăpate de sub „cârmuirea” (formularea lui Kant) rațiunii, sfera practicului („filosofia practică”) și a sentimentului se propune însă valoric-valabil, cu deschiderea spre reconstrucția teoretico-metodologică în etică, estetică, filosofia culturii.
Kant anunța chiar mai multe tipuri de raționalitate: „rațiunea tehnică”; „rațiunea istorică”; într-o sistematică filosofică ce rămâne una dintre cele mai reușite configurări valorice ale modernității culturii europene, sesizată îndeosebi după ce Max Weber a introdus o dezbatere specifică despre raționalitate și raționalizare: „Probleme universal-istorice au stat în mod inevitabil numai în preocupările omului lumii culturii europene moderne; ce înlănțuire de împrejurări a făcut ca tocmai pe terenul Occidentului și numai aici să-și facă loc fenomene culturale (subl. n.) care, oricât de puțin ne-ar plăcea să ne-o închipuim, sunt dispuse într-o direcție de dezvoltare, de semnificație și de valabilitate universală?”29
Astăzi însă, mai mult ca oricând, se pune problema „considerării tradiției” într-o nouă încercare de readucere a unor „permanențe” din ceea ce s-a numit „moștenirea spirituală a Europei” în orientarea spre viitor, și contrar viziunii europocentriste, spre „celălalt”, spre pluralitatea lumilor”30.
Aceasta ar fi însă o temă de tratat mai amplu, menționarea de aici fiind doar un îndemn spre o mai bună cunoaștere a epocii noastre, deosebită (în esență, chiar) de tradiția ei europeană, dar care nu se poate lipsi de marile înfăptuiri teoretico-filosofice (și culturale în genere) din epoca numită adesea «vârsta rațiunii». Căci nici o „critică a modernității” nu trebuie să uite de ceea ce a fost și este «modernitatea» ca semnificație și valoare în universul culturii, unde, pentru om, timpul însuși, venit prin „vârste”, este orizontul căutării unui sens al vieții.

 

 

Notes
1 Ratio (lat.) are un sens mai larg, ceea ce permite discutarea structurii facultății cognitive nu numai diferențiat, ci și într-o cuprindere generică: rațiune (Vernunft); intelect (Verstand); temei (Grund); ratio essendi (rațiunea de a fi); ratio cognoscende (fundamentul cunoașterii).
Rationel (lat.) ca atare, înseamnă: „conform rațiunii”, din rațiune prin rațiune (cf. Philosophisches Wörterbuch, begründet von H. Schmidt, neu hrsg. von G. Schschkoff, 22. Aufl., Kröner Verlag, Stuttgart, 1991, p. 598).
2 G.W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. I, Editura Academiei, București, 1963, p. 37, 45.
3 Ratio (lat.) are un sens mai larg, ceea ce permite discutarea structurii facultății cognitive nu numai diferențiat, ci și într-o cuprindere generică: rațiune (Vernunft); intelect (Verstand); temei (Grund); ratio essendi (rațiunea de a fi); ratio cognoscende (fundamentul cunoașterii).
Rationel (lat.) ca atare, înseamnă: „conform rațiunii”, din rațiune prin rațiune (cf. Philosophisches Wörterbuch, begründet von H. Schmidt, neu hrsg. von G. Schschkoff, 22. Aufl., Kröner Verlag, Stuttgart, 1991, p. 598).
4 Ibidem, p. 33.
5 Imm. Kant, Critica rațiunii pure, Editura Științifică, București, 1969, p. 41. Așa cum s-a precizat, Kant se încadrează „în acea dezvoltare istorică amplă, care în gândirea lui Descartes se întreba cu privire la fundamenta cognitionis, iar în forma dată de Leibniz cu privire la fondements des notions. Dar ceea ce desemnează marele progres realizat de Kant față de marii săi predecesori este introducerea sistematică a teoriei cunoașterii” (B. Bauch, Immanuel Kant, 2. Aufl., W. de Gruyter & Co., Berlin/Leipzig, 1921, p. 119).
6 J. Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, I, Editura Științifică, București, 1961, p. 82, 104. În acest context s-a formulat principiul empirismului: nihil est in intellectu, quod non prius fuerit in sensu, (J. Locke, Essay Concerning Human Understanding, II, I 21), pe care Leibniz (Nouveaux Essai, II I.2) l-a delimitat prin: nisi intellectus ipse (în afară de intelectul însuși).
7 D. Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1966, p. 10.
8 Imm. Kant, Critica rațiunii pure, p. 91-92. În același spirit „critic” (în fond: delimitativ!) este înțeles și raportul dintre intelect (Verstand) și rațiune (Vernunft); „… rațiunea pură nu se raportează niciodată de-a dreptul la obiecte, ci la conceptele intelectului despre ele” (Ibidem, p. 305).
Mai exact: „… orice cunoaștere omenească începe cu intuiții, se ridică de aici la concepte și sfârșește cu Idei. Deși cu privire la toate cele trei elemente ea are în adevăr izvoare de cunoaștere a priori, care la prima vedere par să desconsidere limitele oricărei experiențe, totuși o critică completă convinge că orice rațiune, în folosirea ei speculativă, nu poate trece niciodată cu aceste elemente dincolo de câmpul experienței posibile…” (Ibidem, p. 539).
9 G.W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. II, București, 1964, p. 587.
10 Ibidem, p. 469. «Gândirea (mens) mea, spune Descartes îmi este mai certă decât corpul», dar „trecerea acestei certitudini la adevăr nu se face, spune Hegel, în chip naiv” (Ibidem, p. 416).
11 Ibidem, p. 403.
12 R. Descartes, Discours de la méthose pour bien conduire sa raison et chercher la vérité dans las science, în: Discour5s de Méthode, text conform à l’éditions de 1637, Hachette, Paris, 1997, p. 9.
13 Idem, Règles pour la direction de l’esprit, in: Oeuvres choisies de Descartes, Nouvelle édition, Paris, Garnier, p. 309-310, p. 41. Este ceea ce s-a numit «ideae innatae» (notiones inatae), concepte sau adevăruri ce nu pot proveni din experiența sensibilă (de exemplu: conceptele matematice și logice, valorile), ceea ce Leibniz numea «virtuel en nous», iar Kant a priori.
14 G.W.F. Hegel, Op. cit., p. 413.
15 G.W. Leibniz, Nouveaux Essais sur L’Entendement Humain, Flammarion, Paris, 1990, p. 40.
16 Ibidem, p. 38, 39. Este astfel de reținut că atât empiriștii, cât și raționaliștii, folosesc «intelect» (intellectus, l’entendement, Understanding) și «rațiune» (raison, Vernunft) după contexte, deosebirea esențială dintre ele nefiindu-le în atenție. De fapt, în sensul tradiției, ratio înseamnă și „percepere, iar intellectus înseamnă înțelegere, pricepere”…
17 G.W.F. Hegel, Op. cit., p. 571.
18 Ibidem, p. 571, 572. Kant, considera Hegel, „a indicat istoric momentele întregului; este o bună introducere în filosofie”, numai că a rămas la „separarea momentelor formei absolute; sau, privind lucrurile de pe cealaltă latură, intelectul nostru, cunoașterea noastră formează un ce contrar față de ceea ce este în sine; lipsește aici negativul, acel «trebuie» să fie suprimat, care nu este înțeles” (Ibidem, p. 631).
19 Imm. Kant, Critica rațiunii pure, p. 91-92.
20 Ibidem, p. 244, 249.
21 Imm. Kant, Prolegomena la orice metafizică viitoare care se va putea înfățișa ca știință, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p. 166.
22 G.W.F. Hegel, Op. cit., p. 589-590. „Diferențele sunt material, dat de experiență; și pentru a lega laolaltă acest material, trebuie să existe deja în determinările subiective aptitudinea de a lega, ca în cazul relației cauză-efect (cauzalității) etc.” (Ibidem, p. 590).
De fapt, și Kant considera că „numai legătura unui divers în genere nu poate veni niciodată prin simțuri, și deci nu poate fi nici cuprinsă totodată în forma pură a intuiției sensibile, căci ea este un act al spontaneității facultății de reprezentare… un act al intelectului, căruia i-am dat denumirea generală de sinteză, pentru a face prin aceasta să se observe că noi nu putem reprezenta ceva decât în obiect, fără a fi legat noi înșine acest ceva mai înainte” (Critica rațiunii pure, p. 125-126).
23 G.W.F. Hegel, Enciclopedia Științelor Filosofice, Partea I: Logica, Editura Academiei, București, 1962, p. 157. Reținând că „gândirea prin intelect se oprește la determinația rigidă și la deosebirea acesteia față de alte determinații”, Hegel consideră momentul dialectic ca „propria autodepășire a unor atare determinații finite și trecerea lor în determinațiile opuse lor” (Ibidem, p. 157, 160).
Speculativul, sau raționalul pozitiv „prinde unitatea determinațiilor în opoziția lor, afirmativul care este conținut în disoluția și în trecerea lor” (Ibidem, p. 164).
24 Idem, Știința Logicii, p. 10.
25 Alexandru Surdu, Gândirea speculativă. Coordonate istorico-sistematice, Editura Paideia, București, 2001, p. 137, 138.
26 G.W.F. Hegel, Știința Logicii, p. 10.
27 M. Merleau-Ponty, Sens et Non-Sens, Paris (3 ème éd.) 1961, p. 109.
28 Imm. Kant, Critica rațiunii pure, p. 623, 624.
29 Mai pe larg în: Alexandru Boboc, Cunoaștere și comprehensiune, Paideia, 2001, p. 15 urm.
30 M. Weber, Gesammelte Aufsätze zur Religionsphilosophie, Bd. I, J.C.B. Mohr, Tübingen, 1920, p. 1. În toate formele, în religie, știință, tehnică, economie, artă, drept, politică ș.a., „în toată viața noastră modernă” este prezent „un «raționalism» diversificat în modul specific de a fi al culturii occidentale” (Ibidem, p. 11).