Irealul, notam cu un alt prilej1, este un adevăr care nu se identifică cu realul și, fiindcă adevărul nu se mărginește doar la real, Irealul este un adevăr închis cunoașterii cu mijloacele realului, însă rămâne, epistemic, o problemă deschisă: Irealul are adevărurile lui și nu sunt lipsite de interes ontic. Ca atare, el este un adevăr dedus, autosuficient și noncategorial, nondialectic, ipotetic prin excelență, nonatributiv, lipsit de determinări și contradicții, deci, fără evoluție (ori niciun adevăr în sine nu evoluează, ci numai cunoașterea lui; după Vedanta, de pildă, Brahman, care e risipit în spațiu, e liber de orice schimbare, iar unde nu e schimbare nu e nici cauzalitate). În consecință, Irealul este ipostaziere a reprezentărilor, a angoaselor, a iluziilor, nu și adeverire a lor. Irealul nu este ordine, dar nici hazard întrutotul.
O anumită tensiune filosofică aduce problema Irealului alături de sentimentul cosmic, cu toate că are cauze nespirituale în biologic, însă devine spiritual (filosofic)2 după ce ajunge în planul conștiinței ca frământare existențială și mai ales în raport cu caracterul tragic, deconcertant al acesteia. Demersul epistemic spre Ireal se face în sens invers; pornind de la adevăr, după un plan metodologic care-i evidențiază criteriile: corespondența cu realul, reprezentarea, referința și densitatea informațională – adevărul fiind scop și valoare epistemică esențială. Cunoașterea, dintotdeauna, după cum spun actualele teorii ale determinismului, nu a exclus existența ipotetică și, în aceste condiții, ea a însemnat refuzul realității prin întrebări care transcend lumii obiective. În plus, natura nu are scop3 fiindcă, după determinismul obiectiv, ea nu-și proiectează înfăptuirea; refuzul ipotetic al realității a întemeiat transcendentul, fără ca în raport cu realitatea obiectivă acest refuz să rateze scopul (teleologia ca evitare a eșecului).
Nevoia de comprehensiune, pentru domeniul realului, a ordonat explicația ca postdicție și i-a pretins profunzime cognitivă prin atingerea esențelor, prin confirmare. Parcursul cunoașterii spre esențe a condus și la alte tipuri de explicație; cu accent pe cauzalitate, pe funcții, pe structuri sau pe probabilitate) științele operează, predilect, cu explicațiile cauzale și cu experimentele: predicția ca scrutare de perspectivă a utilității; postdicția, cu drumul invers, de la efect la cauză, poate ajunge la precedent, la retropoziție. Irealul, ca referință epistemică, este nonontologic, abstract și are reprezentare factuală în increat pentru toate sistemele de gândire, cu o notă aparte pentru sistemul filosofiilor orientale; adevărurile abstracte, cu obiectul lor real, au un statut tranzitoriu. Cea mai plauzibilă susținere a unei posibile separații în structura Irealului vizează transcendentul și nontranscendentul și ar putea fi preluată prin cele două tipuri ale logicii: logică formală și logica transcendentală. Mircea Florian4 preia ideea de la Husserl și Kant: „Noutatea husserliană stă în legitimarea logicii formale prin logica transcendentală. În timp ce la Kant ele se mărginesc să stea laolaltă, logica formală având rol de a ridica schela pentru construcția transcendentală, la Husserl logica transcendentală o întregește pe cea formală, întrucât ea explică sensul ultim al gândirii” – sensul ultim al gândirii este de natura Irealului (întoarcerea sufletului în increat sau, de pildă, în hinduism, întoarcerea în Brahman).
Teologic, Irealul capătă o altă încărcătură – siguranța morală care, la Mircea Florian,5 este „garantată de credința în mărturia altuia, mărturie umană sau divină; puterea acestei siguranțe atârnă de convingerea că mărturia altuia e nu numai competentă, dar și sinceră, vrednică de creditul ce i se acordă”, în paralel cu siguranța fizică și siguranța rațională, după clasificarea unui matematician celebru, Leonard Euler. În arte, de pildă în poezie, împletirea lucrurilor cu umanul, înființează cu siguranță o altă realitate, ilustrată de Mircea Florian cu un argument din autobiografia lui Goethe: „Drept ilustrare a spuselor noastre vom comenta titlul autobiografiei lui Goethe: Wahrheit und Dichtund. Cum oare poezia nu e adevărată? Desigur că e adevărată, însă nu e adevărul științei naturii, e adevărul acelui complex de trăiri nesocotite de fizică sau de matematică.”6
Problema tranșantă a lumii bipartite, o opțiune a reprezentării în fond conștientizată mai mult de teologii, iar nu de filosofii, este preluată din cosmogonii în numele luptei contrariilor și a rămas nesoluționată altfel fie în lipsa unei alte restructurări satisfăcătoare, fie prin fundamentalismul gândirii. Am amintit pe larg despre opțiunile gnozelor dualiste într-un alt eseu (Proiecții metafizice în ireal)7 cu trimiteri la fenomenologia lui Husserl, la Gnozele dualiste ale Occidentului (I.P. Culianu) și la Evangheliile gnostice de la Nag Hammadi, însă aminteam doar tangențial de viziunile Orientului, cele vedice venind cu versiuni substanțiale nu prea departe de reprezentările cunoscute ale filosofiilor și teologiilor occidentale.
O elaborare în același spirit aduce Cabala cu teosofia ei (monade, decade, anthropos, mistica iudaică, teurgia ebraică, unirea gândului și întoarcerea la obârșia divină etc.). Mitologia vedică, așa stufoasă cum e (Angelo Morretta8 , la o sinteză atentă găsește că așa-zisele treizeci și trei de milioane de zei ai Indiei sunt în schimb ceva mai puțin de șaizeci, atâta cât pe scurt pot prezenta eu în această carte), recunoaște și ea (celebrul vers vedic I.164) prin curentele școlii Vedanta că, în India, Dumnezeu este Unul, în timp ce zeii sunt mulți și în această aglomerație, prin Upanișade, străbate o filosofie coerentă bine conservată în lexicul sanscrit, filosofie în care scopul cunoașterii nu este Adevărul (Santya), ci Iluminarea (Bodhisatva). Într-o astfel de structurare, fără a exclude cunoașterea (Veda), școlile filosofice vedantine prelungesc scopul cunoașterii prin sistemul filosofic tradițional (Darhanas) în sensul înlăturării ignoranței (Mithya), al efectelor sale și în sensul obținerii libertății, perfecțiunii și a fericirii. Aceste școli disting în teleologia proprie Abheda-darsana (Cunoașterea non-dualității); Abhava (Nonexistența); realitățile Acintya (de negândit, inimaginabilul, noncomprehensibilul); Advarya (non-substanța); Advayam-Apatan (Nenăscutul); Akhanda-Kala (timpul abstract, fără diviziuni); Asat-khyāti-vāda (Irealul); Anirvacanya-khyāti-vāda (Nici real, nici ireal); Mithyā (care nu este nici real, nici ireal, ci iluzoriu).
Filosofia Advaita, de pildă, cunoaște doar Irealul (Asat) și el poate fi înlăturat; iar Asat, de pildă, nu este întrutotul Ireal deoarece poate fi perceput. Ambiguitățile nu pot lipsi nici ele: Sad-asad-vilakșana (ceea ce este altul decât realul și irealul), iar prin Tuccha (ireal în cel mai înalt grad), se admite gradualitatea necunoscutului. În filosofiile orientale, ipostazierea și adeverirea se fac în sensul și în spiritul lui Brahman, după o viziune altfel structurată în jurul aceluiași scop universal al ființei: „Brahman, forța care stă în fața noastră întrupată în toate făpturile, care zămislește, poartă, susține și retrage din nou în sine toate lucrurile, această forță veșnică, nesfârșită, divină este identică cu Atman, ca acela pe care, după degajarea a tot ce este exterior, îl găsim în noi ca esența noastră lăuntrică și adevărată, ca Sinele nostru propriu, ca suflet”9. Mult mai explicit, după Upasnișade10, Sinele propriu-zis al lucrurilor nu este însuși Atman, ci doar o pură Maya – nălucire sau iluzie a cunoașterii empirice; ori, prin cunoașterea empirică nu putem avea o Vidya (știință adevărată) – cunoașterea de acest tip fiind ignoranță neaoșă, Avidya.
Așa se conturau lucrurile și în filosofia lui Kant: realitatea empirică nu este totuna cu esența lucrurilor, ci este doar o aparență, iar nu lucrul ca atare. Brahmanele o spuseseră și ele destul de explicit – realitatea nu constă în pluralitate, ci în unitate; o relevase filosofia greacă prin Parmenide și Platon, iar prin Husserl, cum am mai spus, logica transcendentală vine să explice sensul ultim al gândirii. Toate aceste reprezentări au similitudini și contradicții, susține Deussen, și se explică nu ca idei înnăscute, ci numai ca reflectări în funcțiile identice ale creierului. Adevărurile astfel reflectate au grade diferite de statuare de la certitudine la convingere și evidență sau la credință – formă puternică de convingere (o certitudine, deci) care presupune adeziunea, chiar fără argumente suficiente, de unde se naște opoziția credință/ rațiune. Iar rațiunea, cu atât mai mult pentru cugetarea orientală11, se construiește predilect pe intuiție; rațiunea, insuficient cunoscută ca importanță, ar fi putut scuti metafizica de numeroase și grave rătăciri, dacă s-ar fi dispensat de cercetările din domeniul rațiunii, observase și Paul Deussen12. Același metafizician al culturilor orientale, scriind despre metafizica frumosului (în sistemul fizic și în cel al naturii), ca și în metafizica moralei, separa condițiile obiective de cele subiective, planul trăirilor, nesocotite de fizică sau de matematică, trece, la limita Irealului, spre valoare însă dinspre rațiunile spre funcțiile ei. Aristotel făcea (Etica către Nicomac) în această cauză o conexiune definitivă: „Dacă rațiunea este în comparație cu oamenii ceva dumnezeiesc, atunci trebuie ca și viața condusă de rațiune să fie, în comparație cu viața umană, dumnezeiască!” Și astfel, Irealul este integral un produs circumstanțializat al rațiunii, adeverit ca atare.

 

 

Note
1 în rev. Tribuna, an XXII, nr 499, 1-15 iunie 2023, p.14
2 Drăgănescu , M.; Tensiunea filosofică și sentimentul cosmic, Ed. Academiei Române, Buc., 1991, p. 26, discurs rostit la 6 septembrie 1990 cu ocazia reluării acestei tradiții academice după o suspendare nejustificată de 15 ani în regimul comunist
3 Tudosescu, Ion – Ordine și Hazard, Ed. Adevărul, Buc., 1996, p. 163
4 Mircea Florian, Logică și epistemologie; Ed. Antet, Buc., 1996, p. 54
5 Op.cit., p. 257
6 Idem, p. 202
7 Proiecții metafizice în ireal; rev. Tribuna, an XXI, nr..503, 16-31 aug. 2023, p.21
8 Miturile Indiei, Ed. Tehnică, Buc., 1998, p. 21
9 Paul Deussen; Filosofia Upanisadelor, Ed. Herald, Buc., 2007, p.49
10 Idem, p. 223
11 Deussen, op. cit., p. 35
12 Op. cit., p.35