Motto: „Ca puține alte scrieri de domeniul istoriei religiilor, opera lui Mircea Eliade redă gustul pentru sacru. Ea ne arată înrudirea tuturor tradițiilor religioase și ne pune în față universalitatea proiectului mântuitor a lui Dumnezeu. Revalorificând celelalte religii, Mircea Eliade ne îngăduie să privim cu alți ochi creștinismul.” (Juan de Dios Martin Velasco, amintit de Mitropolitul N. Corneanu)

 

 

Recitind volumul întâi al Jurnalului eliadesc, am dat peste un pasaj înainte trecut cu vederea. Din el reiese că frumoasa figură a Sfântului Ardealului îi fusese în 1946 descrisă istoricului religiilor de sociologul Anton Golopenția, aflat printre delegații români la Conferința de Pace. Încriptata însemnare se referea la o „lamaserie din Carpați” despre care aflase de la Anton Golopenția.
La aceiași „lamaserie” s-a referit și Domnița Ileana în volumul ei „Trăiesc din nou”, când a scris în 1951 că, – deși a auzit în biserică (și a citit din cărți) despre rugăciunea isihastă –, „ochii i s-au deschis” doar atunci când l-a întâlnit la Mânăstirea Brâncovenilor pe starețul ieromonah Arsenie Boca, „un călugăr ce practica rugăciunea inimii” (Principesa Ileana/ Maica Alexandra citată în: Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu și o profeție a Sfântului Arsenie Boca).
Fascinat de inspiratele predici ale „inițiatorului mișcării religioase de la la Sâmbăta de Sus”, Dumitru Stăniloae consemnase că „Părintele Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc, adică o personalitate de înaltă statură monahală, cum n-a mai avut Biserica noastă Ortodoxă” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit în 2010 la Mânăstirea Brâncovenilor).
În Noaptea de Sânziene, Ștefan Viziru îi spune lui Biriș că Părintele Anisie „e omul cel mai extraordinar” pe care l-a cunoscut (vol. I, 1991, p.82). „Pentru el, Natura începe să devină nu numai transparentă, ci și purtătoare de valori”. Descris în nuvela „E departe stâna?” ca un pustnic, Părintele Anisie ar deține tehnica integrării în timpul cosmic. „Și omul acesta, care e de abia la începutul experienței lui, a izbutit deja să se sustragă Timpului… Nu numai Timpului istoric, dar și timpului fiziologic. Deși are câțiva ani mai mult ca noi –spune Ștefan – pare cu zece ani mai tânăr” (p. 84).
Având aparat de fotografiat, maica Zamfira Constantinescu i-a făcut o poză Părintelui Arsenie Boca la vremea când avea vreo patruzeci de ani. Fotografia – menționată într-unul dintre dosarele securiste – confirmă notația romancierului. Ea ilustrează nu numai tinerețea, dar și deosebita frumusețe a chipului faimosului stareț, frumusețe păstrată în mod miraculos de-a lungul vremii (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre mistica luminii în pictura Părintelui Arsenie Boca, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 327/ 2016, pp. 24-25).
Dată fiind personalitatea ieșită din comun a pusnicului retras în Munții Carpați, titlul nuvelei lui Ciru Partenie poate primi semnificațiile mistice enumerate de Eliade. Întrebarea „E departe stâna?” pusă de drumeț pusnicului, poate să însemne: „Mai e mult până în Rai? Sau: E departe Dumnezeu?” Sau: „Unde e Dumnezeu? Mai e mult până la Dumnezeu?” (vol. I, p.86).
Scriitorul Mircea Eliade nutrea convingerea că „simbolul și mitul, imagini ce aparțin esenței vieții spirituale pot fi camuflate, mutilate, degradate, dar nu pot fi extirpate cu totul” (M.E.). Chiar el probase că „în hibernarea lor”, toate cele ce aparțin esenței vieții spirituale „au rezistat datorită literaturii” (M.E.).
Notația privitoare la Anton Golopenția (1909-1951) datează din 18 februarie 1952. Atunci savantul Eliade a aflat dintr-o scrisoare a lui Brutus Coste că sociologul Golopenția, arestat din Biblioteca Academiei pe 16 ianuarie 1950, fusese ucis de Securitatea anti-românească după 18 luni de schingiuiri atroce în temnița comunistă. Ultima cercetare sociologică de teren, Anton Golopenția o făcuse în comuna Hodag din județul Mureș. Voia să afle ce au însemnat, pentru românii din jumătatea de Ardeal cedată de Hitler ungurilor, cei patru ani de ocupație maghiară (vezi vol., Teroarea horthysto-fascistă în Nord-Vestul României, sept. 1940- oct. 1944, București, 1985). Echipa de monografiști avea zece cercetători, printre care se găsea și d-na Lucia Apolzan. Cercetătorii erau ajutați de 45 de absolvenți ai cursurilor de cenzori statistici de plasă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Sociologul Anton Golopenția”, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 483/ 2022, pp. 20-22).
Dacă la începutul anilor cincizeci Mircea Eliade n-ar fi scris „lamaserie”, adică „mânăstire de călugări buddhiști”, pasajul cu pricina ar fi fost probabil cenzurat odată cu publicarea Jurnalului în românește la editura care i-a cenzurat Jurnalul portughez, nesfiindu-se să-i cenzureze și pe Cioran sau pe Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Dubla cenzurare a monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 489/ 2023, pp. 15-17). Lui Emil Cioran, Editura Humanitas i-a făcut dispărut în 1990 un întreg capitol din Schimbarea la față a României. În 1992 i-a mai cenzurat din paginile scrise despre Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran comme prophète de la vraie sainteté), ocazie cu care l-a cenzurat și pe Mircea Eliade, tăind pasaje din eseul Trepte pentru Mircea Vulcănescu.
Cea mai firavă presupunere că „lamaseria” face trimitere la numele „ctitorului de frunte al Filocaliei românești” (cf. D. Stăniloae la Înălțarea Domnului, 1947, în prefața la Filocalia, vol. II) ar fi atras după sine cenzurarea.
Fapt sugerat și de reeditarea din 2009, când Editura Humanitas a făcut dispărută următoarea dedicație de pe volumul trei al Filocaliei: „Prea Cucerniciei Sale Părintelui ieromonah Arsenie care a reînviat, cu viața și cu propăvăduirea, duhul Filocaliei în viața religioasă a poporului nostru” (Dumitru Stăniloae, 6 ianuarie 1948).
După decembrie1989, profesorul D. Stăniloae și-a amintit cu prilejul unui interviu că Părintele Arsenie Boca (ale cărui predici le asculta bucuros la Sâmbăta de Sus, venit chiar de la București, cum s-a întâmplat de Sfânta sărbătoare a Paștilor din mai 1948) stătea cu el la Sibiu, „luni de zile” ca să-l îndemne să traducă împreună textele filocalice necuprise în manuscrisul românesc adus de la Muntele Athos. Starețul Mănăstirii Brâncoveanu (pe care în primăvara anului 1944 îl găsise în casa profesorului Stăniloae și maica Veronica de la Vladimirești) nu numai că l-a îndemnat la lucrul traducerii, dar el fusese și cel care a scris „prima formă” a transpunerii românești necesitând (ca orice traducere din indiferent ce limbă străină) îmbunătățiri stilistice ulterioare (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu si poetul Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești).
Când am conceput eseul „Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca” (vezi „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 255/ 2013) m-am întrebat de unde ar fi putut afla de Sfântul Ardealului prestigiosul savant care nu mai fusese în România din vara anului 1942. Cum aș fi putut să-mi închipui că de faimosul stareț de la Mănăstirea Brâncovenilor îi vorbise în 1946 Anton Golopenția?
Întâiul cititor care a remarcat în vasta frescă istorică a anilor 1936-1948 prezența misteriosului călugăr Anisie a fost scriitorul Vintilă Horia. El mi-a atras atenția asupra personajului imaginat în Noaptea de Sânziene ca o „dovadă palpabilă” (M.E.) că se poate trăi „neîntinat de timpul istoric” și că există Timpul veșnic (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Părintele Arsenie Boca /Călugărul Anisie și Mircea Vulcănescu / Petre Biriș ca personaje în romanul „Noaptea de Sânziene”).
Despre creștinism, Mircea Eliade notase într-unul din caietele sale că „are rădăcini prea adânci pentru ca să poți să-l clatini sau să-l abolești” (M.E., Jurnal, vol.I, p. 350). Într-o discuție cu Allan Watts, critica pe care acesta o adusese creștinismului i-a părut lui Mircea Eliade nesemnificativă. Imaginând o viitoare Americă dominată de romano-catolicism și de un fel de Zen, fostul profesor de teologie protestantă ar fi renunțat la creștinism când și-a dat seama că Dumnezeu „e accesibil lumii occidentale exclusiv prin Imaginea-Tatălui” (M.E., Jurnal, vol.I, p.311). Scriitorul Allan Watts (autor al volumului Myth and Ritual in Christianity) îi spusese lui Mircea Eliade că – „spre a-l deschide spre absolut” pe un singur om –, i-ar fi trebuit cel puțin 10-15 ani pentru a reuși să distrugă „Father-Image”. Ceea ce reprezintă un efort extravagant de intens „pentru puținătatea rezultatelor” (M.E., Jurnal, vol.I, 11 iulie 1959). În ce-l privește pe el, drept cale de eliberare, Allan Watts a preferat budhismul Zen.
Întrebat dacă se consideră budhist, Allan Watts a răspus la un interviu exact așa cum ar fi răspuns filosoful Petre Țuțea: Omul nu se poate eticheta în nici un fel. Dacă acceptă încadrarea într-o etichetă, se diminuează pe sine. Din punct de vedere calitativ, omul este cu mult mai cuprinzător decât orice „sistem de gândire imaginabil” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între religie și filosofie” (Petre Țuțea), în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/ 2015, p. 24 și n.304/ 2015, p.23).
Părintele Arsenie Boca – fost admirator al universitarului bucureștean Mircea Eliade –, a avut o percepție a lui Dumnezeu complet diferită de percepția pe care Allan Watts înclina să o considere mai răspândită decât era ea în realitate.
Sfântul Ardealului – devenit „Sfânt al întregii Românii” pentru sutele de mii de pelerini veniți să se roage la mormântul său de la Prislop –, l-a perceput pe Iisus ca prieten de mare fidelitate. În anul călugăririi lui Antonie Plămădeală, ieromonahul Arsenie Boca scria că Iisus este „foamea noastră metafizică” și „reazemul vieții noastre în ispite și furtuni” (Prislop, 13 oct. 1949). Însăși Evanghelia ar fi fost menținută vie în conștiința veacurilor de toți cei martirizați pentru credința creștină (vezi Părintele Arsenie Boca, Fericirea de a cunoaște calea, Ed. Credința strămoșească, 2010).
Pentru călugărul iconar care a pictat Biserica de la Drăgănescu creștinismul a fost calea care l-a condus spre mântuire. La fel a fost pentru filosoful martir Mircea Vulcănescu și pentru numărul nesfârșit de mărturisitori ortodocși români martirizați în temnițele politice comuniste (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Isabela Vasiliu-Scraba, Efectul „Rashomon” și adevărul despre moartea martirului Mircea Vulcănescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 488/ 2023, pp. 14-16).