Consiliul
Județean Cluj
Legănat

Se întâmplase să descopăr imediat după ce o născusem că tâmpla stângă îi era adâncită, nu mult, doar cât să tresar de câte ori mă gândeam că ar putea rămâne așa toată viața. Cealaltă parte a frunții completa forma capului și rotunjimea firească. Mă îngrozea gândul că aș putea avea un copil diform, diformitate pe care nu o va vedea nimeni pentru că voi avea grijă să o ascund, dar va trebui să trăiască toată viața cu grija asta. Astea erau gândurile mele imediat după naștere. Mă bucuram deodată că avusesem arsuri în perioada de sarcină, pentru că acum avea părul destul de lung cât să îi acopere tâmplele. Era o vară toridă și căciulițele nu erau o alegere. După două săptămâni făcusem deja un plan. Îi voi lăsa părul să crească și, cum era cârlionțat, îl și vedeam prins în codițe, cu funde colorate, orice ar fi fost nevoie ca să nu se vadă scobitura pe care o cercetam de câteva ori pe zi, doar mi se va confirma părerea că adâncitura se atenuase.
Dumnezeu ne ia dar ne și dă, poate era un test pentru mine, poate pentru ea, așa că o întorceam când pe o parte, când pe cealaltă și pieptănam cârlionții spre partea dreaptă a capului. Îi pusesem o bentiță satinată, roșie, cu o fundă mare pe partea stângă a capului pe care tatăl ei o așeza la jumătatea frunții ei, spre disperarea mea. Dimineața următoare o luam de la capăt, ridicam cu grijă părul ei moale și pentru că devenise un joc la care ea răspundea cu veselie, o pieptănam și o legănam, ea râdea mai tare și eu continuam, surprinsă de neașteptata bucurie care ne cuprindea pe amândouă. Atunci o priveam. Concavitatea osului era tot acolo. Dacă mă îndepărtam ea mă chema cu un țipăt ascuțit, știam ce vrea și ea a aflat repede că eu înțeleg, eram măgulită de acest mod simplu de comunicare dintre noi. Am renunțat să-i cânt pentru că lacrimile ei au apărut brusc, de la prima încercare. Am păstrat legănatul, strângând la piept corpul ei mic și cald, mirosind a lapte și bucurie și cuvintele. Îi vorbeam mereu, nici eu nu știu despre ce, convinsă că ea înțelege, la fel cum înțelegea când, încă nenăscută, atingeam rotunjimea burții și o întrebam: ce faci, mami? Răspundea scurt și ascuțit, cu piciorul în burtă, făcându-mă să regret că am trezit-o din somn. Acum o țineam cu amândouă mâinile, o îndepărtam, apoi o apropiam, nasurile ni se lipeau și ea se strâmba la mine, eu la ea până începeam să râdem amândouă. Două luni mai târziu, ridicând părul ei nisipiu, concavitatea tâmplei se atenuase. După încă o lună dispăruse.
Copii mici descoperă lumea în primele săptămâni stând pe burtă și ridicând capul greu, întorcându-l spre dreapta și spre stânga. Spatele le e arcuit, fundul și pulpele încordate, tălpile învârt aerul și degetele desenează forme amestecate. Două curbe pe dreaptă și trei pe stânga, număram eu cutele pulpelor ei, la patru săptămâni după naștere. Poate eram eu absurdă, așa cum li se întâmplă deseori mamelor absorbite de noua experiență pe care o trăiam. Eram conștientă că nu există perfecțiune, număram și inima mi se strângea. Văzusem atâția copii cu o sprânceană mai ridicată, cu nasul strâmb sau un umăr căzut. Arcuirea ciudată a tălpilor ei era greu de sesizat, dar eu eram mama. Doctorița de familie mă asigurase, se rezolvă pe măsură ce crește, ce atâta tam-tam, copii cresc și oasele li se lungesc, de aia trebuie lăsați să meargă cu picioarele goale, să spargă bulgării sub tălpi, să se afunde în nisip, să sară coarda, să alerge. Nu e bine să te pui rău cu medicul pediatru, atâta lucru învățasem și eu din discuțiile cu prietenele care aveau copii mai mari, totuși evidența îmi spunea că am dreptate: două bucle pe un picior, pornind numărătoarea de la rotunjimea rozalie a fundului, coborând spre încheietura genunchiului, trei pe celălalt. Am așteptat ca timpul să rezolve problema care exista doar în mintea mea, cum îmi repeta doctorița. Mai contribuie și soarele, oasele se întăresc în timp, a răspuns ea agasată când am întrebat-o cât durează până văd o schimbare. Înainte nu se duceau săptămânal la control și copii erau bine mersi. Eu sunt doctor pediatru de o viață iar tu mamă de câteva săptămâni.
Avea dreptate. Eram sigură că se va întâmpla la fel cum se întâmplase cu scobitura din tâmple, de care eram convinsă că fusese doar o părere. Cele două cute vor deveni trei, eram convinsă, nu știam care era mecanismul, dar credeam că, dacă e cineva care știe, acel cineva e doctorița. Doctorița pediatră a ieșit la pensie luna următoare și mi-a dat numărul de telefon al unui doctor care venea voluntar în spital de două ori pe săptămână pentru a se ocupa de oasele copiilor ca de propriile oase. Ora douăzeci îl prindea deseori descifrând fișele de internare ale copiilor cu degete lipsă, ligamente și oase insuficient dezvoltate, cocoașe în stadii variate și coaste care acopereau ficatul ca o îmbrățișare incestuoasă. A fost suficient primul control și analizele de specialitate au rezolvat misterul. Dublă displazie de șold.
Ghipsul, un manșon pe piciorul stâng, altul pe dreptul, deasupra genunchilor rotofei ai copilei de patru luni și jumătate, era prins cu o tijă fixată cu fașă, care îi depărta picioarele într-un spagat la care o supusesem de bună voie, chiar cu voie bună aș putea spune, sperând ca osul lung al piciorului va crește în cupa bazinului. Soluția era să stea cu picioarele depărtate până când se definitiva creșterea bazinului, adică atunci când va împlini un an și ar fi avut voie să calce pământul cu propriile tălpi. Cât despre alergat nici nu putea fi vorba. În două săptămâni am capitulat. Era imposibil să o legăn, să o hrănesc, să dorm și să doarmă, apropierea care bucură și hrănește mamelele și pruncii nu mai era așa cum o știam, ea plângea și eu o asiguram, vei fi bine, trece, ai să vezi că vei fi bine. Am plâns împreună cu ea, am râs, ne-am jucat de-a stelele și de-a soarele, de-a piticii care călăresc luna, avea picioarele fixate în poziția aceea imposibilă, am scos pentru ea și împreună cu ea tot felul de sunete, am devenit grădina zoologică cu îngrijitori cu tot, până când ea adormea fericită și obosită de joacă în brațele mele. Eu vegheam până în zori somnul ei și furam câteva clipe de somn pentru a o lua de la capăt dimineața.
După două luni care au părut nesfârșite, am descoperit alternativa. Există pernuțe de plastic dur care lasă loc și pentru pampers. Tălpile se încalță în forme care obligă osul să crească după forma care îl îmbracă și avantajul este că pot fi date jos oricând. Baia devine o plăcere, masăm pulpele copilului, facem gimnastică de recuperare, totul e o joacă. Atenție când o legănați. Faceți gimnastică de recuperare de două ori pe săptămână.
Acestea au fost recomandările unui alt specialist. Nici un cuvânt în plus, nicio avertizare. Părea simplu și chiar era. O așezam cu picioarele în jurul corpului meu și o legănam, sus, jos, sus, jos, când oboseam schimbam mișcarea de la stânga la dreapta. Nu era același legănat pe care îl cunoștea, capul pe braț și trupul de-a lungul brațelor mamei. Nici pentru mine nu era comod, însă mă obișnuiam cu toate. O mamă trebuie să știe de ce plânge copilul ei, pentru Dumnezeu, fă-o să tacă, îmi spuneam și continuam legănatul în aceeași poziție incomodă, singura permisă de cele două straturi de pampers și perna de plastic care se aflau între noi. Ea se prindea cu mâinile de hainele mele și se lipea și mai mult de pieptul meu. Reîncepea mișcarea sus, jos și eu o continuam, știam că va tace curând, voi avea liniște. Mama trebuie să știe de ce plânge copilul, trebuie să simtă ce simtă el, să trăiască împreună experiențele lui. La un moment dat a plâns altfel, se întâmpla ceva, asta era limpede, mamele știu, simt, înțeleg, voia ceva și eu o legănam până adormea. A învățat că mișcarea aceea îi aducea plăcere, mă prindea cu mâinile de umeri și eu o ridicam și o coboram, sus, jos, sus, jos. Ochii ei au avut la un moment dat o împietrire. Ochii ei spuneau că descoperise plăcerea fizică, era absurd, însă adevărat. Deodată am înțeles. Perna de plastic, scutecul, picioarele depărtate, atenție când o legănați… Am întrerupt brusc mișcarea și nu am mai legănat-o niciodată de atunci. Am așteptat să uite și să uit. Ceea ce s-a și întâmplat. Înainte de a împlini un an, uitase. A crescut, acum aleargă prin casă încălțată cu pantofii mei cu toc, merge la călărie, înoată ca un delfin.
Nu aș fi discutat cu ea despre acea perioadă niciodată dacă, în ziua în care împlinea zece ani nu ar fi vrut să pună un film pentru invitații ei. A întrebat: Tom și Jerry?, colegele de școală au făcut blehhh, Casablanca? Fetele au spus da, mamele lor au spus da. Ea a mai făcut o încercare, a arătat caseta pe care era notat numele ei și cu marker roșu era trecut un an. Avem filme de când eram un bebeluș, cât aveam… nici doi ani! Fantastic, pe asta nu am văzut-o niciodată, mamă! Îl pun pe ăsta! Cuvintele ei au devenit un cor. Pune-l, să te vedem mică, pune-l, vrem să te vedem în scutece, poate avem noroc să te vedem în fundul gol. Râdeau fetele, mamele chicoteau, ea era cu gura la urechi. Eu am ieșit din cameră și deodată s-a făcut întuneric. M-am reîntors în cameră cu o lumânare pe care o aveam pregătită pentru astfel de momente. Invitații au plecat imediat, noi am așteptat o jumătate de oră în care m-am prefăcut că încerc să aflu dacă vecinii au curent. Aveau, însă eu aveam explicații pentru orice întrebare pe care mi-o punea copila. Cum nici-o faptă bună nu rămâne nepedepsită, două zile mai târziu am aruncat ouăle din clocitoarea pe care o aveam în garaj, pentru că puii de găină muriseră în intervalul în care îi privasem de căldură.
Într-o seară, când m-am întors acasă, ea era în fața televizorului și urmărea un film. Eram cu ea în brațe, o copilă cu părul aproape auriu, cârlionțat. Încercam să îi opresc plânsul, ea mă prinsese cu degetele de bluză și invitații noștri credeau să se comportă ciudat, doar eu știam și așa că am întors-o cu fața spre ei. Nașul ei ne filma, ce are copila?, draga de ea, uite ce transpirată e, ce are?, eu i-am schimbat din nou poziția întorcând-o cu fața spre mine, dar nu am apropiat-o. Ea știa ce vrea și știa că eu știu, profita cumva de prezența musafirilor, am avut mereu senzația că încă de atunci specula orice moment pentru că putea înțelege, depindea doar de mine, ea era imobilizată de perna de plastic, eu am continuat să o legăn ușor, de la dreapta la stânga până m-au durut brațele, până când nașa ei a luat o pastilă pentru dureri de cap din poșetă, bărbații au luat guri mari de Metaxa până au golit paharele, ea a plâns până a adormit și eu am înghițit lecția pe care mi-au predat-o musafirii înainte de a pleca: O mamă trebuie să știe ce vrea copilul ei și să îi dea, de aceea suntem părinți, nu e loc de egoism în experiența asta, dar asta e… Nu suntem toți făcuți să fim părinți…
Am așteptat reacția fetei care tocmai împlinise zece ani. Era acum șatenă cu păr lung, pe care îl lăsa liber pe umeri și îi ascundea jumătate din față. O lăsasem să își facă o șuviță colorată în păr de ziua ei, una singură, și în vacanță e permis orice e interzis la școală. Descoperisem că avea vârfurile verzi, dureros de verzi, însă în acel moment nu mai conta. Privea filmul care se derula pe ecran, pusese caseta aceea, și părea țintuită de imaginile care se derulau, mâinile mici ale unei copile care îmi prindeau bluza și ea se mișca de jos în sus, încordată, lacrimile se rostogoleau pe obrajii înroșiți, eu o îndepărtam, întorcând-o cu fața către camera de filmat.
Nu se mișca din fața ecranului. Rămăsese cu ochii împietriți, cu expresia aceea pe care o descoperisem pe fața ei de-a lungul anilor, cu privirea dincolo de obiectele pe care le țintuia, de parcă era plecată în alt loc și trupul îi rămăsese pe loc. De câte ori se întâmpla, preț de câteva respirații abia perceptibile, știam că avusese o revelație. Își păstrase manifestarea aceea în timp, era la vârsta revelațiilor și nu de puține ori mă lovisem de imobilitatea ei care ascundea o nouă descoperire. Era tot mai abilă în a se eschiva și odată cu trecerea anilor nu o mai întrebam ce se întâmplă pentru că, dacă nu voia, nu spunea nimic. Venise timpul să discutăm. Mă întrebam cum ar trebui să-i spun. Adevărul e ca untul pe pâine. Dacă muști din felia unsă și se văd urmele dinților în stratul alb, înseamnă că e prea gros.