Camelia Crăciun, cadru didactic universitar al Secției de Studii Iudaice de la Facultatea de Limbi și Literaturi a universității bucureștene este una dintre cele mai cunoscute ebraiste din România, subliniază Răzvan Voncu într-o cronică din România Literară1. Doctor al Departamentului de Istorie, Specializarea Studii Iudaice la Universitatea Central Europeană din Budapesta cu teza Between Marginal Rebels and Mainstream Critics: Jewish Romanian Intellectuals in the Interwar Period, coordonată de profesorii Andras Kovacs și Leon Volovici, Camelia Crăciun propune în 2018 o lucrare având la bază teza de doctorat, intitulată Scriitori evrei de limbă română: de la rebeli marginali la critici canonici2. Lucrarea se relevă din primele pagini ca fiind constituită pe osatura unei metodologii de cercetare bine articulate, cu o viziune limpede asupra parcursului, urmărind o analiză a operei scriitorilor evrei aculturați în procesul (întârziat și incomplet) de includere a identității evreiești în spațiul cultural românesc. Tema este abordată cu mult curaj și spirit critic, la distanța necesară să asigure neutralitatea epistemică a parcursului investigativ. Altfel spus, Camelia Crăciun își asumă perspectivele critice indiferent dacă acestea privesc incapacitatea adaptativă în anumite cazuri, sau incapacitatea asumării în altele. Iată, de pildă, o poziționare fără echivoc în raport cu istoriografia comunității românești:

Dezvoltându-se rapid după Revoluția din 1989, istoriografia comunității evreiești din România a redescoperit textele capitale și biografiile individuale, dar a stagnat într-o abordare centrată aproape exclusiv asupra istoriei comunitare, în timp ce istoriografia culturală românească a fost prea puțin receptivă în a integra acest domeniu de cercetare nou dezvoltat (p.8).

O situare echidistantă îi asigură cercetătoarei posibilitatea formulării corecte a traiectului cercetării în raport cu un diagnostic de stare – stagnarea istoriografiei – și cu un parcurs metodologic explicit formulat, cu un instrumentar la vedere, cu o excelentă aplecare critică asupra scriitorilor evrei de limbă română care și-au asumat identitatea și au păstrat o anumită vizibilitate în canonul literar românesc, cu o radiografiere a lucrărilor critice de referință privitoare la opera intelectualității evreiești de limbă română (nu sunt omiși Leon Volovici, Liviu Rotman, Ovidiu Morar, Măriuca Stanciu sau Simona Fărcășan). Aceeași situare echidistantă îi asigură posibilitatea conectării istoriografiei comunitare evreiești cu cea culturală românească, într-o abordare unitară și indisolubilă, contextualizată și coerentă. Lumina analizei nu se concentrează pe scriitorul evreu care își asumă evreitatea mărginindu-se la markerii identitari ai propriei comunități, ci în special asupra cazurilor de excedere a limitelor înguste pe care profilul etnic, religios, cultural le stabilește în raport cu individul, asupra „evreului neevreu” al lui Isaac Deutscher, cel ce „transcende lumea evreiască” sau care consideră „lumea evreiască prea îngustă”. (pp.16-17). Cu atât mai dificil a fost de întreprins această cercetare în raport cu o serie de markeri identitari cu cât literatura din centrul atenției cercetătoarei Camelia Crăciun este una „în absența unei limbi, a unui teritoriu, a unei culturi comune”, aidoma literaturii evreiești de aiurea din prima jumătate a secolului XX. În acest caz a fost necesară identificarea perspectivei asumate a scriitorilor asupra propriei identități (variind între expresia precisă a unei identități evreiești, și aici cu perioade diferite ale manifestării ei, și modelul identitar incluziv, pentru care societatea românească nu era pregătită). Dar până să ofere exemplele explicite de asumare identitară, cercetătoarea ne propune o analiză socio-culturală (și politică) a apariției intelectualității evreo-române, în paralel cu o analiza conștiinței identitare și a „conștiinței generaționale” a scriitorilor ajunși la maturitate în preajma momentului emancipării (1923): Sebastian, Fundoianu, Voronca, Pană, Tzara, Benador, Blecher, Peltz:

Născuți între mijlocul ultimului deceniu al secolului XIX și începutul primului deceniu al secolului XX, ei se aflau în jurul vârstei de 20 de ani atunci când a avut loc emanciparea; deși nu au fost cei care au luptat pentru emancipare, am ales simbolic acest nume colectiv legat de evenimentul politic major al acordării drepturilor civile deoarece acești autori au constituit prima generație care a manifestat în discursul său intelectual efectele socio-culturale firești ale actului politic (p.67).

De notat modestia cu care Camelia Crăciun propune structurarea cercetării și operaționalizarea unor concepte, cum este acela de „generație a emancipării”, printr-o notă de subsol, minoră în raport cu corpul textului. Această „generație a emancipării” se exprimă pe fondul manifestării tot mai hotărâte a militanților antisemiți (având rădăcini, în explicația dată de Leon Volovici, în procesul de formare a conștiinței naționale românești), dar fiind preluată necritic în discursul ideologic al unor partide, cum ar fi Liga Apărării Național-Creștine (LANC) a lui A.C. Cuza înființată în anul emancipării, respectiv Garda de Fier a finului lui Cuza, C. Zelea Codreanu, înființată în anul care definește cea mai importantă generație de intelectuali români din perioada interbelică, 1927. Analiza Cameliei Crăciun este complexă, contextualizată, prezentată într-o logică discursivă nu tocmai liniară în parcurs cronologic – există episoade de focalizare suplimentară, multiplicată și diversificată ca unghi, pentru înțelegerea socio-culturală a rolului ștetl-ului (cartierul evreiesc), a mediului familial, a comunității lingvistice și religioase, a diferitelor organizații asupra scriitorilor evrei de limbă română –, dar focalizată pe centrele importante ale comunității evreiești: Bucovina, Botoșani, Iași, Brăila, București. Sunt luate în calcul și elementele culturale de legătură, rețeaua de conexiuni interculturale, cu nodul central în școala israelito-română, „consolidând ideologia integraționistă, dar menținând în același timp și identitatea evreiască” (p.51), și fundamentele care au condus la reglarea unor fluxuri ale schimbului dintre cele două culturi, în care ajustarea lingvistică nu poate fi privită ca rezultat al unui simplu proces de aculturație, ci și ca nevoie firească a intelectualității evreiești de „căutare a succesului profesional și a accesului la un public mai larg” (p.77).
Camelia Crăciun studiază distinct cazurile Beniamin Fundoianu (a cărui consolidare identitară se produce în Franța), Ilarie Voronca (care, odată stabilit în Franța, abandonează luxurianța imaginarului în favoarea meditației autoreferențiale și autobiografice) și Max Blecher (rămas pe coordonatele umanismului integrativ, în ciuda notațiilor referitoare la etnicitarte) în expresia identității în perioade diferite ale creației lor, dar nu omite nici analiza riguroasă a fenomenului negaționist al avangardelor în care au excelat scriitorii evrei de expresie română, justificând pertinent, prin argumente de naturi diferite, afilierea:

Practic, tinerii intelectuali evrei de limbă română de la începutul secolului XX, incluși, prin aculturație, într-un canon cultural conservator care valoriza etnicitatea, cultura națională și atașamentul religios, dar în ale cărui valori ei nu se regăsesc, decid să îl respingă, în ciuda faptului că acceptarea și integrarea în acest canon erau condiții firești impuse unei cariere literare (p.113).

Ulterior sunt ilustrate cazurile Ion Călugăru, Isac Peltz și Ury Benador („Dacă scriitori precum I. Peltz și Ion Călugăru sunt interesați de literatura socială și de tipuri diverse de personaje, Ury Bendor e preocupat de viața interioară a individului și de caracterele excepționale”, p.207), dar lucrarea excelează prin analiza modelului „dublei identități” asumate diferit în cazurile Ury Benador („un evreu poate fi un bun român numai dacă este un bun evreu”, p.235) și Mihail Sebastian, al cărui model integrativ (și/și) firesc într-o societate liberală matură („a fi evreu și român este posibil datorită faptului că cele două afilieri nu sunt reciproc exclusive”, p.257) s-a lovit de respingerea dură a societății românești retrograde din preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Este adusă în dezbatere și poziționarea în raport cu identitatea mai largă, europeană sau universal umană, în special a scriitorilor avangardiști Tristan Tzara, Sașa Pană, Ilarie Voronca sau Beniamin Fundoianu, care „și-au contruit discursul identitar dincolo de apartenența la cultura evreiască sau românească” (p.239).
Remarcabilă este nu numai cercetarea în sine – utilă în oferirea unui cadru neutru și echidistant de analiză a unui fenomen cultural respins cel mai adesea din necunoaștere într-un mediu cultural puternic în procesul de asimilare (Mircea Vulcănescu vorbea despre „tăria existenței” la români, explicând în limbajul filosofiei culturii procesul sociologic de asimilare naturală, non-abuzivă) –, ci și încercarea de integrare efectivă a „replicii secundare” a literaturii evreiești de limbă română:

Constituirea „literaturii evreiești de limba română” a reprezentat în cele din urmă reflectarea culturală tardivă a unor realități sociale mult timp neglijate de o cultură conservatoare și aconstat dintr-o epocă secundară, în oglindă, a unei dezbateri intelectuale de nivel național, care căuta esența „identității românești”; preluând acest model, discursul „literaturii evreiești de limba română” aborda o traiectorie proprie , de construire a unei „culturi a minorităților” în limba română (p.265) în ansamblul coerent și armonic al unei literaturi care necesită încă să recupereze scriitori și lucrări importante, dar și povestea lor culturală din perioada interbelică. Prin opera sa, unitară și concentrată, Camelia Crăciun contribuie din plin la includerea literaturii evreiești de limba română în anasamblul organic al literaturii române.

 

 

Note
1 Răzvan Voncu. (2016). O antologie a teatrului idiș în românește. România literară. Nr.51, cronică la De la „Dibuk” la „Locul cel mare”. Antologie de teatru idiș (2016), studiu introductive, note și ediție alcătuită și îngrijită de Camelia Crăciun, București: Editura Hasefer. 355p.
2 Camelia Crăciun. (2018). Scriitori evrei de limbă română: de la rebeli marginali la critici canonici. Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”. 297p.