De numele lui Geo Dumitrescu se leagă, pentru nu multă vreme, prezența la Cluj în redacția revistei Almanahul literar (1949) – devenit Steaua (1954) – când a fost trimis (în 1950) de organele superioare de partid, să-l înlocuiască, la conducerea acesteia, pe Miron Radu Paraschivescu (bolnav), cel care primise, tot așa, cu doi ani în urmă, însărcinarea de a pune bazele unei reviste literare în limba română în orașul universitar de pe malurile Someșului. Înființarea aici a unei reviste culturale/literare în limba română era o prioritate în strategia noului regim politic întrucât, în primul deceniu de după război, intelectualitatea oportunistă, în special maghiară dar și evreiască, ocupaseră funcțiile de conducere în mai toate instituțiile de profil. Miron Radu Paraschivescu, considerat (și chiar era) un militant al partidului comunist (muncitoresc) încă din anii antebelici, legat de Cluj prin studiile de artă plastică urmate aici, semnând în publicații de stânga, unele sub îndrumarea PCR (Facla, Meridian, Societatea de mâine etc.), cu un debut editorial, în 1941, de răsunet, Cântice țigănești și cu un volum de versuri angajate, Laude (1953), se dovedise a fi omul potrivit pentru punerea bazelor unei astfel de reviste la Cluj. Bolnav grav (sau nu prea), după un an abandonează Clujul iar în locul său vine Geo Dumitrescu, și el cu bune recomandări de simpatizant și militant de stânga încă dinainte de război – scrisese în paginile revistei antifasciste Albatros iar în 1941 a publicat, în editura revistei, volumul Aritmetica, poetul fiind cotat ca un spirit nonconformist. În 1946 se impune cu adevărat în lumea literară prin volumul Libertatea de a trage cu pușca, premiat de Fundațiile Regale. Colaborează la Kalende, Vremea, Cuvântul liber ș.a. În 1947 devine redactor-șef al revistei Flacăra, poziție din care descinde la Cluj, coagulând în jurul său o grupare de tineri scriitori care se vor impune curând, fiecare în parte, ca individualități artistice reale. Între 1952-1953 este redactor al
ziarului de șantier Zorile socialismului (Bicaz) unde scrie articole și poeme de mare avânt propagandistic, între care să reținem amplul poem Orație la o moară luminoasă („viu alergând,/ gâfâind,/ și vă spun, odată cu sufletul:/ ați învins! –/ la Bicaz au pornit turbinele,/ și-n cupele străvezii de sub taverne/ gâlgâie înspumat cotnarul electric”). Are vocația începuturilor de drum, sub impulsul căreia acceptă să pună și la Iași bazele unei reviste literare, Iașul literar, la care lucrează între 1953-1954 când, în urma unei delațiuni, este sancționat cu excluderea din partid. Urmează o perioadă dificilă, colaborând la Luceafărul și la Urzica, traducând mult din literatura sovietică, pentru a se putea întreține, dar în 1958 este reabilitat și revine cu adevărat în lumea literară prin volumul Aventuri lirice (1963), bine primit de critica literară ca și de forurile dirigente, astfel încât în 1967 este numit redactor-șef al revistei Gazeta literară, căreia îi schimbă curând genericul în România literară. De-aici încolo, traseul literar al lui Geo Dumitrescu este unul mereu ascendent, publicând numeroase volume de versuri (În 2000 este distins cu Premiul „Omnia” al Uniunii Scriitorilor, după ce în 1993 fusese ales Membru Corespondent al Academiei Române).
Majoritatea poeziilor din volumul Libertatea de a trage cu pușca (1946) au fost scrise cu câțiva ani mai înainte (1940, 1941); oricum însă, performanța poetului, la o vârstă ce abia trecea de douăzeci de ani, este unanim recunoscută prin impunerea unui stil liric, dincolo de atitudinea de luptător („Toate tăcerile mele sunt lupte”), un mod de a protesta la adresa veacului „melancolic și cabotin”. Neliniștile personale, angoasa provocată de o stare oarecum maladivă („Sunt bolnav și aprins ca un caldarâm bucureștean –/ o să mor, asta e sigur – puțin îmi pasă!/ Îmi pare rău doar că n-am decât douăzeci de ani/ că nu știu cine sunt și din creionul acesta ce-ar fi putut să iasă” – Rânduri pentru un eventual deces), sunt translate febril într-un discurs confesiv, de o frapantă sinceritate, căutând poezia în tot ce-l înconjoară („sunt atâtea lucruri din care poți să faci o poezie!”) și mai ales avid fiind de certitudini existențiale: „De mic copil, înainte de a face ceva mai bun,/ înainte de a învăța să merg pe picioare,/ cred că am început prin a căuta certitudini, certitudini…/ Obiceiul acesta mi-a rămas și acum când m-am făcut băiat mare,// Doamne, ce bine e să ai certitudini!” (Despre certitudini). E o căutare de sine în universul faptic ambiant, contactul cu lumea elementelor diurne, a întâmplărilor banale ce-l înconjoară, are o percepere intimă, metaforică, pe care e dispus a o comenta în lungi poeme parabolice, așa cum o face, spectaculos, în volumul Aventuri lirice (1963), ce se deschide, în această manieră, cu un soi de mărturisire programatică: „O, nu vreau și nu pot să-nfrâng/ hotărâtoarea libertate a poamelor/ de a pica de pe ramură, coapte,/ reflexe să scot/ înnebunind o rază, fugărită/ dintr-o oglindă într-alta/ din geam în geam,/ beată […] Dar, domnule, zicea/ amicul meu cu suflet de cristal,/ ia seama/ un abur este poezia!…/ Un abur? Mă gândeam. Un abur, firește –/ o, lumea e plină de aburi,/ ce urcă încet din cratere stinse,/ din paharul cu ceai de romaniță,/ ori din retorte cu grele fierturi corosive/ sau chiar de pe-ntinderea bătută de soare/ a mării […] Prea mult pământ e-n călimară!/ Caut cu penița, scormonesc/ și ridicând-o, iau în vărful ei,/ nu o lacrimă albastră, curată,/ ci un grăunte negru, ce lasă pe hârtie/ semne groase, mari, litere de tipar,/ adevărate strigăte grafice,/ asemenea literelor de afiș, de lozincă” (Intrare în atelier). Metafora continuității, fără abatere, a drumului propriu prin viață, e dezvoltată într-un comentariu liric, de asemenea cu accente ale unei profesiuni de credință dar și cu angajamente polemice: „Aleargă, aleargă! Nu te opri! – Iată legea!/ – Stagnarea e moarte! Aleargă! Aleargă! […] Să alergi mereu între tine și oameni./ Să te duci spre ei cu mâinile-ntinse,/ cu umbrela îndoielii închisă,/ vâslind ușor către insula inimii lor…/ Să te-ntorci dintre ei ostenit, încărcat,/ plin de pulbere albă, ca și cum/ ai veni de la moară…/ Să te duci spre ei/ risipitor, cu fagurii plini,/ să te-ntorci avar,/ cu o inimă-n plus,/ măcar cu o inimă-n plus […] Și mereu să te întorci la tine, lăsând departe/ larma de târg, viscerală, a zilnicăriei mărunte,/ ce astupă urechile sufletului –/ și mereu să alergi de la tine la ei/ într-o neîntreruptă mișcare de pendul/ ce măsoară/ umbletul fierbinte al vieții, treptele/ desăvârșirii” (Doar așa să alergi!…). E o poezie baladescă, de o factură aparte, anecdoticul având mereu încărcătura lirică a destăinuirilor propriului angajament vital, cu plăcerea descriptivismului afectuos, totul într-o metaforică simplă, semnificația morală fiind decupată din însemnele banalității diurnului. Cu totul de reținut, în acest sens, este balada (atingând cotele unei veritabile capodopere) Câinele de lângă pod, ilustrând „atmosfera de mister a celei mai derizorii realități, a banalului cotidian” (Petru Poantă), dar care devine, prin sugestia devoțiunii necondiționate, o pledoarie, „sentimentelă” zice chiar poetul însuși, pentru fidelitate, pentru atașamentul afectiv, într-o relaționare comună a companionilor situați pe drumul derulării lor existențiale. Câinele de pripas, ce află în persoana celui de care se atașează, în pedalarea lejeră a acestuia, înaintând cu bicicleta, aparent ca un simplu vilegiaturist, pe drumul propriu, în singurătate, dobândește pe-ncetul calitatea unui veritabil mobil al autocenzurii în umanitate: „Deodată,/ zării în ochii lui limpezi, strălucitori,/ chipul meu, oglindit,/ chipul meu, care seamănă atât de bine/ cu o veche coajă de pâine neagră,/ fruntea mea, plină de dungi,/ ca aprinzătoarea unei cutii de chibrituri/ în care n-au rămas prea multe bețe…/ – O, ai dreptate, prietene, mă gândeam tulburat/ (căci desigur nu e firesc/ să-ți vezi chipul în ochii unui câine)/ ai dreptate, da,/ și eu m-am luat cândva după oameni/ și ei nu m-au alungat aproape niciodată/ și am rămas lângă ei, împreună cu ei,/ și nu i-am slujit cu mai puțină credință/ decât vă este dat vouă, câinilor, să dovediți,/ și ei nu m-au alungat/ aproape niciodată dintre ei…/ Ai dreptate, i-am spus, ridicându-mă,/ haide, i-am spus, vino cu mine…/ Și încălecând, am pornit încet către casă” (Câinele de lângă pod).
Poezia lui Geo Dumitrescu, marcată de o continuă oralitate, într-o viziune parabolică asupra sensurilor existențiale, dedublată subversiv de o subtilă (auto)ironie, a impus, în timp, modelul unei lirici viabile, performeră estetic, degajată categoric de ilustrativismul oricăror solicitări teziste.