Piața de artă din România și lumea colecționarilor de artă au avut ocazia să o cunoască pe artista și restauratoarea optzecistă Lucia Popian doar la începutul lunii septembrie 2024, cu ocazia celei de a doua expoziții personale a Luciei Popian. Expoziția a avut loc la Galeria Simeza din București, la o distanță de 38 de ani de la prima expoziție a artistei, găzduită de Galeria Atelier 35 în 1986. Această absență a fost bine acoperită de ocupația de restauratoare, activitate care însă nu a avut ca efect o scindare în activitatea ei de artist plastic, ci a produs o îngemănare unică și fertilă a celor două arte.
Studentă a Simonei Chintilă și elevă a lui Ion Pacea, la câțiva ani după absolvirea Institutului de Arte Plastice „Ion Grigorescu” din București și după ce face parte din câteva proiecte de restaurare din România (participă la restaurarea frescei de secol al XIV-lea a Bisericii Domnești de la Curtea de Argeș; ia parte la restaurarea picturii murale și a decorațiunilor de lemn ale Palatului Cotroceni), L. Popian primește o bursă de cercetare de la Institutul Internațional de Studii pentru Conservarea și Restaurarea Bunurilor Culturale (ICCROM) patronat de UNESCO și merge la Roma. În acest moment debutează parcursul impresionant de restaurator internațional al L. Popian, restaurând de-a lungul timpului frescă romanică, frescă bizantină, numeroase monumente arhitecturale de patrimoniu universal, având o vastă expertiză în restaurarea monumentelor istorice în tehnici variate.
Acest sinopsis ar putea crea impresia că eul de pictoriță al Luciei Popian este edulcorat, amorțit sau chiar absorbit de cel de restauratoare, însă portofoliul ei de lucrări evocă două lumi în perfectă simbioză. Lucia Popian a reușit să nu evacueze din viața ei atât de solicitantă de restaurator, cealaltă viață, aceea de artist plastic, și a continuat să picteze cu o consecvență admirabilă. Pânzele ei conțin o lume amprentată de mistic, o lume palimpsest atât din punct de vedere tehnic, cât și din punct de vedere al emoțiilor ce rezidă în pictura artistei, întărind spusele artistului britanic David Hockney: „noi vedem cu memoria”. Privitorul regăsește în lucrări un melanj inedit de tehnici și simboluri care creează o atmosferă vag bizantină și arheologică, cât și un univers intens introspectiv și contemplativ. Discursul ei artistic este împresurat de simboluri românești, de melancolie, de mister, de portrete miniaturale care însoțesc ființa umană ca într-un Pantheon lăuntric, dar și de o caligrafie secretă, nedeslușită de privitor. Lucrarea Coloană poate fi un arhetip al coloanelor antice grecești, iar inscripțiile inserate, urme ale timpurilor apuse, însă totodată coloana poate fi și un simbol al coloanei vertebrale umane cu înscrisuri care relevă trăirile și momentele cheie imprimate în carnea ei.
Temele predilecte ale artei L. Popian sunt marama, costumul tradițional românesc, ia, brâul din costumul popular, mâinile care primesc, mâinile care dăruiesc, mâinile care protejează. Toate acestea nefiind niște picturi fidele sau simpliste ale temelor de interes, ci expuneri stilizate, eterogene și enigmatice. Simbolul mâinilor este regăsit mai cu seamă în seria de lucrări denumite Portaluri, unde misterioasele mâini fie înmânează o cheie, fie un mesaj criptic, fie țin o lampă aprinsă pentru a lumina un parcurs. Poate că nu este lipsit de semnificație faptul că într-una dintre lucrări, mâinile țin un felinar tip lampă cu gaz, așa cum adesea se regăseau în vechile case românești. Simbolul acestor mâini care luminează poate trimite privitorul și către luminile femeilor mironosițe care își luminau drumul către mormântul Mântuitorului cu candele. Lumea regăsită în pictura L. Popian este o lume vădit spirituală, o lume care vine din interior spre exterior, îndemnând parcă și privitorul la introspecție și la căutarea rădăcinilor sufletului. În munca ei de restaurator, asemenea unui chirurg, plonjează în „măruntaiele” artei restaurate, descifrează taine, curăță și repară, transferând fragmente din aceste imersii în propria ei pictură, compunând o atmosferă picturală ce pare a-și avea sorgintea în aceste adâncimi ale restaurării. De altfel, la o primă vedere a compozițiilor Luciei – prin culorile, materialele și tehnicile expuse pe pânză (foiță de aur sau de cupru, hârtie groasă și poroasă de bumbac) -, privitorul este transportat într-un laborator de artist și restaurator care transpune pe pânză aceste tehnici și materiale într-o căutare și descoperire de sine continuă, cele două îndeletniciri funcționând perfect, conform principiului vaselor comunicante.
În pofida depărtării fizice de România, și fără să aibă sentimente patriotice deșănțate, L. Popian cultivă un peisaj interior în centrul căruia par a se situa proviziile spirituale, afective și profesionale acumulate în cultura română și care nu au fost diluate de lumea succesului transoceanic, ci sunt parte integrantă din eul interior al artistei. Lucrările ei par a vorbi despre teritoriul eului, despre aceste straturi suprapuse de bucurii, angoase, dureri, înfrângeri și izbânzi care ne locuiesc și care se află într-un dialog viu și neîntrerupt, compunând eul nostru autentic. Acest vast teritoriu al eului reprezintă o preocupare și o temă de studiu pentru artiști și scriitori deopotrivă. Scriitorul și criticul literar Matei Călinescu transpune pe hârtie o parcelă din credințele sale, comune cu preocupările picturale ale L. Popian: „Suntem, e o mai veche convingere a mea, un mozaic de euri, formate în timp, dar coexistând simultan. Îmbătrânind, apar mereu noi euri – în acest mozaic al vieții noastre psihice, care e mereu în curs de compoziție, neterminat până în clipa morții…”1.
Lucia Popian pare a avea un atașament cultural profund față de maramă, această lumină călăuzitoare a artei ei, pe care ea o readuce la viață, o stilizează și o reinterpretează pictural în arta ei. Despre acest nobil accesoriu al costumului popular românesc, artista spune că „încorporează și acoperă corpul cu credința terestră sau astrală”. În compozițiile de mari dimensiuni Răspântii și Veșnicia, marama este obiectul fetiș, laitmotivul inerent, înfățișat ochiului privitor într-o manieră suavă, curgătoare – așa cum țărăncile lăsau capetele maramei să atârne, „să curgă” până aproape de pământ -, aproape flotantă, ca un înger protector. Această interpretare rafinată a temei maramei este piatra de temelie a căutării artistice a L. Popian. Momentul germinator îl reprezintă lucrarea de mici dimensiuni – Marama mică – creată de artistă în anul 1980, în România. Regăsim aceeași tehnică: hârtie de bumbac pe pânză, o maramă stilizată, cu capetele atârnând până aproape de pământ, ca o îmbrățișare îngerească, și caligrafia însoțitoare. Un înger care protejează memoria sufletului, un înger care omogenizează clipele vieții, clipe sigilate de artistă cu foiță de aur în unele dintre compozițiile ei și eventual „securizate” ca niște bunuri inestimabile în sertare aurite. Clipe care și pentru scriitorul Orhan Pamuk sunt de asemenea clipe de aur: „Momentele acelea minunate, de aur, care mi-au învăluit întreaga ființă într-o pace profundă au durat, poate, câteva secunde, dar am avut senzația că fericirea dăruită de ele s-a prelungit ore, ba chiar ani de-a rândul”2.
Așa cum ea însăși mărturisește, pentru L. Popian „Pictura este limbajul sufletului. Sufletul pe care încă nu îl cunosc deoarece este foarte dificil să îți cunoști sufletul cu adevărat”. Nu este lipsit de semnificație faptul că L. Popian a revenit și ea – poate pentru a închide un cerc sau pentru a-i mări aria – în România, pe urmele sufletului ei, ca o „eternă reîntoarcere la timpul mitic al originilor”, așa cum ne vorbește despre el filosoful Mircea Eliade, unde a creat un corpus de lucrări în atelierul ei bucureștean. Dacă cele mai noi lucrări „bucureștene” sunt mai aerate, mai puțin accentuate coloristic, prima serie de lucrări „românești” propune o lume mai plină de trăiri, de regăsiri, de răspântii, de fragmente ale geometriei bisericii care se armonizează cu elemente ale costumului popular românesc, dezvoltându-se astfel o retorică stilistică egal de subtilă și de elaborată. Compozițiile Luciei Popian par a fi o antologie a sufletului, ele propun o meditație asupra proceselor de formare a identității noastre, sunt o căutare a întregului, căutare care nu are o destinație finală, ci dăinuie atâta vreme cât sufletul este viu. Pictura ei evocă o lume a arheologiei sufletului, o explorare a teritoriului eului profund, în pofida unei lumi exterioare agasante care încearcă să ne sfâșie și să ne confiște permanent prin agresivitatea ei.

 

 

Note
1 Matei Călinescu – Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp, Ed. Humanitas, 2016, pg. 32
2 Orhan Pamuk – Muzeul inocenței, Ed. Polirom, 2015, pg. 7