Pentru ezoterismul european, numeroasele referinţe la problematica pe care o vom denumi aici interogaţia Sinelui (Cine sunt eu? sau Cine eşti tu?) vin din vechea filozofie elenă.1 Uneori, din diverse motive, s-a consemnat doar răspunsul la această interogaţie (Tu eşti!, Tu eşti, Fratele meu! sau Tu eşti Acela!), răspuns care este, în acelaşi timp, şi o veche formulă iluminatorie de consacrare iniţiatică, încă vie şi autentic tradiţională. Înscripţiile de pe frontispiciul templului din Delphi sunt deosebit de elocvente, în sensul celor menţionate. Ca text şi mesaj, acestea au fost restabilite de către elenişti reputaţi a căror erudiţie nimeni nu a contest-o. Iată aşadar, pentru început, cele şapte inscripţii redate în limba română: Tu eşti. Onoare Zeului. Ascultă legile (preceptele Tradiţiei, regulile, canoanele, n.n.). Cruţă timpul. Cunoaşte-te pe tine însuţi. Nimic prea mult (fără excese, n.n.). Chezăşia poartă nenorocirea. Aceste texte dăltuite în piatră erau considerate în antichitate ca fiind însăşi esenţa înţelepciunii divine, transmisă aspirantului întru realizare spirituală la intrarea acestuia în spaţiul sacru.2
În original, inscripţiile antice începeau cu litera E care, prin ea însăşi, nu transmitea nimic deosebit. Totuşi, pentru faptul că era aşezată în deschiderea întregului grup de îndemnuri ezoterico-sapienţiale s-a considerat că în mod intenţionat i s-a atribuit rolul de a încifra un mesaj esenţial şi deosebit de important. După numeroase analize şi interpretări s-a concluzionat că, de fapt, este vorba despre vocabula Ei (în traducere, Tu eşti), aceasta fiind interpretarea cea mai plauzibilă în raport cu toate celelalte variante posibile. Prin prisma importanţei mesajului şi a scopului urmărit în prezentul articol, două dintre cele şapte inscripţii delphice rămân, ca fiind decisive: Tu eşti! şi Cunoaşte-ţi Sinele!3.
Platon comentează inscripţiile delphice, spunând: Căci, aceasta este înţelepciunea: a-ţi cunoaşte Sinele; şi mă unesc în gând cu cel care a pus pe frontispiciul templului […] aceste cuvinte. Într-adevăr, ele îmi par înscrise acolo ca şi cum ar fi o formă de întâmpinare a Zeului către cei ce intră, în loc de «voie bună», fiindcă a se simţi cu voie bună nu se potriveşte aici şi nu este cazul să ne îndemnăm la aşa ceva unii pe alţii, ci la dreapta chibzuinţă. Desigur, că aşa întâmpină Zeul pe cei ce intră în templu, deosebit de întâmpinările oamenilor […]; Zeul rosteşte, către cei ce intră statornic, doar, «fii înţelept». Numai că o spune mai enigmatic, ca fiind interpret al celor divine, căci «cunoaşte-ţi Sinele» şi «fii înţelept»4” sunt acelaşi lucru, cum o spun eu şi o arată cuvintele scrise5.
În traducere liberă, mesajul Zeului ar putea fi: Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l ştii este că Tu eşti, Tu exişti ca o minusculă scânteie având aceiaşi natură cu marea Fiinţă din care faci parte. Tu omule, însă, ca fiinţă limitată şi efemeră vei realiza acest adevăr numai dacă-ţi vei cunoaşte Sinele, fărâma divină din tine. Doar cel ce aspiră la realizarea Sinelui şi, în final, va reuşi să-l şi cunoască prin trăire nemijlocită poate fi sophos în cel mai autentic înţeles. Cel care doar vorbeşte despre Sine realizează că este o existenţă, dar nu a trăit-o ca stare efectivă astfel că rămâne încă tributar condiţionărilor sale.
În textul biblic şi, cu deosebire, în Noul Testament, vom întâlni o semnificativă recurenţă a interogaţiei Sinelui. În oglindă cu ezoterismul creştin, prima inscripţie delphică desemnează, cumva, Adevărul iar cea de-a doua, Calea (metoda, abordarea); luate împreună, cele două inscripţii – Adevărul şi Calea – o alcătuiesc pe cea de-a treia, Viaţa – în sensul de înviere, trezire, conştientizare, nemurire6. Concepţia referitoare la unirea omului lăuntric (Sinele), cu cel din afară Sinele absolut (Dumnezeu) se regăseşte, în diferite texte greceşti, latine sau iudaice, precum şi în doctrina creştină a participării la trupul cristic. În enunţul Sfântului Pavel (Cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El.) şi în formularea lui Meister Eckhart, (…topit, dar nu contopit) este vorba despre acelaşi fenomen. În acelaşi registru, iată o admirabilă formulare a Sfântului Augustin: Târziu Te-am iubit Frumuseţe, atât de veche şi atât de nouă, Târziu Te-am iubit. Şi iată, Tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară şi acolo Te căutam… Căci Tu erai cu mine şi eu nu eram cu Tine.7 Aşadar, Dumnezeu este în om şi cu El trebuie să se identifice individul, nu cu intelectul său limitat, agitat şi vanitos. 8
În Evanghelia eseniană a păcii stă scris: … spiritul Omului a fost creat din spiritul Tatălui Ceresc, iar corpul său – din corpul Mamei Pământ. Ca atare, în prezent ca şi în vechime, de altfel, adevărul eliberator constă în a înţelege că Sinele transpersonal are aceeaşi natură cu Dumnezeu – Conştiinţa unică şi absolută – cu care se şi identifică perfect ca natură şi atribute9. În realitate, doar realizând lăuntric această identitate, prin trăire fiinţială, omul are experianţa iluminării şi astfel, ajunge la capătul lungului său pelerinaj către centrul fiinţei sale, simbolic, centrul cercului.
Cel mai adesea, trăirea la propriu a stării de iluminare este exprimată, post factum, prin enunţul consacrat: Eu sunt Acela!, Tu eşti Acela! sau în limbaj creştin, Eu şi Tatăl Una suntem. Acesta este, de altfel şi sensul verbului a cunoaşte pe care îl întrebuinţează Iisus în îndemnul său adresat ucenicii săi: Cunoaşteţi Adevărul! Căci, Adevărul este, în acest caz, simbolic-identic cu Lumina increată iar pentru aspirantul întru cunoaştere, a reveni la natura sa fundamentală şi primordială, prin identificare cu Sinele absolut, este cel mai mare dar pe care şi-l poate dori.
În unele ritualuri masonice, încă se mai păstrează formula originară de consacrare, cea provenită din tradiţie: Tu eşti, Fratele meu! Îndemnul iniţiatic Tu eşti! reprezintă concentratul cel mai sugestiv şi mai direct prin care se transmite neofitului, emoţia sacrului. Vectorul mesajului este însăşi focul din privirea maestrului consacrator care dă astfel, candidatului la iniţiere, lumină din lumina lui, precum se sugerează alegoric prin conduita oficianţilor şi gesturile ritualice. Astfel, i se comunică neofitului, încă din momentul iniţierii sale marele arcan indicibil, scopul central al cunoaşterii şi anume acela de a-şi reîntâlni Sinele, fiinţa sa adevărată şi nemuritoare, conştiinţa pură. Nimeni însă, nu poate avea pretenţia ca ucenicul să înţeleagă, chiar de la început, mesajul marelui arcan astfel că acesta rămâne deocamdată, doar un program înscris în subliminalul recipiendarului ce va lucra, în timp, tot aşa cum sămânţa aruncată pe un sol bun, încolţeşte, creşte şi dă roade. De fapt, în mod persuasiv, i se comunică proaspătului ucenic scopul suprem al evoluţiei spirituale la care acesta s-a angajat prin jurământ. Cu adevărat, pentru o fiinţă umană – limitată şi efemeră – nu poate exista un reper mai important decât deplina realizare a divinităţii sale esenţiale prin identificarea cu Sinele – realitatea unică, infinită şi absolută. Scopul vechilor mistere era acela de a-l face pe om asemenea zeilor. Dacă se purifica (a se vedea articolul intitulat katharsis, n.n.) şi se ridica intelectual şi moral mai presus de muritorii de rând, candidatul (grec. mystos) se îndumnezeia. Programul iniţierii a rămas neschimbat până în zilele noastre; şi masonul modern se îndumnezeieşte, cu diferenţa că el lucrează în chip divin, adică doar desăvârşeşte Creaţia lumii rămasă imperfectă. Ridicat deasupra animalităţii sale, omul constructor, instrument al planului divin, se face zeu, în sensul antic al cuvântului.”10
Particularitatea metodei masonice constă în aceea că, încă de la iniţiere, aspirantul primeşte răspunsul consacrat la o întrebare pe care nu şi-ar fi formulat-o explicit niciodată; din acel momentul când, simbolic, i s-a dat lumina, răspunsul necerut care tocmai i-a fost revelat îl poziţionează ferm şi irevocabil pe calea cunoaşterii.
La iniţiere, i se transmite neofitului o puternică influenţă spirituală. Cu toate acestea, sunt numeroase cazurile când cel căruia tocmai i s-a comunicat cel mai profund adevăr al realităţii, nu realizează nici dimensiunea sacră şi nici semnificaţia profundă a mesajului transmis. Iniţierea însă, va lucra asupra subliminalul său asemenea unei seminţe care la scurt timp după ce a fost aruncată pe sol un sol fertil va încolţi, va înflori şi va zămisli un rod.
În variantă kabbalistică, răspunsul la interogaţie Sinelui se prezintă astfel: Tu eşti Unul, rădăcina tuturor numerelor, dar nu ca element al numărătorii; căci unitatea nu admite înmulţirea, schimbarea sau forma. Tu eşti Unul, iar în secretul unităţii tale se pierd chiar şi cei mai înţelepţi dintre oameni, căci nu ştiu acest lucru. Tu eşti Unul, iar unitatea ta niciodată nu se micşorează, nu se extinde şi nu poate fi schimbată. Tu eşti Unul şi nici un gând de-al meu nu-ţi poate fixa o limită şi nici nu te poate defini. Tu eşti, dar nu ca cineva care există, căci înţelegerea şi viziunea muritorilor nu poate ajunge la existenţa ta, şi nici nu poate determina în ceea ce te priveşte unde, cum şi de ce. 11 Cu alte cuvinte, dacă ai priceput cine eşti Tu, cu adevărat, nu mai poţi greşi şi nu te mai iluzionezi; Binah (sefira înţelegerii) este baza discernământului şi a înţelepciunii (sefira Chohmah), deopotrivă.
Dintr-un alt sistem de reprezentare a sacrului, cel al tradiţiei indiene, se pot cita, de asemenea, numeroase exemplificări în privinţa argumentării potrivit căreia, formula Tu eşti are utilitatea sa iniţiatică şi capacitatea subtilă de a transmite ucenicului, o autentică emoţie metafizică. De altfel, hinduismul, prin cei mai de seamă exponenţi ai săi12, pare să fi formulat iniţial întrebarea Cine sunt eu13 Prezentăm, în continuare una din aceste argumentări, cea a lui Nisargadatta Maharaj,14 consemnată ca un răspuns formulat de către un aspirant care credea că ştie multe şi, de fapt, nu cunoştea esenţialul: Sfatul meu este să te lepezi de toate aceste concepte iluzorii pe care le-ai acumulat de-a lungul anilor şi să începi să lucrezi asupra Sinelui tău. Păstrează mereu în minte gândurile: «Care este natura mea reală?», «Care este acel eu fundamental cu care m-am născut şi care nu m-a părăsit – care mi-a fost veşnic credincios şi pentru eternitate neschimbat – încă din primul moment în care mi-am conştientizat existenţa?», «Cum am dobândit această structură psiho-fizică, deopotrivă cu prana (forţa vitală) şi conştienţa care-mi dă simţul prezenţei?», «Cât timp va dura manifestarea mea şi a lumii?», «Ce eram eu» înainte de manifestarea în acest trup, şi ce voi fi după ce trupul se dezintegrează?», «Cine a fost cu adevărat născut şi cine va muri? «Cine sunt eu?», «Ce sunt eu?» Iată cunoaşterea sacră transmisă lui Rama, învăţătura care l-a condus de la insignifianta stare de fiinţă pierdută pieritoare la beatifica şi imuabila existenţă a Sinelui Suprem. Până în acest punct al dialogului, aspirantul realizase că reprezentării sale îi lipseşte ceva şi că pierdea din vedere ţelul final al căutării spirituale. Aflând adevărul în momentul întâlnirii cu Nisargadatta Maharaj, el a renunţat la pretenţia de a mai poza într-o fiinţă iluminată şi, cu multă umilinţă, i-a cerut acestuia permisiunea să-l viziteze în următoarele zile. Cererea i-a fost acceptată.
Ca esenţă iniţiatică (tehnică spirituală, sadhana), interogaţia Sinelui constă în fixarea atenţiei pe aflarea răspunsului la întrebarea respectivă. Nu este necesar să ştii ceea ce eşti, ci doar să stabileşti ceea ce nu eşti. Tu nu eşti, trupul, mintea, sentimentele sau colecţia de diplome şi cunoştinţe care s-au adunat în jurul persoanei tale. Tu nu eşti nimic perceptibil sau imaginabil. Totuşi, fără tine nu poate exista nici percepţie, nici imaginaţie. Tu observi inima simţind, mintea gândind, corpul acţionând; chiar actul percepţiei arată că tu nu eşti ce percepi.15 Sau, altfel spus: Dacă mintea este îndreptată constant spre Sine prin intermediul acestei interogaţii, în cele din urmă va fi dizolvată şi transformată în Sine.16 Prin urmare, Esenţa căii de eliberare jnana, reactualizată de Maharshi, constă în captarea Sinelui printr-un neobosit interogatoriu interior, cuprins în întrebarea «Cine sunt eu?»17
Interogaţia Sinelui18 are ca efect special poziţionarea minţii care aspiră la cunoaştere faţă în faţă cu vidului primordial şi omniprezent. Doar în această postură mintea ucenicului este strict determinată să identifice singurul răspuns posibil. Relaţia strictă de identitate între Eu şi Acela, rostită sub forma logosului Eu sunt Acela, vine probabil, din Vedanta19. Simbolic, raportul este evidenţiat fie ca o supoziţie alegorică privind filiaţia20, fie prin cuvântul bhedābheda21. Nu sugerez că lumina este Dumnezeu, dar este posibil ca lumina să fi fost prima manifestare a oricărei existenţe, cel mai subtil nivel al creaţiei, şi prin lumină putem ajunge cel mai aproape de ceea ce este dincolo de orice formă. Pe tărâmul experienţei conştiente, sinele pur – lumina interioară care se află dincolo de nenumăratele forme ce apar în minte – este locul în care atingem divinul. Aceasta explică de ce toţi cei care au explorat adâncul fiinţei şi şi-au descoperit adevărata natură au făcut una din cele mai controversate şi surprinzătoare afirmaţii – «Eu sunt Dumnezeu».22
Omul crede frecvent că Dumnezeu este în afara sa şi la foarte mare distanţă de el. Când, prin adevărata cunoaştere, această iluzie este risipită, omul recunoaşte Sinele ca pe o prezenţă perpetuă în sufletul său23. Din momentul când a înţeles marele arcan, iniţiatul va cunoaşte o sublimă stare de pace şi beatitudine. În plus, el descoperă soarele marcând centrul fiinţei, desenat pe colanul venerabilului de către un alt iniţiat care a cunoscut şi el, la vremea sa, iluminarea lăuntrică. În fine, „Marele arcan, arcanul indicibil, arcanul periculos, arcanul incomprehensibil se poate formula definitiv ca divinitate a omului. Este indicibil, pentru că de îndată ce este rostit, expresia lui devine o minciună şi chiar cea mai monstruoasă dintre minciuni. Într-adevăr, omul nu este Dumnezeu. Şi totuşi cea mai îndrăzneaţă, cea mai obscură şi în acelaşi timp cea mai splendidă dintre religii ne cere să-l adorăm pe omul-Dumnezeu.”24

Note
1 Dumitriu, A. (1990) – Homo universalis, Ed. Eminescu, București.
2 Dumitriu, A. (1992) – Philosophia mirabilis, Ed. Fundaţiei culturale române, București, pp. 151-160.
3 Aşadar, Tu eşti Acela! – dar cu toate acestea, Cunoaşte-ţi Sinele! Pentru a păstra sensul originar, am preferat această formulare, în loc de, Cunoaşte-te pe tine însuţi, cum s-a înrădăcinat expresia în limba română.
4 Nu poate fi înţelept, decât acela care-şi cunoaşte Sinele – esenţa divină şi eternă; cele două texte delphice sunt esenţiale pentru înţelegerea cuvântului originar sophos şi a conţinutului acestuia.
5 Pe fond, Platon afirmă că celelalte inscripţii delphice pot fi sfaturi adăugate ulterior, în timp ce, îndemnul fundamental al Zeului întru înţelepţirea omului este cuprins în primele două, Tu eşti! şi Cunoaşte-ţi Sinele.
6 Iisus spune: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!
7 Sfântul Augustin – Confesiuni, Cartea a şaptea, VII, Buc. Institutul biblic şi de misiune al B.O.R., p. 157 şi Cartea a zecea, XXVII, p. 224.
8 Waters, S. (2008) – Tu eşti Dumnezeu, Ed. Prestige, Buc.
9 Chatterrji, J.C. (1999) – Filozofia ezoterică a Indiei, Ed. Helicon, pp. 85-86.
10 Wirth, O. (2005) – Francmasoneria pe înţelesul adepţilor săi, Ed. Rao, p. 210.
11 Blavatsky, H.P. – Cheia teosofiei, Ed Antet, 1997, p. 61.
12 *** (2007) – Revoluţia interioară”, Ed. Herald, pp. 159-179.
13 Cine sunt eu? este şi denumirea unei metode de cercetare lăuntrică, de reîntoarcere la purul Eu sunt, metodă care poartă numele celui care a fundamentat-o, Ramana Maharshi.
14 Balsekar, R. (2007) – Esenţa învăţăturii lui Nisargadatta Maharaj, Ed. Ram, pp. 39-40.
15 Nisargadatta Maharaj (2013) – Eu sunt Acela. Dialoguri despre absolut, Ed. Herald, Buc., p. 14.
16 Osborne, J. (2003) – Ramana Maharshi sau calea cunoaşterii supreme, Ed. Herald, Buc., p. 97.
17 Dima, S-G în postfaţa la Osborne, J. (2003) – Op. cit., Ed. Herald, Buc., p.247.
18 Completată uneori cu întrebările De unde venim? şi Unde ne ducem?
19 Coomaraswamy, A.K. (2005) – „Nimicirea de Sine sau eliberarea Divinului din noi”, Ed. Herald, p. 37.
20 Omul este Fiul (picătura, raza) iar Dumnezeu, Tatăl (oceanul, sparele).
21 În sanscrită, bhedābheda are semnificaţia unei analogii şi desemnează doi îndrăgostiţii într-o îmbrăţişare atât de strânsă încât «Eu sunt Tu», «Tu eşti Eu» sau «Fiecare este amândoi», adică, aproximativ ceea ce se înţelege, în tradiţia europeană, prin «Unio mistica».
22 Russell, P. (2005) – De la ştiinţa la Dumnezeu, Ed. Omra, Braşov, p. 93.
23 Klein, J. (2003) – Fii ceea ce eşti, Ed. Herald, București.
24 Lévi, E. (1998) – Marele arcan sau ocultismul revelat, Ed. Antet, Buc., pp. 145-148.