„Un roi de întâmplări a căror perioadă de incubație s-a terminat, ciocul lor e gata să spargă coaja oului, cerându-și dreptul la viață și la lumină”- citatul reprezintă, în opinia mea, definiția celui mai recent volum de proză scurtă, Norul, semnat de Dafin Mureșeanu, publicat de Editura Rao în 2019, cu o prefață de Irina Petraș și un text de prezentare de Petru Poantă. Volum precedat de alte trei apariții, aparținând aceluiași gen literar: Un singur ucigaș (Clusium, 2000); Experimentul (Limes, 2003) și Sosia (Rao, 2010).
Cunoscută personalitate a lumii științifice medicale (președinte al Federației Europene de Neurorecuperare, membru titular al Academiei de Științe Medicale și președinte al Comitetului de Comunicare al Academiei Europene de Neurologie, Prof. univ. la Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca), Dafin Mureșeanu continuă în tradiția medicilor atinși de har literar, cu exemple notorii printre clasicii literaturii românești și universale, precum și în descendența unui remarcabil talent poetic, de bună seamă sursă izvorâtoare a dragostei pentru metaforă, tatăl său, cunoscutul poet Marcel Mureșeanu.
Norul adună între coperți 44 de texte scurte (și foarte scurte), dovedind însă un condei experimentat prin comprimarea până la esență a mesajului care se vrea a fi transmis. Povestirile, unele trimițând la realitatea imediată, altele la o ficțiune din zona oniricului sau a vechilor legende, conțin, de fiecare dată, tâlcuri, mesaje, învățăminte care trebuie decriptate. Minimalismul, tehnica pe care o îmbrățișează autorul, nu este, nici pe departe, o modă în cazul de față, ci, așa cum spuneam, o reducere la esențial. Modalitatea prin care este pusă în practică această tehnică m-a dus cu gândul la acele arhivări și comprimări de fișiere din tehnica informatică, pe care le trimitem apoi prin e-mail, iar destinatarul, pentru a le putea afla conținutul, trebuie să le deschisă, să le „decomprime”, să le descopere miezul. Întâmplările inițiale sunt, aproape de fiecare dată, obișnuite, minore, dar tocmai din acestea vor fi scoase învățămintele din final. Am putea spune că toate textele sunt de fapt parabole, doar că banalitatea situațiilor, ca fundament al eposului, nu trădează un sens evident, așa cum se întâmplă în adevăratele parabole. Găsim în aceste proze un soi de realitate care trece dincolo de realitate. Inspirație din viața cotidiană care nu se limitează, și nu rămâne, la descrierea ei. Fapte din care autorul scoate înțelesuri și, uneori, întrebări existențiale, cum se întâmplă în textul intitulat În așteptarea aceea. Unde dialogul dintre stăpân și măgarul său se duce în sensul unei degrevări de sarcini a animalului care, eliberat de povară, s-ar putea bucura apoi de o viață în libertate: „- Stăpâne, eu bănuiesc că vrei să mă vinzi./- Nici vorbă, măgarule […]. Vreau să te eliberez din sclavie, fratele meu!/- Adică mă dai afară din grajd și mă dai lupilor?!/- Iar greșești, asinul meu drag! Te las să mai faci și tu ce poți face pe lângă casă, dar nu te împovărez. Te plimbi, paști iarbă verde, dai la găini, te duci pe unde vrei. Îți fac adeverință! Poți sta de povești cu ceilalți măgari./- La biserică mă pot duce?/- Te poți./- Dar la crâșmă?/- Dacă ai bani!/- Pune sacul pe mine, se scutură măgarul, că-i de ploaie și hai să mergem să măcinăm, cât despre libertate, mai vorbim altădată!”. Întrebarea evidentă cu care rămânem de aici: Ce e mai important, până la urmă, viața sau libertatea?
Lipsa psihologiei personajelor accentuează caracterul moralizator al textelor. Nu avem de-a face cu tipologii ci, mai degrabă, cu simboluri ale unor valori morale. Sau, altfel spus, interogații morale încadrate într-un anumit nucleu epic. Tema accidentului declanșator, care tulbură ordinea lumii, apocaliptic adeseori, susține intenția autorului de a ne servi în final învățătura sau concluzia ce trebuie să se rețină, precum în Un călugăr aruncă lubeniță stricată în grădină; Torpila sau Fotografia mișcată. În cazul acestui din urmă text, construcția amintește mai degrabă de o proză a absurdului, însă nu în sens urmuzian (cel care aduce împreună cuvinte ce se lovesc unele de altele într-un limbaj al mecanismului asociației întîmplătoare), ci ca o contiguitate de imagini care nu se armonizează neapărat între ele și care amintesc de o atmosferă bulgakoviană: „În clipa în care domnul Iura Râbacov a prins, în iazul de la Primeascoe, o știucă mare cât motanul roșcat al medicului-șef de la Pavilionul 6, eu mă aflam în baia din apartamentul meu, gata să-mi răcoresc fața cu un jet subțire și irizant de apă de colonie Bank, când coada măturii așezate pe un vechi trepied mi-a căzut în spate, speriindu-mă rău de tot, obligându-mă să lunec în fața chiuvetei și să încasez o lovitură zdravănă în nas. […] De-abia peste o oră a ajuns cu peștoaica în cameră, învelită în fularul lui cel nou, de mătase albastră. M-a găsit rănit, plin de sânge pe cămașa albă, pe care nu apucasem să mi-o schimb. A fost nevoit să mă panseze la un genunchi. Apoi a curățat știuca, a tăiat-o în părți egale, a dat-o prin făină de porumb, iar mujdeiul l-a făcut separat. Cu puțin înainte de-a fi totul gata, a telefonat Verei Timoșenko și Septimiei, iar fetele au adus vin roșu și câte un fir de praz verde, plăcerea lor dintotdeauna. […] Pe la zece, Septimia s-a făcut purpurie, dar ne-am speriat degeaba, fiindcă și-a revenit repede. Cu Vera totul a fost în ordine, iar eu și Iura, după ce le-am condus pe fete până la stația Carol, ne-am întors acasă să spălăm vasele. Atâta a fost totul. Acoperișul cazarmei s-a aprins doar spre dimineață, dar atunci noi eram de mult morți. O lumină mai veștedă a pâlpâit multă vreme peste acel loc, însă nimeni n-a aflat dacă ea a fost sau nu vinovată”.
Oniricul domină, cu precădere în partea a doua a volumului, pentru că unde este mai ofertant pentru imaginație dacă nu în tărâmul fără granițe al visului? „Prințul – Unde se pot transforma niște câini vagabonzi în coji de pâine?!/ Monseniorul – În vis, prințe!”, sau, și mai mult, în visul din vis: „M. – Și cum ați ieșit din vis?/ P. – Printr-o tulpină de trestie, ca printr-un turn, și am ajuns pe acest morman de pietre calde pe care stăm împreună.” – Visul cenușiu al monseniorului și prințul. Dar oniricul, ca metodă, e folosit atât pentru a evada dintr-o realitate unde există o amenințare iminentă, pentru care nu se găsește soluție, precum în Zăpada roșie, unde mielul visează că scapă de la sacrificare pentru că Dumnezeu „dă o poruncă și oprește mâncatul cărnii de vietate de către om”, cât și pentru a croi, alternativ, o altă realitate, chiar dincolo de moarte (vezi Soarele și luna, O zi grea sau Manifestul umbrelor călătoare – unde descoperi în final că te afli într-un vis din vis și că realitatea e întotdeauna alta). Importantă nu este, până la urmă, fuga din real ci invadarea lui prin instrumente onirice, care să ajute scopului final, și anume acela al decriptării mesajului aflat la capătul unui drum presărat cu simboluri.
Unele texte sunt adevărate episoade parodice, de o ironie bine țintită: la adresa societății, precum Alarma („Plutesc între trezie și somn, fericit că fac parte din acest neam atât de statornic în obsesiile sale”), sau a politicului (Noul Ohoțc), sau și una și alta, cum se poate vedea în cazul textului În numele legii. Un simulacru de proces în care inculpata, Lenuța Cuza (introdusă în sală de Aprodul Purice!) acuzată că se exprimă în metafore („Zorii și-au muls laptele sfânt de pe trupul zilei!”) este amenințată cu „Legea 3 pe 2030, care spune că toți cetățenii acestei țări sunt obligați să vorbească prin cuvinte clare și simple, cu un singur sens, pentru a nu-și deruta interlocutorii, mai ales pe cei care nu cunosc bine limba noastră…” (numită și „Legea antimetaforă”).
O lege care nu funcționează într-un volum ca acesta, unde caracterul plurisemantic al textului se îndepărtează de realismul literar, de iluzia că textul se poate suprapune realității. Limbajul metaforic este cel care creează de fapt o altă realitate. Din puzderia de „unelte” folosite în acest sens voi aminti doar câteva: „[…] îl trecu un fior de neliniște pe șira spinării și i se îngălbeni umbra.”; „Lumea năvălea din toate părțile, se scurgea către centru, dar ei erau obișnuiți, nu le păsa, măsurau clipa, nu drumul, iar când respirau parcă trăgeau tot orașul în piept, înecându-se cu nepăsarea trecătorilor.”; „Soarele bate cu palma lui caldă crupa zilei” în timp ce „Luna bate cu palma ei rece crupa nopții”; „Timpul nu-i decât o curea fără găuri”; „[…] în paginile astea gata să se nască, gata să treacă peste mine, cu șenilele lor de miriapozi.”; „Soarele bătea în ferestre, iar ferestrele băteau în ochii lui.”; „[…] zâmbetul de întâmpinare și de regăsire nu i s-a întins pe toată fața, lăsând un loc umbros în zona ochilor, ca și cum acolo s-ar fi pregătit de ploaie.”, etc. Însăși ultimul text, cel care dă titlul volumului este, în integralitate, o metaforă pentru uitare. A cărților, a personajelor, dar, din „pulberea ațoasă și înecăcioasă” a Norului „greu, de cânepă, zdrențuit” se vor naște altele noi, atâta vreme cât va exista „Călătoria” în mintea celui care o poate închipui. Și trebuie să fie (re)închipuită, pentru că „e de mirare câte povești se pierd dacă omul nu le spune și nu le scrie, temându-se că se face de rușine și de păcat și dând vina pe destin că și-a uitat creionul într-un tramvai cu cai”.