De la faimosul său articol Clash of Civilizations (1993), Samuel Huntington ne-a obișnuit cu ideea că identitatea religioasă este cea mai stabilă dintre identitățile trăite de oameni și că războiul următor va fi al civilizațiilor colorate religios.
Între timp, s-au petrecut multe evenimente care par să o confirme. A avut loc atacarea New York-ului și Washington-ului de către teroriști islamici. A izbucnit criza din Siria. S-au produs atacuri la Madrid, Londra, Paris, Bruxelles. Cei care execută atacurile sinucigașe dispar în neant rostind „Allahu akbar!”. S-a constituit Statul Islamic. Are loc migrația populației din țări islamice spre Europa.
Pe de altă parte, Europa a încetățenit mai multe milioane de muslimi, localizați în țările cele mai dezvoltate, mai ales în Franța, Anglia, Germania. În unele orașe nu se pot câștiga alegeri locale fără votul comunităților de muslimi, iar la alegerile parlamentare, în echilibrul politic existent, acest vot nu mai este neglijabil. Germania a surprins declarându-se gata să preia un milion de emigranți. Ingeniosul roman al lui Michel Houellebeck, Supunerea (2015), a extrapolat tendințe și a dat reprezentarea literară a perspectivei islamizării, ce ar aștepta Franța și, poate, Europa.
În plus, amenințările Statului Islamic sunt fără ocolișuri. Sprijinul îi vine din peste treizeci de țări. În același timp, o parte a Islamului cheamă la recuperări după eliminarea din Spania și asediul eșuat al Vienei și anunță revenirea în locurile ocupate într-o epocă de înflorire islamică. Deviza unor imami europeni – „adaptați-vă, dar nu vă integrați!” – prinde la generații noi, care par gata să treacă la acțiuni în plus. Peste toate, cu actualul curs demografic, în câțiva ani, Islamul își va modifica ponderea pe glob, depășind creștinismul sub aspectul efectivului de credincioși.
Se află Europa, prin toate acestea, în primejdia răsturnării propriei culturi, sinonimă cu o islamizare? Sunt de părere că prezența muslimă nu a smuls și nu va smulge Europa din cultura europeană. Această cultură are atuuri – șanse incomparabile de personalizare, nivel de performanță ridicat, confort al vieții – chiar dacă lasă să se vadă vulnerabilități. Decizia administrativă este greoaie, discrepanțele sociale cresc, iar relativismul viziunilor în vogă subminează orice inițiativă. Dar, așa cum arată lucrurile astăzi, cu o Europă confuză și indecisă și un Islam ofensiv, cultura europeană va trebui să se întrebuințeze din plin pentru a preveni primejdiile. Ea trebuie să-și valorifice atuurile, dar cu o capacitate de decizie și o capacitate de integrare schimbate.
Cei care cunosc istoria știu prea bine că influența islamică în Europa nu este nouă. Oricine este informat minimal recunoaște rolul învățaților arabi în transmiterea spre Europa modernă a învățăturii Greciei antice, care – alături de moștenirea Ierusalimului și a Romei antice – este parte a triunghiului constitutiv al Europei. Curentul de gândire al nominalismului, care a lăsat urme în spiritualitatea europeană, are la origine, în bună măsură, legături cu Islamul.
Pe de altă parte, diasporele nu-și aleg pentru prima oară ca liman Europa. Continentul a fost casa primitoare pentru multe grupuri. Azi suntem izbiți însă de o diferență. Diaspora evreiască, care a urmat ocupării Ierusalimului și distrugerii statului evreilor de către Titus (anul 70), a contribuit substanțial la modernizarea societăților europene. Diaspora islamică actuală, pe o parte a ei, suspectează, însă, modernitatea și vrea să o oprească. De altfel, cum se observă tot mai direct, conflictul persistent din Orientul Mijlociu nu este doar pentru teritorii sau alte bunuri, cum sunt tentați să creadă europeni grăbiți, ci pentru mult mai mult – o miză culturală, altfel spus: oprirea modernizării.
Europa a mai fost supusă la asalturi pentru a fi scoasă din cultura propriu-zis europeană. Oriunde s-a vrut părăsirea științei moderne, a economiei cu randament, a suveranității legii, a libertății ca autonomie a persoanei, a politicii ca dezbatere publică a chestiunilor de interes general, a adevărului drept corespondență cu realitatea dată în experiență, a viziunilor cuprinzătoare asupra istoriei a fost așa ceva. Asalturile de astăzi asupra culturii europene se particularizează prin apelul la religie, la terorism bazat pe disponibilitatea la sinucidere și pe avansul demografic ce se întrevede. Nu există semne ale vreunei zguduiri a culturii europene în anii ce vin. Dar hărțuirea la care asistăm deja, atacurile armate ce au loc, punctele de vedere agresive care s-au profilat nu pot să nu pună pe gânduri și să reclame acțiuni responsabile în consecință.
Oricum se privește situația, Europa este teritoriu de imigrare, în fiecare an stabilindu-se aici, mai nou, aproape o jumătate de milion de oameni veniți din diferite colțuri ale Pămîntului. Oricum ar fi evaluat, fenomenul migrației populațiilor va continua, mai ales în condițiile în care fiecare dintre țările cele mai competitive din economia mondială vrea să preia personal calificat, peste ceea ce oferă piața internă, pe lângă faptul că deficitul demografic al europenilor indigeni sporește și trebuie cumva compensat.
Pe de altă parte, nu se poate tăgădui dreptul convenit internațional la azil. Nu se pot nici discrimina, pe criterii religioase sau etnice, persoanele care se integrează în libertățile și drepturile recunoscute în Europa și care sunt cetățeni ca oricare alții.
Noutatea constă acum în faptul că, în ultimii ani, imigranții au venit în grupuri relativ organizate, iar printre numeroși oameni care aspiră să-și refacă viața în alt loc se află militanți ai distrugerii culturii europene. Mai ales în contextul terorismului, cu noii veniți, securitatea țărilor primitoare și a întregii Europe devine chestiune deschisă. Ea nu mai este doar o treabă de servicii secrete, ci chestiune de politici clarvăzătoare.
În pofida discuțiilor recente, coexistența oamenilor cu ascendențe culturale diferite nu are alternativă. Ea a fost numită, cu un termen mult vehiculat, dar puțin lămurit, multiculturalism. Orice am spune, multiculturalismul este, într-o anumită conotație, inevitabil. Nu se poate evita coexistența oamenilor care vin din diferite culturi. Multiculturalismul dă însă rezultate sub două condiții: împărtășirea de către cei implicați a drepturilor și libertăților imprescriptibile ale omului și cetățeanului și interculturalitatea. Multiculturalismul ce include respectul drepturilor și libertăților și interculturalitatea este propriu-zis multiculturalism. Acesta este net diferit de multiculturalismul care a constat în crearea de ghettouri în marile orașe, eventual în societăți întregi, și care este nu doar contraproductiv, ci și primejdios. Și permisiva Europă trebuie să-l respingă.
Europa a intrat după 1989 sub cupola unei alte ideologii – cea a neoliberalismului, care stârnește nemulțumiri în cea mai mare parte a societăților și populațiilor. Darwinismul social, devenit viziune, concepe societatea doar ca luptă, mărește tensiunile și distruge țesutul cooperărilor. O critică culturală, politică și instituțională a actualului neoliberalism a intrat, ca urmare, la ordinea zilei. Întrucât partidele politice majore – creștin-democrația, social-democrația și liberalismul – o exercită prea puțin, povara argumentării a trecut în sfera religiilor. Iudaismul, creștinismul și Islamul promovează astăzi, prin numeroși reprezentanți de frunte, această critică. Dar nu această critică creează dificultăți în Europa, ci exploatarea ei mesianică din Islam, prelungită cu stigmatizarea celorlalți drept „păcătoși” și „servitori ai diavolului”. În fața acestora, nici Europa nu mai poate sta cu brațele încrucișate.
O problemă veche este asimetria în raporturile creștinătății și Islamului. În baza doctrinei drepturilor omului, o seamă de țări europene au lăsat libere inițiativele de susținere cu moschei a vieții religioase a muslimilor. De aceea, creștina Europă și-a schimbat în multe locuri înfățișarea arhitecturală. S-a petrecut ceva în reciprocitate în țările cu predominanță islamică? Fără simetrie nici creștinătatea nu mai poate sta pasivă.
Nu putem să nu luăm în seamă vocea unor imami care arată că Islamul, la nivelul Coran-ului, nu justifică violența. Pe terenul Europei, unii muslimi au mers mai departe și au apelat la tratarea reciprocă a iudeilor, creștinilor și muslimilor ca frați. Simetric, unii creștini au propus un nou cod de conduită al fiilor lui Abraham (Ibrahim, Avraam), care să valorifice originea lor comună.
Dar europenii nu-și mai pot permite să nu observe că un curent din Islam consideră că jihadul nu înseamnă doar curățirea lăuntrică de sine, ci și acțiune exterioară pentru a lichida „păcătoșii”. Acel curent susține că granițele Islamului trebuie extinse până la confundarea cu granițele lumii, că Allah îndatorează muslimul să lupte pentru revenirea pe pământurile cândva cucerite. Documentele terorismului atestă că anumiți imami inspiră acte de violență. Așa stând lucrurile, peste toate, cineva trebuie să-și asume răspunderea pentru toate aceste interpretări care alimentează ofensiva teroristă, mai ales că actorii ei o revendică din Coran. Europa nu mai poate accepta anonimizarea răspunderii.
Oricât de incomodă este recunoașterea faptului, terorismul a devenit în anii din urmă un curent global, care încearcă să atingă obiective politice prin intimidare, fie și cu sacrificiul propriei vieți. În fapt, pe fronturile pe care el le-a deschis în diferite locuri din lume se află și tineri de proveniență europeană, iar rețelele sale financiare și informaționale nu sunt oarecari. De acum, trebuie luată în calcul noua anvergură a terorismului și noul său profil. Europa nu poate nicidecum să cedeze terorismului. Acțiunea serviciilor secrete este aici necesară, dar de departe insuficientă. Terorismul are premise sociale și economice, dar nu se reduce nicidecum la acestea, căci vine evident mai de departe.
Trăim într-o lume descrisă de Metternich – în care marile puteri decid – o lume în care mulți urmează deviza lui Bismarck. Aproape fiecare judecă după regula „să fiu de partea care are un aderent și, mai ales, care are putere în plus”. Principiile și-au pierdut deocamdată forța. Grupările și regrupările le-au luat locul. Numai că aranjamentele rezultate din grupări și regrupări nu rezolvă decât pentru moment problemele, care își vor cere prețul sporit nu peste mult timp.
Nu ai cum să prescrii comportamentul supraputerilor de azi. Poți doar să constați că ele urmează o geometrie variabilă care trebuie luată în calcul. Nu există însă soluție la terorismul ce se extinde decât dacă supraputerile – SUA, Rusia, China, Uniunea Europeană – cad de acord să-l combată împreună. Nu dă rezultate lupta contra terorismului dacă una caută avantaje, când alta este sub atac. Europa are nevoie însă de rezolvări neîntârziate, fiind mai nou ținta perceptibilă.
Dacă aceste acțiuni se întreprind, atunci nu este vreo primejdie pentru cultura europeană, primejdie din care dreapta a făcut deja parolă electorală. Nu este loc de amânări, căci multe s-au schimbat în lume. Bunăoară, este de asumat că nu totdeauna simpla forță decide, cât capacitatea de a evita implozii. Societățile de înaltă complexitate au un potențial incomparabil de a rezolva probleme, dar și o vulnerabilitate caracteristică la evenimente aparent mici. S-a văzut cum s-au prăbușit regimuri ca urmare a unui protest izolat, sau cum au dispărut imperii întregi prin demonstrații în câteva orașe. Societățile europene sunt cuprinse, la rândul lor, în „societatea mondială”, în care o mutare atrage o alta, de multe ori neprevăzută și cu efecte incalculabile.
Lămurirea chestiunilor și o nouă capacitate de decizie a Europei ar putea deschide o perioadă de relații normalizate între creștinism, iudaism și Islam, între Europa și țările islamice. Neclaritățile și indeciziile sunt adesea surse de conflict mai mari decât atitudinile răspicate. În definitiv, Primul Război Mondial – ne spun astăzi cei mai calificați istorici – a izbucnit din tragice erori diplomatice și politice și din inacțiune!