Aşadar, o înţelegere mai puţin aşteptată a idealismului ca mediu al prezenţei filosofiei. Cu o condiţie însă: idealismul în forma «idealism speculativ», un idealism caracterizat prin solidarizarea momentelor în totalitatea dinamică a adevărului: „Apariţia – scrie Hegel – este naşterea şi pieirea, care ea înseşi nu se naşte şi nu piere, ci este în sine şi formează realitatea şi mişcarea vieţii adevărului. Adevărul este astfel beţia bachică în care niciun membru nu este beat şi, întrucât fiecare atunci când el se desparte se dizolvă tot atât de nemijlocit, ea este deopotrivă odihna transparentă şi simplă. În justiţia acestei mişcări, formele singulare ale spiritului, ca şi gândurile determinate, nu subzistă anume, dar ele sunt tot pe atât şi momente pozitive, necesare, după cum sunt şi negative şi în dispariţie”1.

15. Dificil de urmărit, acest proces al adevărului angajează experienţa într-o modalitate specifică. În acest sens speculativul capătă valenţe integratoare: Scopul idelismului hegelian este, de fapt, de a elucida semnificaţia speculativă a faptelor empirice: „Experienţa ne oferă raţionalitatea sub forma exterioară; filosofia sesizează această raţionalitate în forma raţională a conceptului. Se poate vorbi la fel de bine de un hiperempirirsm ca şi de un raţionalism. Aci se situează caracterul fecund al filosofiei hegeliene a spiritului”2.
Hegel însuşi scria: „A trebuit ca ochiul spiritului să fie îndreptat cu forţa către ce e pământesc şi să fie ţinut ferm în acesta; şi a fost nevoie de un timp îndelungat pentru ca acea claritate pe care nu o avea decât suprapământescul să fie introdusă în opacitatea şi confuzia a ceea ce este dincoace şi spre a face interesantă şi valabilă atenţia asupra actualităţii ca atare, ceea ce s-a numit experienţă. – Astăzi pare a fi prezentă nevoia contrară: sensul este atât de înrădăcinat în ce e pământesc, încât e nevoie de o violenţă egală spre a-1 ridica deasupra acestuia”3.
În acest context intervine rolul spiritului, care, în filosofia hegeliană a spiritului devine solul pe care, în modalitatea speculativă, experienţa (în sens larg, nu doar experienţa ştiinţifică) este ridicată la demnitate. „Nu este greu de văzut – scria Hegel – că timpul nostru este un timp al naşterii şi al trecerii la o nouă perioadă. Spiritul a rupt cu lumea de până acum a existenţei şi a reprezentării lui şi stă pe punctul de a o cufunda în trecut, stă în munca transformării lui”4.
Totul revine astfel la ceea ce centrează aci: speculativul, ca moment de resemnificare în structurarea metodică şi ca „speculaţie” ca atare, sinteză şi formă a sintezei reflecţiei şi intuiţiei, mai pe larg: cuprinderea opuselor în unitate.
Aşadar: în „elementul cunoaşterii”, momentele spiritului „nu mai cad unul în afara altuia în opoziţia dintre fiinţă şi cunoaştere, ci rămân în simplitatea cunoaşterii, sunt adevărul în forma adevărului şi diversitatea lor este numai diversitate a conţinutului. Mişcarea lor, care se organizează în acest element ca un întreg, este Logica, adică Filosofia speculativă”5.

16. Fenomenologia spiritului înscrie astfel un moment de răspântie în evoluţia cugetării moderne, modul de a gândi „speculativ” constituind nu doar o simplă sinteză şi depăşire a bogăţiei ideatice a tradiţiei filosofice (şi culturale în genere), ci o veritabilă resemnificare a acesteia, reproiectarea în noi valenţe aplicative.
Consecinţele pentru înţelegerea acţiunii (şi interacţiunii) momentelor gândirii centrate de momentul (latura) speculativ(ă) constituie apogeul acelei de Kant numită «Revolution der Denkungsart» ce particularizează modul de a gândi propus (şi practicat) de „idealismul german”.
Formula „Hegel-filosoful spiritului” (N. Hartmann) exprimă adecvat poziţia cu adevărat istorică a lui Hegel: „În gândul de largă perspectivă a categoriilor Absolutului se află punctul nodal al filosofiei hegeliene… Romanticii au fost cei care au trezit conştiinţa istorică. Pe tărâmul filosofiei Hegel este cel care a desăvârşit înfăptuirile lor. Dar raportarea sa la romantici este una mult mai largă … În măsura în care a dus mai departe tendințele filosofice romantice, gândirea sa este totodată o sinteză profund particularizată a spiritului clasic și a celui romantic”6.
Dincolo de acestea însă, trebuie înscrisă actualitatea gândirii hegeliene: enumerarea a ceea ce este încă actual în Hegel ar putea fi dezvoltată în sensul poziției active de «Sistem».
În acest sens stau mărturie şi alte temeiuri: „tocmai ca sistem, filosofia lui Hegel constituie un corectiv real împotriva încercărilor acelor orientări care sunt fixate asupra lumii istorice. Încercarea lui Hegel de a organiza conţinutul sistemului sub puncte de vedere integrate sistemului, dar confruntând rezultatele gândirii speculative şi cu materialul empiric prelucrat de ştiinţele particulare, ar putea, probabil, să contribuie la scoaterea filosofiei din alternativa fatală: fie să se predea ştiinţelor particulare, fie să se îndepărteze de ele”7.
Întreaga argumentare vizează semnificaţia „speculativă” (teoretico- metodologică) a faptelor empirice. «Konkret zu denken» (A gândi concret) constituie tema centrală, dar de aceasta aparţine şi intuiţia conformă convingerii lui Hegel că „adevărul nu-i ceva ascuns”, ci „se află în faţa ochilor.”

Note
1 G.W.F. Hegel, Enciclopedia științelor filosofice, I.: Logica, p. 189.
2 J.-Louis Viellard-Baron, Hegel et l’idealisme allemand, Paris, J. Vrin, 1999, p. 10.
3 G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 12-13.
4 Ibidem, p. 14.
5 Ibidem, p. 27.
6 N. Hartmann, Die Philosophie des deutschen Idealismus, p. 265.
7 H. Fr. Fulda, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, în Klassiker der Philosophie, Bd. II (2. Aufl.), 1985, p. 91-92.

n