Recentul volum de poezie al brașoveanului Alexandru Boțoroga (De la adiere la zefir, Editura „For You”, 2024) rămâne emblematic pentru un autor al cărui lirism se legitimează sub semnul literei, al alfabetului, al semnului în ultimă insatanță, ca posibile replici sensibile date materialității și evanescenței lumii reale. Imaginarul lui Alexandru Boțoroga fixează liric doar fulgerarea unei lumi care contează, raportată la timpul literei de început, în măsura în care conștiința poetică o poate reține și o poate impune. Este, în fond, o lume pe care ochiul aflat în spatele opacității sugerate de metaforice frunze nu o poate percepe: „Se arăta fulgerător o lume / mai repede chiar decât timpul literei A. / Eu știam atât: că ea există, / deși văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea” (Nichita Stănescu). Emoțiile și tot ce este trăire se consumă la Alexandru Boțoroga nu în realitatea imediată, ci într-un univers ale cărui frontiere sunt cele impuse de alfabet. De aceea cred că nu este deloc întâmplător că poemele sunt înșirate în ordinea literelor alfabetului, începând cu a, pentru a reveni la litera de început. Poetul are nevoie de altfel de litere și de alfabet, chiar și atunci când se adresează iubitei, suprema dovadă de iubire fiind o semnificativă tatuare de litere. Ființei iubite i se cere să sufle silabe, este învelită/protejată de lumea supusă devenirii prin consoanele dure și agresive, iubirea în acest fel înțeleasă devenind o modalitate de a potoli violența realului. În acest context, poemul însuși este definit în absoluta sa puritate, între adiere și zefir: „îți tatuez litere pe umeri / sufli silabe peste genele mele / te învelesc în consoane / mă acoperi cu un pled de cuvinte / cu iubirea asta potolim furtuna cascadele timpului / vâltorile neștiute / toate încap între mine și tine / ca o suflare de vânt îmblânzit / ca mărturisitorul sub patrafir /o mișcare a atomilor / o alcătuire a poemului de la adiere la zefir”.
Sub semnul unei sensibilități filtrate prin lectură, poezia gravitează în jurul acelorași motive, „litere”, „alfabet nou”: „din auz se desprind litere / muzica rămâne văduvită de sens / alfabetul nou se încheagă sub pași / din sunetul stins al oboiului /pe caldarâm foiesc nibelungii pitici /obligați să-l potcovească pe a / să îl înșeueze pe b /să-l nituiască pe c. / cu atâtea armuri /ce înfrângere ne așteaptă / spune frumoasa ținutului / ridicând mâna să dea startul / turnirului celor o mie de scribe”.
Alexandru Boțoroga își construiește lucid poemul, realizează uneori desene lăsând în seama unui cititor inteligent și dorit complice al autorului să le descifreze sensurile: „desenez disperat / doi dragoni / două delte / doi delfini / dinții deprinderii. / demască-te, dreptule / dibuind drumul datoriei / deasupra dragostei /dedesubtul dorințelor”. Poetul are nevoie de contururi care să delimiteze universul sensibil de realitatea concretă și infinită. Trupul contează ca o hartă. Sărutul este el însuși text, o „hronică”, iar aruncarea în paharul cu vin pare să fie acceptată ca o înecare a concretului, pentru a trece, ca literă, în hârtia ce așteaptă nesățiosă realul: „harta trupului tău / hora buzelor mele / hronica unui sărut nesfârșit / herbul fugit din claviculă în menisc / haideți, aruncați-vă în paharul cu vin / hârtia așteaptă lihnită / harnică / holda cuvintelor voastre”.
Discursul poetic al lui Alexandru Boțoroga împrumută uneori solemnitatea rostirii care amintește vechi texte: „învățătorule / într-o zi mi-ai spus: / întreagă îți va fi calea /înrobită unei căutări prin / însăși magma ascunderii / însorită aflarea răspunsului / înnebunită de sensuri / întrebarea ce se naște din nou. / învățătorule / începe o altă zi / înrudită cu cea de ieri precum / înălțimile munților / înecată și ea în vâltoare / încăpătoare precum un / înger păzitor în plutirea-i /întoarsă spre mine / însumi și-atât”.
Nu lipsesc poemele în care atitudinea detașată a poetului este marcată de accente de fantast: „regele se plictisea, făcea spume la gură / i-am dat hărțile lumii să tacă / le-a tăiat cu foarfeca, cu șișul / le-a băgat sub pat într-o vineri. / regele tânjea după aventură ca-n filme / a cerut câțiva oameni de pe stradă / i-a aruncat de la fereastră, a tras cu pistolul / a bătut din picior, a cântat marșuri. / regele a ordonat să i se dea popoare / coruri mari de o mie de suflete vii /a tras în ele cu tunul, cu plumbii / prin zorii de zi vinovați, sinilii”.
Poezia de dragoste se motivează la Alexandru Boțoroga într-o lumină spiritualizată: „să mă simți cu buzele arse de noapte / cu roua strivită sub călcâie în zori / cu steaua mizar împrăștiată ca funingine / în pistilul a o mie de flori. // să mă citești cu irisul subțiat, înverzit/ de amintirea dintre unu și doi / pe sub cuvinte să mă cauți cu gândul: / da, se cântă și este vorba de noi. // să mă simți ca pe-un rid mult prea fin / ce-ți umbrește făptura de joi / la prelungirea verde a ochiului drept / când vei scrie scrisori despre noi. // zapisul nou ce ne-anunță e sus / e cometă pe sub cer arcuit și-napoi / alt mizar stă pe locul știut / și se uită întruna la noi”.
În volumul lui Alexandru Boțoroga este prezentă în același timp o poezie a marilor frământări ale ființei: „ai trecut de răscruci fără soare / cu literele de lemn căzute pe jos / de tentacula râului îndârjit în răcoare / de sorbul ascuns în loc nisipos. // acum e timpul ca ruga cântată / să fie imn pentru puterea de sus. / se țese cu fir de argint încă o dată / povestea adunată pe lemnul de fus. // caierul cine-l va strânge iarăși la loc? / se învechesc pe dată stemele, hainele / pașii agățați în pantalonul de doc / amintirile toate, dulcile, tainele”.
Notele grave răzbat din poeme în care mijloace „clasice” asigură finalitatea scontată: „se împingeau prin craniu / dureri neostoite, atroce / defilau rapid în dosul ochilor / vizite la Panteon și Santa Croce. // unde e funia cerului, întrebam / picătura de apa bătea darabana / pe cerceveaua închipuită de geam / o dibuiam prin întuneric cu stacana // cu care altădată miroseam / licori îmbietoare de pelin. / și nu pleca, destramă dacă poți / nesomnul cu fantome și venin / și visele din plăpumi să le scoți”. Sentimentul religios nu își găsește expresie în acea poezie de care se abuzează astăzi uitându-se că poezia își este sieși determinant: „avem nevoie iar să ne cunoști / să ne înveți ce trudă-i în repaus / să ne ridici statutele de proști / ce bâjbâie pe drumul spre Emaus. // să cânți încet la frângerea de pâini / în aerul cu mierea albăstrindă / luați, mâncați, vă dau cu două mâini / când va veni lăstunul peste tindă. // avem nevoie de un rost curat / în noapte și în zi de-alergătură / de noi silabe și de prund uscat / în potopirea lumilor cu ură. // e înserare blândă, e amurg / tot vin de sus metanii și suspine / stă neclintit și șubred noul burg / pe satul biblic ridicat la tine”. Sau: „și dacă mă predau, ce va fi? / cu zăngănit se vor închide ușile / porțile se vor trânti încă o dată / un ornic va bate minutul unui alt timp. / atât și nimic mai mult. / pe plaja imensă va mai veni / un fir de nisip. / povestea lui e un punct / dintr-o literă oarecare. / haide, va spune tăcerea / e bine să fim noi cu noi / ia-mă de mână / un mileniu va trece / numărând de la unu la doi”. Zeul, nunta și mirele devin repere ale unei încercări de mitologie poetică: „numai un zeu fără milă / mi-ar zdrobi pleoapa cerșindă / mi-ar zdruncina ncrederea / în plinătatea amiezii. / căci am surzit în timp ce strigam / după o cămașă de zale / (pieptul dezgolit e prea puțin / chemările iezilor nici atât). / puzderie vin durerile și amăgirile / doar paza bună lungește nunta / în care obrazul se vrea curat / spălat de beznele unui trecut nedormit. / dar tu, mire numai zâmbet și alb / locul de la coada mesei zorind să mi-l dai / când în genunchi aduc zapis /și zornăi lanț pe podeaua de lut”. Frumusețea calmă a versurilor trădează cititorul de poezie autentică: „atotputernice, cioplește-mi caracterul / îmbățoșat fudul și pururea năimit / cu dalta milei de argint și cu echerul / din frunze roșii moarte și din pom strivit. // această toamnă ce hălăduiește-aiurea / prin lăstărișuri vitregite de călduri / să fie poțiunea, sucul mov și galben / ce unge visele-mi pierdute prin păduri. // se-ntunecă iarăși mult mai devreme / planează pescărușii-n mare ca-ntr-un fald / eu redevin copil încopciat în teme / la matematici desenate-ntr-un smarald.”
Mi-am îngăduit să las pentru finalul acestui text o serie de poeme în care jocul poetic plin de rafinament devine semn al incontetabilei vocații lirice: „dintre miile de nimfe / care frâng pădurile / numai tu cu șapte limfe / mi-ai topit arsurile. // dintre sutele de sclave / care mută soarele / numai tu cu patru lave / mi-ai topit picioarele. // dintre zecile de doamne / ce-nroșesc saloanele / numai tu cu două toamne / ai schimbat canoanele. // dintre tine și alt tine / cu miros de citeră / numai tu dintre terține / îmi devii o literă”.