Teoria lui Francesco Griselini privind înrudirile italo-române

 

 

Cel dintâi savant preocupat de istoria, geografia, diversitatea comunitar-lingvistică și religioasă, de obiceiurile și bogățiile, de monumentele Banatului Timișoarei a fost Francesco Griselini. Istoric italian, membru al unor prestigioase academii europene, Griselini a trăit și a cercetat în secolul al XVIII-lea, atunci când Lombardia se afla sub stăpânire austriacă. Scrisă în limba italiană și intitulată Lettere odeporiche. Ove suoi viaggi e le di lui osservazioni spettanti all storia naturale ai costumi di vari popoli e sopra piu altri interesanti oggetti si descrivono/Jurnal în care se descriu călătoriile și observațiile despre istoria naturală, obiceiurile diferitelor popoare și alte subiecte interesante (Tipografia Gaetano Motta, Milano, 1780), cartea a fost tradusă în limba germană de Ignaz von Born (celebru om de știință austriac, membru al Academiei de Științe din Londra, al Academiei Regale de Științe din Torino, al Academiilor din Petersburg, Toulouse și Danzig) cu titlul Versuch einer politischen und natürlichen Geschichte des Temeswarer Banats (Editura Johann Paul Kraus, Viena, 1780). După această versiune, istoricul Costin Feneșan a realizat o traducere în limba română intitulată Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei (Editura Facla, Timișoara, 1984; ediția a doua, revizuită, Editura de Vest, Timișoara, 2006).
Noua ediție poartă titlul Descoperirea Banatului Timișoarei. Însemnări de călătorie (Traducere de Daniele Pantaleoni. Studiu introductiv, ediție, note și comentarii de Victor Neumann, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2020), fiind cea dintâi traducere în limba română din limba italiană după 240 de ani de la publicarea ediției princeps. De ce vreau să atrag atenția asupra acesteia? Jurnalul lui Griselini a fost scris în limba italiană. În al doilea rând, există o diferență substanțială între versiunile italiană și germană, traducerea din limba italiană contribuind la aflarea informațiilor și interpretărilor autorului care au inspirat istoriografia română și în mod special aceea cu referire la istoria regiunii Banat. În al treilea rând, Lettere Odeporiche este parte din producția intelectuală a secolului al XVIII-lea, din istoria istoriografiei europene cu privire la trecutul regiunilor Europei Centrale și de Sud-Est. În al patrulea rând, descoperirile, observațiile, comentariile și ipotezele acestei opere sunt un reper și astăzi cu privire la geneza instituțiilor locale moderne, diversitatea comunităților lingvistice, ecumenismul religios, emanciparea socială și politicile imperiale în Banatul Timișoarei în secolul al XVIII-lea. Dincolo de problemele și evoluțiile regionale ori zonale, ceea ar trebui să rețină atenția celor preocupați de cultura română e faptul că teoria lui Griselini despre latinitatea limbii române și romanitatea poporului român prefațează preocupările lingviștilor și istoricilor occidentali privind această temă.
Edițiile românești de până acum s-au bazat pe aceea germană, istoricii, lingviștii, naturaliștii, geografii români uzând arareori textul italian. Sunt mai multe și importante diferențe între versiunile italiană și germană. Versiunea germană, după care s-au realizat precedentele traduceri în limba română, e una prescurtată. Comparativ cu aceasta, Lettere Odeporiche include 5 scrisori (capitole) noi. În vreme ce ediția germană conține 21 de scrisori (capitole) cu 8 destinatari, aceea italiană numără 26 de scrisori (capitole), având 15 destinatari. Doar 6 destinatari sunt comuni în cele două ediții. Spre deosebire de Versuch einener politischen und natürlichen Geschichte des Temeswarer Banats, cartea Lettere Odeporiche include multe alte informații privind locurile pe care autorul le-a vizitat pe parcursul călătoriei sale de la Veneția la Timișoara. În cuvântul înainte al cărții el avertizează cititorul asupra conținutului mai bogat al ediției italiene, precizând că în aceasta a ilustrat și a îmbogățit istoria civilă și naturală a Banatului Timișoarei, fiind vorba de textul integral:
Partea care conţine Istoria civilă şi naturală a Banatului Timişoarei, tălmăcită deja în limba Germană şi tipărită în această slăvită Capitală (Viena, n.m., VN), nu numai că se regăseşte în ediţia italiană de faţă, cum i-am promis Maiestăţii Voastre (împărăteasa Maria Theresia), integral întocmită, ilustrată şi îmbunătăţită, dar are adăugate alte observaţii pe care am putut să le formulez în multe dintre Regatele şi Regiunile supuse Preafericitului Imperiu Austriac (Lettere Odeporiche/ Descoperirea Banatului Timișoarei. Însemnări de călătorie, Cuvânt înainte/Dedicație: „Sfintei Majestăţi Apostolice Imperiale şi Regale Maria Theresia, Augustă, Pioasă, Fericită și mamă a popoarelor ei”).

Griselini a apreciat că era important nu numai să descopere regiunea, dar s-o și așeze în contextele zonal și european așa cum n-o mai făcuse nimeni până atunci. El știa – la fel ca mulți dintre congenerii săi iluminiști – că Europa trebuia înțeleasă în întregul ei. Savantul, dublat de talentatul scriitor, fusese preocupat de geografia, natura, economia și istoria locurilor pe care le-a cunoscut în timpul călătoriei sale din Lombardia pînă în Banat. Cât despre comparațiile dintre regiuni, ele dau un farmec aparte narațiunii și transformă cartea de însemnări într-un autentic reper istoriografic modern.
Timpul în care a fost scrisă și publicată Lettere Odeporiche are o legătură nemijlocită cu politicile reformiste ale <despoților luminați> ai Europei Centrale, cu problemele omului și ale societății, cu școala, universitățile și academiile, cu aspirațiile intelectuale ale secolului al XVIII-lea. Cei care o vor citi astăzi vor ține seama de limitele științelor, de vocabularul social-politic și de unele prejudecăți care circulau în secolele precedente despre lumea Europei Centrale și de Sud-Est. Pe de altă parte, vor avea în vedere că observațiile merituoase formulate de Griselini erau convergente ori parte a reformelor gândite în cabinetele imperiale de la Viena. De altfel, istoricul e continuu preocupat de noile instituții administrative, de programele școlare și de ideea emancipării sociale, de educația prin universități și academii, muzee, biblioteci, observatoare astronomice și grădini botanice. Toate făceau parte din idealul multiplicat de cei mai străluciți dintre savanții secolului al XVIII-lea. Iată ce scrie Griselini:
Într-un secol atât de luminos, în care principii cei mai iscusiţi se întrec în a îndemna şi proteja pe toţi cei care cultivă studiile temeinice, eu chiar pot să mă consider norocos dacă am ocazia să prezint un studiu dintre ultimele de care m-am ocupat sub înalta oblăduire a unei Suverane… O dovadă clară în acest sens este numărul mare de gimnazii pe care Maiestatea Voastră a dorit să le înfiinţeze şi să le înzestreze cu generozitate pretutindeni în Împărăţie, astfel încât tineretul să fie foarte bine educat; Universităţile îmbogăţite cu muzee, biblioteci, observatoare astronomice, cu grădini botanice şi cu alte instituţii de care este nevoie pentru dezvoltarea ideală a ştiinţelor; academiile, în care emulaţia şi premiile să trezească talentele şi să accelereze progresele lor în artele frumoase şi, nu în ultimul rând, Societăţile Economice… Dintre aceste foarte folositoare şi renumite stabilimente, eu menţionez numai cele care astăzi se află în Lombardia Austriacă, şi mai ales la Milano, Pavia şi Mantua (Griselini, Letttere Odeporiche/ Descoperirea Banatului Timișoarei. Însemnări de călătorie, Prefață).
Călător pasionat – își sacrificase propria sănătate pentru cercetările sale – Griselini aparținea acelui cerc de învățați de formație enciclopedică, preocupați deopotrivă de istorie și politică, de științele naturii și mineralogie, de agricultură și industrie. Avea o cultură vastă, multidisciplinară, ceea ce l-a ajutat la descoperirea regiunilor Europei Centrale și de Sud-Est, la descrierea spațiilor necunoscute lumii și la redesenarea hărții continentului. Înțelesese ideologia imperială, agrease politica reformelor de sus în jos practicată de <despoții luminați> ai Casei de Habsburg. Fără ezitare, și-a pus competențele în slujba acestora atât ca director al coloniștilor italieni din Banat, cât mai ales ca cercetător-descriptor al Banatului Timișoarei. Însemnările de călătorie reprezintă cu mult mai mult decât un jurnal, mesajele autorului trimițând la fundarea instituțiilor politice și administrative de către împărații Carol al VI-lea, Maria Theresia și Iosif al II-lea, la motivele și rezultatele colonizării teritoriilor recent cucerite de Casa de Habsburg. Griselini cunoștea foarte bine legislația austriacă elaborată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și mulțumită căreia în regiuni precum Banat și Transilvania au fost înființate școli laice în mai multe limbi, s-au multiplicat instituțiile administrative și juridice, a fost perfectată noua ierarhie și organizate comunitățile (Vezi Josef II, Reveries, apud Derek Beales, Enlightenment and Reform in Eighteenth Century Europe, I.B. Tauris, New York, 2011, pp. 169-176). Deciziile politice inspirate în special de curentul iosefinist au pus sub semnul întrebării tradițiile și mentalitățile caselor nobiliare și ale bisericilor, încurajând critica vechilor practici feudale și înapoierea socială. Aceleași decizii au stimulat progresul economic. Pentru cei ce profesau științele – e cazul generației de intelectuali din care făcea parte Griselini –, reformele aveau să ghideze propriile lor studii.

 

Latinitatea limbii române și romanitatea românilor

 

Ceea ce a reprezentat o mare provocare pentru Griselini cu ocazia călătoriei a fost cercetarea și teoretizarea originii și istoriei limbilor, culturilor și populațiilor din regiune. El identificase în Banatul Timișoarei existența a zece comunități lingvistice. Am reținut aici un exemplu care se bazează pe noutatea informațiilor: studiul comparativ al limbilor română și italiană, identificarea, înțelegerea și argumentarea rădăcinilor lor latine. Într-una dintre scrisori, Griselini a acordat un interes aparte limbii române, „care realmente are asemănări cu italiana şi cu celelalte care descind din limba latină” (Cf. Descoperirea Banatului Timișoarei, Prefață, p. 40). El urmărea să demonstreze pe de-o parte asemănările dintre română și italiană, pe de altă parte originea lor latină, caz în care l-a interesat ceea ce au scris și alți savanți ai timpului ori predecesorii lor pe această temă. În Lettere Odeporiche, Griselini publică un tabel de cuvinte în limbile română, italiană și latină. Lista cuvintelor în cele trei limbi este publicată în Lettere Odeporiche, în timp ce în Versuch einer politischen und natürlichen Geschichte des Temeswarer Banats apare doar lista cuvintelor în limbile română și italiană (apud F. Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Prefaţă, traducere şi note de Costin Feneşan, ediţia a II-a revăzută, Editura de Vest, Timişoara, 2006, pp. 181-189).
Mi-am pus întrebarea: de ce traducătorul vienez n-a consemnat exemplele care probează originea latină a cuvintelor din limbile română și italiană? Omisiunea lui Ignaz von Born poate fi explicată prin mai multe ipoteze: a. ediția germană nu e identică aceleia italiene, fiind o sinteză de istorie civilă și naturală a Banatului Timișoarei; b. referințele bibliografice din epocă privind originea limbii române erau controversate; c.von Born avea obligații față de Casa de Habsburg, în slujba căreia lucra în calitate de consilier aulic la Departamentul geologic-numismatic; d. împărăteasa Maria Theresia acceptase titulatura de regină a Ungariei, iar Banatul fusese transferat administrației ungare din cadrul imperiului în anul 1779; e. teoria latinității și romanității românilor susținută de Griselini putea genera reacții critice din partea autorităților; f. von Born cercetase el însuși regiunea și publicase o carte din care aflăm că „originea românilor este mai puțin sigură”, dar că limba lor este „o latină vulgară” (I. von Born, Travels to the Bannat of Temeswar, Transylvania and Hungary/Călătorii în Banatul de Timișoara, Transilvania și Ungaria. Traducere din limba germană în limba engeză de R.E. Raspe, Ediție J. Miller, Londra, 1777).
Toate acestea au ca punct de plecare întâlnirile celor doi intelectuali, Griselini și Born, precum și schimburile de informații în ceea ce privește explorarea Banatului sub multiple aspecte, inclusiv demografic. Potrivit unui articol publicat în 1775 în Giornale d’Italia, rezultă că într-o atare întâlnire se creionase și proiectul traducerii cărții venețianului în limba germană. Alături de descrieri credibile, ambii autori au prezentat populațiile regiunii bazându-se nu numai pe realitățile întâlnite ori cercetate, ci uzând și de unele stereotipii. Propagaseră un gen de complex de superioritate, unul indus prin inventarea raportului ; înțelegerea pațială a vieții indivizilor și comunităților; etichetarea faptelor particulare; superficiala cunoaștere a ideilor și credințelor religioase. O atare perspectivă a cucerit mulți cercetători, jurnaliști, reprezentanți ai clasei politice atât în Occident, cât și în Europa Centrală și de Sud-Est. Sublinierea diferențelor în funcție de spațiu sau obiceiuri – mai ales de către urmașii celor doi iluminiști – a creat un fals raport între presupusul <centru< și imaginara (Victor Neumann, „Conceptualizing Modernity in Multi- and Intercultural Spaces. The Case of Central and Eastern Europe”, în Conceptual History in the European Space, Edited by W. Steinmetz, M. Freeden, and J.F. Sebastian, Berghahn Publishers, New York, 2017, pp. 236-262).
Atunci când Griselini și von Born își scriau și publicau însemnările lor de călătorie, Occidentul Europei abia descoperise regiunile din estul continentului și o făcea prin intermediul propriului cod cultural. Dacă în cazul lui Griselini suntem de acord că vizitase în anii 1774-1777 pentru prima oară regiunile Centrului și Sud-Estului Europei și că avea permanent tentația comparațiilor cu civilizația Veneției și Lombardiei natale, în cazul lui von Born descrierile inserate în Travels to the Bannat of Temeswar, omisiunea amintită, precum și ipotezele invocate arată cât de rapid și de profund i se impregnaseră stereotipiile. În pofida originilor transilvane, von Born avea să imite complexele călătorilor occidentali în legătură cu regiunile în discuție, aducându-și contribuția personală la (Vezi Alex. Drace Francis, „A Provincial Imperialist and the Curious Account of Walachia” în Idem, The Tradition of Invention. Romanian Ethnic and Social Stereoptypes in Historical Context, Leiden-Boston, 2013, pp. 63-90). În fine, fiind vorba de populațiile mai puțin emancipate din zona de confluență cu Balcanii, superioritatea intelectuală a unor savanți din familia lui von Born fusese inspirată și de cultura comportamentală a nobilimii. La sfîrșitul secolului al XVIII-lea încă supraviețuia o trăsătură feudală, anume vechea mentalitate a „minorității dominante”. Sunt acestea câteva explicații ce converg și explică faptul că ideea latinității românei și a romanității românilor – novator demonstrată de Griselini – nu putea avea întrutotul acceptul lui von Born (I. Toth Zoltán, Primul secol al naţionalismului românesc ardelean, 1697-1791, traducere din limba maghiară de Maria Someşan, Editura Pythagora, Bucureşti, 2001).
Lecturând importantul conținut al scrisorii a XVIII-a adresată lui Girolamo Tiraboschi, bibliotecarul ducelui de Modena, Griselini atrage atenția asupra faptului că examinarea cuvintelor românești incluse în lista sa arată că acestea, aidoma acelora din limba italiană, sunt „clar înrudite cu cea latină”. După ce recunoaște că o parte dintre cuvintele din listă sunt preluate de la autori latini şi italieni, Griselini selectează el însuși multe cuvinte dintre cele folosite de români, îndeosebi acelea care exprimă sentimente și pe care le-a reținut în timpul șederii sale în Banat. Din scrisoarea-capitol amintită reiese demonstrația și argumentația potrivit cărora italiana și româna nu numai că sunt înrudite, dar își au originea în latina vulgară, ceea ce autorul a constatat cercetând îndelung satele românești din Banatul Timișoarei:
Aşa stând lucrurile şi neavând niciun document istoric care să dovedească sau să ne înştiinţeze despre coloniştii romani trimişi de Traian în Dacia şi că urmaşii lor românii ar fi comunicat cu conaţionalii lor din Italia, reiese că pe vremea acestui împărat pe lângă limba latină aleasă folosită de scriitori şi oratori exista o alta foarte incorectă folosită de poporul de rând și care cuprindea nu numai foarte multe cuvinte latineşti ştirbite, trunchiate şi stricate, dar şi altele care se îndepărtau de latină, precum cele care şi azi sunt folosite cu puţină sau chiar fără nicio deosebire de românii şi de italienii din zilele noastre (Scrisoarea a XVIII-a, în Descoperirea Banatului Timișoarei, p. 265).

Din lista de cuvinte românești și italiene publicată în carte și pe baza căreia se vorbește despre asemănările între cele două limbi rezultă o cunoaștere superficială a românei. Totuși, spre deosebire de cei care l-au precedat în studiul temei – Anton-Maria del Chiaro, Lucius și Johannes Troster –, lista lui Griselini e mai consistentă. E adevărat că e mai puțin corectă comparativ cu a acestora, căci exagerează atunci când italienizează cuvintele, expresiile sau propozițiile românești (Cf. Scrisoarea a XVIII-a în Descoperirea Banatului Timișoarei. Însemnări de călătorie, p. 250-270) Dar lista lui Griselini din Lettere Odeporiche are 354 de cuvinte – un număr mult mai mare decât acela inserat în versiunea germană a cărții unde figurează doar 266 de cuvinte –, dintre care o parte a fost preluată de la savanții invocați. În pofida limitelor privind cunoașterea limbii române, contribuția iluministului italian e foarte importantă, constând în identificarea unui număr apreciabil de cuvinte noi și în elaborarea teoriei lingvistice proprii. Teoria e de referință pentru istoria ambelor limbi, româna și italiana, precum și pentru credibila demonstrație a originii romane a poporului român și a apartenenței lui la cultura europeană. Atras îndelung de acest studiu, Griselini și-a îndreptat atenția spre toate acele argumente care pledau în favoarea originalei sale interpretări.
Putem spune că în cazul însemnărilor lui de călătorie, descoperirea Banatului are o legătură nemijlocită cu descoperirea romanității românilor. Onestitatea și curajul autorului au făcut posibilă o nouă înțelegere a culturii Europei. Griselini a polemizat cu Girolamo Tiraboschi, autorul cunoscutei Storia della letteratura italiana, (Modena, 1772), susținând că latina vulgară (corrompimento) nu are legătură cu influența popoarelor germanice în timpul migrației lor prin Dacia și Italia. El era de părere că influențele amintite au produs „mici schimbări, dar nu mai mult”, susținând că acestea n-au putut împiedica folosirea în continuare a latinei vulgare. Spre deosebire de congenerii și prietenii săi, iată ce spune Griselini:
…este remarcabil cum românii sau daco-romanii, căzuţi mai înainte sub stăpânirea goţilor, mai târziu a gepizilor, apoi a vandalilor, grecilor, hunilor, slavilor, mai apoi a ungurilor şi în sfârşit a turcilor n-au putut să primească în limba lor mai multe cuvinte din limbile acestor popoare (Scrisoarea a XVIII-a, în Descoperirea Banatului Timișoarei, p. 266-267).

Într-o analiză lingvistică privind această primă contribuție la cunoașterea limbii române în Europa, Eugenio Coseriu îi recunoștea iluministului venețian meritul de a fi pus în circulație „cea mai cuprinzătoare listă de cuvinte românești apărută în Europa occidentală până la 1800, precum și o luare de poziție fără echivoc și originală cu privire la derivarea limbilor romanice din latina vulgară„ (Eugenio Coseriu, „Griselini, româna și latina vulgară”, în Idem, Limba română în fața Occidentului. De la Genebrardus la Hervas. Contribuții la istoria cunoașterii limbii române în Europa occidentală, în românește de Andrei A. Avram, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p.73, 76). Așa cum rezultă din lista de cuvinte și din propria demonstrație, Griselini descoperise elementele comune care provin din latina vulgară, care este rădăcina ambelor limbi. El a arătat de ce acestea nu provin din latina clasică:
…încă din epoca cea mai strălucită a limbii latine, când aceasta înflorea prin gura unor oratori vestiţi şi prin pana unor scriitori renumiţi atât la Roma, cât și în restul Italiei, poporul de rând român şi italian folosea un dialect latin stricat, compus din cuvinte stâlcite, trunchiate şi alterate împreună cu altele total schimbate. Cu trecerea timpului, acest dialect în Italia s-a degradat tot mai mult, mai ales prin decăderea Imperiului, când orice formă de cunoştinţă şi de cultură s-a eclipsat. Coloniştii romani au adus în Dacia tocmai acest grai care, în afară de pătrunderea câtorva cuvinte greceşti, slave, maghiare şi turceşti, s-a păstrat întocmai cum era când ei s-au mutat în această regiune (Scrisoarea a XVIII-a, în Descoperirea Banatului Timișoarei,
p. 267).

Pentru secolul luminilor, interpretarea e nouă și, din perspectiva studiilor academice, ea a rămas valabilă pînă astăzi. Concluzia lui Griselini este „că româna și italiana sunt foarte asemănătoare nu numai în privinţa mai multor cuvinte, ci în legătură cu o sumedenie de expresii şi locuţiuni, astfel încât un italian îi înţelege pe români şi, în timpul scurt de două sau trei luni petrecut în mijlocul lor, va putea şi să vorbească” (op.cit., p.267). Perspectiva comparativă e una modernă, ceea ce l-a ajutat pe autor să susțină teoria potrivit căreia limba română e parte din familia limbilor romanice ale Europei. Examinarea și observațiile sale deschid seria studiilor filologice și istorice care au făcut carieră în secolele următoare.
Evaluările lui Griselini nu se opresc la cercetarea și interpretarea limbii române. Ele indică însușirea unor metode, idei și practici istoriografice consonante cu idealul științific al epocii luminilor. De aici a rezultat perspicacitatea identificării trăsăturilor Banatului Timișoarei: localnici de limbă sârbă împărtășind aceeași credință cu a românilor; coloniști vorbind limbile germană, italiană, franceză și care fuseseră aduși de imperiali din regiunile Europei Centrale și Occidentale; așezări construite de Casa de Habsburg în scopul colonizării; coabitarea mai multor comunități religioase, ortodoxă, romano-catolică, luterană, mozaică; frumusețea spațiului geografic explorat; diversitatea bogățiilor naturale.
Ideile noului ev – supraviețuind pînă la geneza Sturm und Drang-ului – au contribuit la politicile reformiste ale Vienei. Ele au stimulat studiile privind frontiera de est a Europei, au încurajat înmulțirea societăților savante și civice și au creionat dintre Vestul și Estul Europei. Nu putem spune că a fost vorba de orientări revoluţionare, dar putem observa că dorinţa modernizării era căutată și acceptată de multe comunităţi, devenind o realitate prin intervenţia puterii politice și organizatoare a Europei Centrale. Cartea lui Griselini descrie particularitățile regiunilor de graniță, explică și exemplifică latinitatea limbii române și romanitatea românilor, pe care le integrează Europei occidentale. O astfel de înțelegere a istoriei cultural-lingvistice reiese foarte bine din conținutul scrisorilor publicate în cartea Descoperirea Banatului Timișoarei.
Narațiunea lui Griselini e fascinantă prin tematică și stil și ea înlesnește accesul la istoria, societatea, limbile și culturile zonei în care Banatul și Transilvania s-au făcut adesea remarcate. Comentariile se bazează pe datele adunate în timpul lungii călătorii, iar vocabularul se inspiră din cel al omului luminilor. Meritul autorului rezultă dintr-o înclinație pentru literatură pe de-o parte și pentru știință pe de altă parte. Griselini – aidoma congenerului său, Carlo Goldoni –, e un exemplu de strălucit intelectual european al secolului al XVIII-lea. Atras de fenomene necunoscute, integrând ori diseminând experiențe științifice, el contribuie la înțelegerea codului cultural multiplu al Europei moderne. Un cod adesea pus sub semnul întrebării de revoluționarii romantici și de urmașii lor mizând pe voință și nu pe rațiune.