Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Libertate și subiectivitate la Kierkegaard

Libertate și subiectivitate la Kierkegaard

A ne reîntoarce la Kierkegaard azi înseamnă a regândi conceptul de libertate, într-o epocă în care suntem chemați la responsabilitate față de întreaga umanitate, pentru a dezvolta o conștiință planetară, care să permită permanența viitoarelor generații pe acest Pământ splendid.

 

1. Libertatea ca subiectivitate

 

Pentru părintele existențialismului, care se autodefinește scriitor și poet al religiosului, subiectivitatea nu reprezintă posibilitatea de a gândi așa cum trebuie în funcție de propriile senzații și concepții de viață. Nu este vorba de subiectivism, ci de subiectivitate la puterea a doua, aceea a „alegerii absolute a Absolutului”, care după aceea devine subiectivitate pentru a treia, întrucât fiecare dintre noi nu-l poate ignora pe Iisus Hristos și trebuie să se pronunțe în ce privește Omul-Dumnezeu”.1
De aceea adevărata subiectivitate, diferit de ceea ce susține Hegel, nu este cea „cunoscătoare”, ci acea „etică existentă”. De fapt, fiecare ființă umană singulară este „cunoscătoare” întrucât „este existentă”, adică participă la o situație existențială, trăită prin intermediul categoriei de posibilitate și cea de necesitate, de angoasă și de disperare a alegerii și a credinței.
Pentru Kierkegaard realitatea nu este ceea ce noi avem în fața noastră acum, ca revelații obiective, nici ceea ce noi percepem ca senzații subiective. Nu este vorba, deci, de subiectivism sau de obiectivism. Realitatea este ceea ce putem deveni și ca atare este nevoie să facem o alegere. Realitatea este determinată de tipul de relație pe care o punem în acțiune. În acest sens, trebuie să fie raportată în mod relativ la relativitate, în mod absolut la Absolutul însuși.
De aceea există două tipuri de alegeri. Există o alegere relativă, care este aceea dintre mai multe lucruri de făcut sau mai multe feluri de a trăi. Alegerea absolută pentru Kierkegaard este aceea dintre asumarea unui mod de a-ți trăi viața în fața lui Dumnezeu prin intermediul unei relații personale cu fiul său Iisus Hristos, pentru a deveni autentici în fața Lui și de a ne putea realiza.2
Pentru aceasta, filosoful danez susține că „orice problemă existențială este în ultimă instanță ceea ce semnifică ea pentru mine”.3
În aceasta constă diferența fundamentală dintre Kierkegaard și Hegel: „în cadrul procesului speculativ trebuie să plecăm de la ființa individuală, ceea ce înseamnă că din punct de vedere speculativ nu se poate vorbi de păcat la modul simplist. Dialectica păcatului este diametral opusă aceleia a capacității speculative”.4
Conștientizarea păcatului este aceea a situării față de Dumnezeu, în așa fel încât să nu ne putem simți vinovați.

 

2. Riscul libertății

 

Împotriva sistemului hegelian, al unei continue medieri, pentru care fiecărei operații logice îi urmează și îi precede o alta, Kierkegaard susține necesitatea unui salt, ca o categorie existențială, efect al unei decizii și izvor al unei dezvăluiri a unei realități existențiale. Vârful unui asemenea salt este constituit din credință, fruct al unei adeziuni personale față de Absolut, prin intermediul relației cu Modelul Om-Dumnezeu.
De aici fundamentala conștiință a păcatului în fața lui Dumnezeu, întru recunoașterea și limita imperfecțiunii umane. Senzația de angoasă este un indicator al unei astfel de situații existențiale. Angoasa este o categorie proprie ființei umane, aceea a „posibilității pentru posibilitate”, care poate a deveni o „posibilitate pentru libertate”, așa cum ne explică Kierkegaard în Conceptul de angoasă.
Alternativa, de fapt, este între a crede sau a dispera, deoarece nu este în măsură să pună împreună finitul cu infinitul, timpul cu eternitatea, posibilitatea și necesitatea, cum este descris în mod magistral în lucrarea Boala mortală.
Realitatea este punerea împreună a unei multitudini de posibilități și necesități, adică aceea a libertății și responsabilității.
„Realitatea nu constă într-o acțiune externă, ci într-un proces interior în care individul renunță la calea posibilității și se identifică cu actul pur al gândirii, pentru a trăi în interioritatea sa.”5 De aceea, coerența unei vieți și indirecta ei mărturie reprezintă rezultatul concret al unei asemenea adeziuni existențiale.
Nu putem fi liberi dacă nu suntem responsabili și nu putem fi responsabili dacă nu suntem liberi. De aceea, Kierkegaard în Jurnalele sale scrie că s-a interesat tot timpul de educație, înțeleasă ca autoafirmare.
Pentru Kierkegaard individul devine infinit numai dacă acceptă riscul, deoarece din punct de vedere etico-religios se pune totdeauna accentul pe cum: pasiunea infinității este momentul decisiv, nu conținutul ei, deoarece conținutul ei este ea însăși. Astfel, cum se referă la subiectivitate, iar subiectivitatea este însăși adevărul.6
De aceea pentru filosoful danez „pasiunea este culmea subiectivității”, care este o „categorie a totalității”.7
Și în subiectivitate se poate dezvolta spiritualitatea ca auto-activitate, adică capacitatea de „a deveni subiectiv”, care este fructul unei acțiuni interioare. Întrucât este „dimensiune a devenirii”, subiectivitatea cuprinde tot ceea ce în individ este izvor de energie interioară și devine o forță propulsivă pentru un comportament etic.
Tot ceea ce este necesar pentru a considera eul ca spirit, adică ca sinteză, acolo unde „finitul este un principiu de limitare, infinitul un principiu al expansiunii.”8
De aici dinamica subiectivității, de aceea pentru Kierkegaard ceea ce este important în domeniul educației nu este faptul ca elevul să învețe un anumit lucru, ci faptul că sufletul său se maturizeze și că energia interioară să-i fie trezită din nou.9
În consecință, personalitatea fiecăruia este rezultatul alegerii unei orientări existențiale și a asumării unui rol, în așa fel încât să fie rezultatul unei armonii, la nivel existențial, între gândire și procesul imaginativ10. De aceea, pentru Kierkegaard, sinele concret se construiește acționând în modul cel mai bun posibil, în așa fel încât să fie participant la un proces constructiv eficient.11
Pentru toate acestea, pentru Kierkegaard centrul „eticii existențiale” este individualitatea, unde își are sediul subiectivitatea, la fel cum mulțimii îi lipsește doza de spiritualitate deoarece activitățile ce implică mulțimea se bazează mai mult pe conformitate și pe legea numărului. În schimb, în cadrul comunității, interconexiunea dintre individualități se raportează la Dumnezeu ca punct de majoră referință, nefăcând abstracție de individualitatea și de sensibilitatea fiecăruia. În cadrul comunității se poate manifesta acea legătură indestructibilă între Dumnezeul iubirii și fiecare personalitate în parte.12
3.Credința ca rezolvare a problemei existențiale.
Ceea ce-i permite fiecărui individ să-și facă autentică propria viață, este tot timpul, pentru filosoful danez, credința. Credința nu este o soluție, ci o „rezolvare definitivă” a vieții. Și în același timp o relație dintre personalitatea individuală cu personalitatea autentică a Omului-Dumnezeu, care reprezintă un „salt” și în același timp un risc. Obiectul său este realitatea Maestrului, faptul că a existat și a faptului că poți să fii contemporan cu El în Spirit. De aceea Kierkegaard afirmă că „eu nu cunosc cu adevărat adevărul, decât atunci când devine viață în mine însumi”.13
Adevărului ca viață îi corespunde cultura ca viață. „Cultura de caracter” reprezintă pentru Kierkegaard un proces de interiorizare, punând în practică ceea ce se înțelege și se dorește să fii cu adevărat. De aici necesitatea unei „Școli a interiorității” prin intermediul căruia se dezvoltă dimensiunea religioasă, care are nevoie în structurarea ei de un prim nivel al cunoașterii, ca după aceea să se înalțe la cele spirituale. Într-o asemenea prospectivă „a trăi înseamnă a trăi sub un continuu examen”.14
Pentru toate acestea, în fața impunerii unei lumi dominate de inteligență artificială, trebuie să ne-ntrebăm dacă ființa umană este chemată s-o crediteze și cu dezvoltarea interiorității și cu construcția relațiilor inter-subiective, cu pericolul de a deveni ele însăși artificiale.
Acestea din urmă, de fapt, sunt izvoarele comuniunii dintre oameni, cu subiectivitatea lor cu tot, care pot fi generate numai de un act de libertate, edificată pe baza responsabilității personale.

 

 

Traducerea din limba italiană de Viorel Igna

Gaetano Mollo este Profesor de Filosofia educației la Universitatea de Studii din Perugia, Italia.

 

 

Note
1 Cornelio Fabro, Kierkegaard critic al lui Hegel, în AA.VV. Incidenza di Hegel, Murano, Napoli 1970, p. 509
2 Soren Kierkegaard, Postilla conclusiva non scientifica, Mrcelliana, Brescia , vol. II, , p. 136
3 S. Kierkegaard, Diario 1846, ed. cit. , vol I, p. 452
4 S. Kierkegaard, La malattia mortale, Sansoni, Firenze 1965, p. 352
5 S. Kierkegaard, Postilla … ed. cit. vol. II, p. 147
6 Ibid. p. 4
7 Ibid. II, p. 159
8 S. Kierkegaard, La malattia mortale (Boala mortală) , Sansoni, Firenze 1965, p. 237
9 S. Kierkegaard, Diario, Morcelliana, Brescia 1962, vol. II, p. 511
10 Cf. Mircea Arman, La struttura dell’imaginativo umano, Morlacchi Editore U.P., Perugia, 2021, passim
11 S. Kierkegaard, Aut-Aut, Gallimard, Paris 1943, p. 545
12 Cf. Gaetano Mollo, Dincolo de angoasă, Editura Ars Longa, Iași, 2000.
13 S. Kierkegaard, Esercizio del cristianesimo, Studium, Roma 1971, p. 263
14 Ibid . p. 244

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg