În anii ’60 ai secolului trecut, hermeneutica era privită ca substitut al ontologiei heideggeriene sau, în formă trivializată, ca disciplină autonomă, ca modalitate imprecisă de investigare, caracterizată prin dificultăţi de măsurare. Abia odată cu „turnura interpretativă” a lui Paul Rabinow şi William Sullivan, hermeneutica a fost acceptată ca paradigmă de cercetare în cadrul ştiinţelor sociale. Revigorarea hermeneuticii s-a datorat unor inițiative de succes: structuralismul antropologic, lingvistic (şi sociologic), structuralismul genetic din psihologia dezvoltării şi mişcarea neoconservatoare din mediul filosofic. Noul context a pus în discuţie o revigorare a biologismului în raport cu relativismul. Încă din anii ’60, mai precis din 1967, filosoful german Jürgen Habermas, conștientizând pierderea în greutate a hermeneuticii, opina că științele sociale nu trebuie să renunţe la dimensiunea hermeneutică a cercetării lor. Cu toate acestea, Habermas nu pierdea din vedere faptul că hermeneutica nu se poate substitui vreunei proiecții metodologice, deoarece problema înţelegerii se pune în afara contextului ştiinţific1, iar problema interpretării stă în mistificarea ei, deoarece numai particularul face obiectul interpretării.
Hermeneutica este înţeleasă de Habermas printr-un demers dublu2 :
„Fiecare expresie cu sens – fie ea o exprimare (verbală sau nonverbală), un artefact oarecare cum ar fi un instrument, o instituţie sau un document oficial – poate fi identificată printr-o atitudine bifocală atât ca eveniment ce poate fi observat, cât şi ca o obiectivare a semnificaţiei ce poate fi înţeleasă.”

În științele sociale, această perspectivă conduce la posibilitatea explicării expresiei în afara cunoaşterii semnificaţiei exprimării. Pentru cunoaşterea semnificaţiei este necesară participarea la acţiuni comunicative în cadrul cărora înţelesurile să fie accesibile membrilor comunităţii lingvistice, fiind astfel necesară utilizarea limbii în scopul înţelegerii cu cineva, în baza unei scheme descriptive simple, exprimată prin formula (prefigurată atât de structuralismul francez al începutului de secol XX, cât și de pragmatismul american):
Vorbitorul comunică cu (1) cineva despre (2) ceva.

În această situaţie, epistemologia se raportează la relaţia (2) dintre limbă şi realitate, în timp ce hermeneutica vizează relaţia exprimării:

a) ca expresie a intenţiei unui vorbitor;
b) ca expresie pentru producerea unei relaţii interpersonale între vorbitor şi ascultător şi
c) ca expresie dintre ceva şi lume3.

Hermeneutica, din perspectiva lui Habermas, vizează limba în uzul ei în scopul înţelegerii comune fie prin raportare la lumea obiectivă (ca totalitate a ceea ce ar putea fi sau nu ar fi cazul), fie la lumea socială (ca totalitate a relaţiilor interpersonale), fie la lumea proprie/subiectivă (ca totalitate a trăirilor manifestabile). Această asociere se poate realiza într-una dintre cele două intenţii conective: prin intentione recta, adică prin întreita conexiune dintre exprimare şi lume (obiectivă, socială şi proprie), respectiv prin intentione oblique, unde limba îndeplineşte funcţiile reproducerii culturale/ prezentării tradiţiilor, integrării sociale (perspectiva din care se dezvoltă teoria acţiunii comunicative) şi socializării/interpretării culturale a nevoilor (baza psihologiei sociale a lui Mead).
De altfel, la Habermas hermeneutica se înscrie în linia criticii raţiunii bazate pe subiect. Habermas încearcă o reevaluare a subiectului autonom sau atomar, propunând o repoziționare în afara cadrului subiectivităţii, într-un spaţiu al intersubiectivităţii din care să se încerce refacerea autorităţii raţiunii. Intersubiectivitatea devine noua subiectivitate, având un caracter situat al subiectului, în strictă legătură cu istoria culturii proprii. În termenii lui Habermas, trecerea de la subiectivitate la intersubiectivitate este similară abandonului „paradigmei conştiinţei” în favoarea „paradigmei înţelegerii reciproce”. Paradigma conştiinţei, a subiectivităţii, presupune reflectarea, oglindirea naturii, iar reprezentările deschid un spaţiu intern de relaţionare şi o relaţie directă a subiectului cu realitatea oglindită. În termenii interpretativi ai lui Radu Nicolau4, Habermas, excedând varianta idealistă a acestei paradigme, dar şi subiectul fichtean care presupune reducerea intersubiectivităţii la relaţii de obiectivare reciprocă, respectiv subiectul hegelian, conotat prin individualism, drept la critică, autonomie acţională şi filosofie idealistă, se situează în limitele propunerii unui sine social. Practic, Habermas nu se rupe total de Hegel, la care intersubiectivitatea contribuie la apariţia şi afirmarea formelor culturii moderne, prin ştiinţele obiectivante eliberând subiectul, ci doar continuă critica procesului de influenţă a subiectivului asupra obiectivului propunând înlocuirea eului individual social cu amintitul sine social, cu eul construit pe structura comunităţii, realizând, totdată, şi o poziţionare a noţiunii de raţiune. Habermas contribuie, astfel, la repoziţionarea raţionalităţii în limitele medierii universal-individual printr-o formă intersubiectivă a exprimării subiectului social, „în cadrul unei comunităţi comunicaţionale care funcţionează sub constrângerea cooperării”5. Această noţiune este preluată de la Şcoala de la Chicago, mai exact de la George Herbert Mead. În termeni habermasieni, teoria comunicării în Școala de la Chicago, mai precis cea a lui George Herbert Mead6, nu se rezumă la inteligibilitate, nu vizează doar palierele semantic şi sintactic, ci se situează pe palier pragmatic, ocupându-se de acţiunea comunicativă. Trecerea de la interacţiunea mediată prin gesturi la cea mediată prin simboluri se realizează prin instituirea de norme, iar trecerea de la interacţiunea simbolică la cea normativă nu este, la rândul ei, directă, ci mediată lingvistic superior. Din acest parcurs al lui Mead, rescris de Habermas, rezultă aria constituirii premisei sinelui pe coordonatele comunităţii.
În procesul hermeneutic, pentru Habermas interpreţii sunt implicaţi în acţiunile de negociere asupra sensului şi valabilităţii exprimării, interogându-se asupra posibilităţii de a face faţă dependenţei de context a interpretării lor şi necesităţii acestora de a avea o cunoaştere bazată pe pretenţii mai mari de valabilitate, deoarece a înţelege nu înseamnă doar a observa, ci şi a participa. Interpretările, în viziunea filosofului german, ar trebui conectate cu pretenţiile cognitive şi necognitive de valabilitate, iar principiile teoretice ar trebui raportate la adevăr. În baza acestor observaţii, Habermas conchide că nu poate exista o limbă neutră din punct de vedere valoric în cadrul ştiinţelor sociale, pentru că, în realitatea studiilor aplicate, cercetătorii renunţă fie la pretenţia de obiectivitate şi la pretenţia de cunoaştere explicativă, fie la neutralitatea valorică. Habermas este categoric privitor la practica interpretării: „Interpreţii nu pot înţelege conţinutul semantic al unui text dacă nu-şi explică ei înşişi temeiurile pe care autorul ar fi putut să le prezinte eventual în situaţia iniţială”7. Practic, în interpretarea unui text tradiţional aparenta înţelegere a textului conduce de regulă la raportarea textului la un alt context, fără a se face diferenţierea între contextul interpretării şi contextul producerii, respectiv raportarea la încercarea identificării locului unor anumite afirmaţii ale autorilor, cu excepția cazurilor în care se relevă temeiurile.
Să rămânem, așadar, la temeiuri.

 

Note
1 În filosofia anilor ’60, similar, și pentru Gadamer adevărul era acceptat ca praxis al înţelegerii, hermeneutica fiind înțeleasă drept artă, drept forţă subversivă ce se sustrage sistematic metodei, v. Hans-Georg Gadamer. [1960] (2001). Adevăr și metodă. Traducere de G. Cercel, L. Dumitru, G. Kohn și C. Petcana. București: Teora.
2 de pildă în articolul Ştiinţe sociale reconstructive versus ştiinţe sociale comprehensive, în fapt o lucrare susţinută în 1980 la Berkeley în cadrul conferinţei Morality and the Social Sciences și inclusă în cartea Conștiință morală şi acţiune comunicativă, v.Jürgen Habermas. [1983] (2000). Conşiinţă morală şi acţiune comunicativă. Traducere de Gilbert Lepădatu. București: AllEducațional. p.28.
3 Idem, p.29.
4 Radu Nicolau. (2001). Filosofii terapeutice ale modernităţii târzii. Hermeneutică, teorie critică, pragmatism. Iași: Polirom.
5 Jürgen Habermas. (2000). Discursul filosofic al modernității. 12 prelegeri. Traducere de G. Lepădatu, I. Zamfir și M. Stan. București: AllEducațional. p.71.
6 George Herbert Mead. (1934). Mind, Self, and Society from the Standpoint of a Social Behaviorist. ChicagoȘ University of Chicago Press.
7 Jürgen Habermas, Conşiinţă morală şi acţiune comunicativă., p.34.