Concursul Național de Proză „Ioan Slavici”, 2018
Premiul II, secțiunea Proză scurtă

 

Dacă mă întrebi, nu știu să-ți spun ce e frumusețea, dar știu s-o recunosc, mai ales acolo unde nu mulți o văd. Știu, sunt îngâmfat, dar știu ce spun. După ce toate conceptele de frumusețe au fost golite de sens de imbecilitatea umană, nu ne-a mai rămas decât s-o găsim fiecare, după chipul și asemănarea noastră. Iar acolo unde-o zărim sub un chip nou, s-o asimilăm cu speranța că ne va spori. Chiar în dimineața asta, mergând spre bazin, am văzut o femeie în față la Chanel. Dacă înțelegi diferența dintre Chanel și Louboutin – ce vrei mai simplu de-atât? -, mai ai o șansă pe lumea asta. Dacă nu, faci parte din ăia 99%. Femeia stătea în față la Chanel și privea pierdută nu vitrina, ci scenariul care se desfășura în visul pe care mintea ei îl plăsmuia. Purta niște pantofi vechi, din piele gri, cu toc de cinci centimetri, cu siguranță cumpărați de la un second hand cu haine de firmă. Pardesiul îi era la fel de vechi, dintr-o stofă de calitate excelentă, un pardesiu clasic englezesc care acum 30 de ani făcea culmea modei londoneze. De-a lungul picioarelor atârna o poșetă verde smarald, Czarina, tot din piele, din anii ’60. O eșarfă ușoară din lână subțire, bleu, completa o imagine desăvârșită, chit că ponosită. Dar nu doar frumusețea întregului vetust m-a făcut să mă opresc la colțul străzii pentru a o privi, ci mai ales ținuta ei. O mândrie plină de modestie, înțelegi ce spun? Genul acela rarissim de femeie extrem de conștientă de valoarea ei. Nu cred că m-aș înșela dacă aș spune că probabil era o profesionsită a lecturii, care-și topise tinerețea în Platon și Aristotel și în literatura clasică. Știi, tipul ăsta de femeie te înspăimântă cu frumusețea pe care o emană, care nu are nimic a face cu frumusețea fizică și care tocmai de aceea este și mai frumoasă. Pentru că o astfel de femeie, dincolo de faptul că este femeie, știe și că simplul fapt de a fi femeie poartă în sine un soi de… Gândul ăsta mi-a fost curmat când mi-am mutat privirea de la frumoasa femeie ponosit îmbrăcată la vitrină. Vitrina unui magazin Chanel este orice altceva numai o vitrină nu. Există intrarea în magazin și, în lateralele ușii, pe panourile din lemn masiv care țin locul vitrinei este o fantă prin care, din locul de unde eram, vedeam perfect o parte din interior. Ceea ce mi se vădea privirii, însă, nu era nici chipul vreunei vânzătoare, nici vreun manechin din plastic îmbrăcat într-o ținută din ultima colecție, ci un tablou. Mai precis, o bucățică minusculă din decorul magazinului. L-am recunoscut. O dată ce l-ai văzut, nu-l mai uiți niciodată. Efectul minții care se străduiește să uite o imagine se dovedește a fi contrar intenției. Cu cât te străduiești mai mult, cu atât ți se întipărește mai adânc în memorie. Descoperi că ții minte nu doar întregul, ci și detalii de care te îndoiești că le-ai privit cu atenție vreodată astfel încât memoria să le înmagazineze. Iar acolo unde realitatea se fisurează, mintea umple golurile, refăcând întregul. Proiectând bucăți de sine. Pe peretele din fundal al magazinului, printre splendorile care cu siguranță se etalau privirii celui ce pătrundea prin ușa masivă din lemn, stătea agățată monstruoasa operă a lui Hans Holbein cel Tânăr, Christos în mormânt. Da, exact, tabloul care pe Dostoievski l-a afectat atât mult. Da, tabloul care stătea agățat și deasupra ușii lui Rogojin și căruia oamenii epocii îi dădeau interpretări care azi nu mai sunt valabile pentru că azi nimeni nu mai cade pe gânduri. Și chiar de-ar fi dispus cineva să cadă pe gânduri, nu mai are instrumentele necesare interogării simbolurilor unor astfel de creații. Da, exact același tablou cu care crescusem deasupra capului, bizară alegere a mamei mele pentru un dormitor de copil. Îmi devenise atât de famliar încât nici nu-l mai vedeam. Inițial, m-a uluit să descopăr acest tablou într-un magazin Chanel. Apoi, mi s-a părut o alegere genială. Femeia, femeia aceea ponosită și rafinată, oprită ca o stană de piatră în față la Chanel și pierdută în reveria ei era însuși Christos-ul din tablou. Statuia înfățișând Cunoașterea, asta era frumusețea aia de femeie cu poșeta ei din piele din anii 60 și cu aerul ei de om destrămat de contemporaneitate. Dar tot El era și Eve a mea aflată, deocamdată, în etapa ei de înflorire pe care eu eram cel ales s-o duc la desăvârșire. Și, până la urmă, și eu eram Christ-ul înțepenit, cu gura deschisă, ca în fața a ceva ce nu poate fi gândit: eu privind-o pe Eve. Cu toate astea, crede-mă, nu eu am inventat-o nici pe femeia-statuie, nici pe Eve. Ele ar exista și în lipsa mea și sper să existe atâta cât lumea va exista.
Între timp, am uitat ce voiam să spun. Unui bărbat de 50 de ani lucrurile astea i se întâmplă din ce în ce mai des. A, da, știu, voiam să spun câte ceva despre incredibila poveste a Evei, despre care până acum nu am spus mai nimic. În realitate, lucrurile erau cu mult mai cumplite și chiar nu aveam o soluție pentru problemele ei, dar trebuia s-o fac să creadă exact pe dos. Am reușit, așa cum am reușit și cu tine. Apoi, am hrănit-o. Cu brânza cu mucegai, cu brânza de capră, cu salamul picant, cu mousse-ul de ciocolată, cu vinul ăla demențial. Vinul. Cred că asta a fost problema. O luase puțin razna. Mi-am spus că am reușit o minune. În bucătăria mea intrase o fată de 19 ani distrusă, care verbalizase, limpede, că vrea să se sinucidă. În trei ore era ca nouă. Vinul a smintit lucrurile. Sigur despre vin a fost vorba. De unde era să știu? Mă simțeam dator, știi? Eve rușise să-mi dea un nou sens în viață iar eu am fost atât de imbecil încât să cred că poate fi adevărat. Numai că Eve mă idolatriza și, cu toate că o știam, nu o simțeam. Nimic din comportamentul ei nu-mi dădea de înțeles că mă transformase în zeu. Nici măcar când a început cu „prea aproape”, „prea departe”, „prea la stânga”, „prea în afară” nu m-am prins. Voia să-mi facă o fotografie cu telefonul dar trebuia să prindă în cadru și tabloul de lângă bibliotecă. Ai ghicit? O reproducere după Christos în mormânt. Era la al treilea pahar de vin și devenise volubilă. Mi-am zis hai, să-i fac hatârul, apoi, când va adormi, voi lua telefonul și voi șterge fotografia. Era clar că urma să adoarmă curând, pe canapea. Dar nu-i convenea nici una din pozițiile în care mă așezam pentru fotografie. Insista atât de mult și nu pricepeam de ce. S-a enervat. Am luat loc lângă ea, s-o liniștesc. Era absurd. Era doar o nenorocită de fotografie. Și atunci i-am văzut privirea, dar tot n-am înțeles. Și nervoasă fiind era cumplit de frumoasă. Frumusețea în exces paralizează. Orbește. Devii insensibil la tot ce este sub pragul ei iar Eve, cum bine știi, era un apogeu. Atunci, în clipele mele de paralizie s-a întâmplat. Cuțitul de unt. Îi unsesem felia de pâine. Nu știu când l-a luat. Mi l-a înfipt în marele croitor, până la femur. Vreo câteva secunde nu am reacționat, apoi am văzut sângele șiroind, scurgându-se pe canapea. Abia atunci am simțit o durere atroce. O priveam îngrozit în timp ce ea mă privea la fel de îngrozită. Simțeam cum țeasta mi se dezintegrează. Ceea ce se întâmplase era de necrezut. Eram șocat. Șocul atenuează durerea. Am luat cordonul halatului de baie, l-am legat deasupra rănii și am strâns tare. Între timp, Eve s-a volatilizat. Dacă n-ar fi fost farfuria cu resturile de mâncare și paharele de vin aș fi putut crede că doar am visat. Am condus până la spital. Medicul care m-a cusut s-a prins. I-am spus că voi merge la poliție să depun plângere. L-am mințit. Cum poți depune plângere împotriva frumuseții? Mi-a făcut o injecție, mi-a dat o pastilă mare, roșie, mi-a dat rețetă pentru antibiotic. Am ajuns acasă epuizat.
Apoi, brusc, încercând să-mi pun ordine-n minte, mi-am amintit că spusese ceva despre diagnostic. Știu că am refuzat s-o cred, m-am gândit că face parte din strategie. Zicea că tocmai aflase că suferă de schizofrenie. În dimineața aia aflase. Luase deja primele două doze din tratament. Nu avea voie să bea. Am refulat complet informația. I-am ascultat povestea. Era coerentă, valabilă, așa încât nu am înțeles corect mesajul. Eve nu era distrusă pentru că se certase cu maică-sa, ci pentru că îi fusese pus un diagnostic psihotic. Asta era cumplit, nicidecum lipsa banilor pentru continuarea studiilor. Am stat toată noaptea cu ochii pe pereți, gândindu-mă la Eve și la tot ce se întâmplase. Piciorul mă durea, dar anestezicul își făcea treaba. Mi-am amintit tulburarea pe care am simțit-o, obstacolul care stătea între discursul ei și înțelegerea mea și faptul că nu-mi explicam despre ce e vorba. Credeam că e vorba despre frumusețe, dar acum înțelegeam: era vorba despre boală. Schizofrenia. Idealizarea frumuseții ei anulase realitatea. Era un conflict pe care nu îl putusem gestiona. Ce este schizofrenia? E atunci când nu știi dacă gândurile din mintea ta sunt ale tale sau ale altuia. Știu, e greu de înțeles. Îți poți imagina așa ceva? Îți poți închipui cum e să nu știi unde te sfârșești tu și unde începe celălalt? Te poți imagina fără granițe, fără limite care să te pună la adăpost de lume? Își poți imagina cam câtă suferință suferă un om care nu este acoperit cu piele? Carne vie. Așa e și frumusețea: te absoarbe în ea însăși, dându-ți senzația că tu ești cel care ai încorporat-o. Devii carne vie. Frumusețea doare.
Cum? Spui că asta nu are nimic de-a face cu frumusețea? Că asta se numește adicție și că adicția este o boală? Cum ar putea fi frumusețea o boală? Despre ce vorbești? Spui că fac o confuzie între a asimila și a fi asimilat? Despre ce vorbim? Bătrâne, te-ai smintit? Dacă am făcut vreo confuzie, asta a fost când am crezut că Eve se află sub controlul meu. De fapt, eu eram cel aflat sub controlul ei. De ce cred că s-a întâmplat asta? La naiba, doar ți-am spus, probabil că Eve obnubila realitatea, anulându-mi apărările. Țeseam plasa, înțelegi? Plasa în care urma s-o prind definitiv, în care urma să devină a mea. Nu poți rata așa ceva. Să ți-o descriu pe Eve? O, așa ceva nu se poate. Dacă nu ai experiența frumuseții absolute, nu ai cum căpăta percepția ei, oricât ți-aș descrie-o. Bine, voi încerca, de dragul prieteniei noastre. Înaltă cam la 1,70, păr castaniu, buclat, piele de culoarea caramelelor cu lapte, ochi verzi, de un verde intens. Hai să zicem cam la 58 kg. Buze pline, gură frumos desenată, nas cârn, care face încrețituri la bază atunci când zâmbește. Despre ochii migdalați am spus? N-am spus. Ce tot spui acolo, cum adică parcă ți-aș descrie-o pe mama, ești nebun? Spui că asta este descrierea pe care i-am făcut-o, mai demult, mamei? Mă îndoiesc, nu văd asemănarea. Poate doar în culoarea părului și a lungimii lui. Și culoarea ochilor, da, ai dreptate. Dacă îmi amintesc fotografia pe care ți-am dat-o acum 20 de ani? Habar n-am. Ai păstrat-o? Ia s-o vedem, hai, scoate-o la iveală. Aha, despre asta e vorba… Păi, asta este Eve! Dar cum puteam să-ți dau fotografia ei acum 20 de ani când eu n-o cunosc pe Eve doar câteva luni? S-o întorc pe dos, spui. Ăsta e scrisul meu. Da, ai dreptate, aici scrie că în fotografie e mama, dar așa ceva nu se poate, asta e Eve! Mă pui pe gânduri. Unul dintre noi face o confuzie majoră. Nu știu ce să mai cred. În fotografie o văd pe Eve, dar dacă o întorc pe dos, scrisul meu zice că e mama. Ce facem noi aici, bătrâne? Încerci să mă faci de cap?
Știi ce m-a obsedat întotdeauna? Buricul lui Christos din tabloul lui Holbein. Buricul acela erect al unui mort. Ai observat detaliul ăsta? E ca și cum ar fi un organ viu. Dacă decupezi din desen abdomenul, vei vedea că ceea ce rămâne este imaginea unui sân cu sfârcul întărit. Un sân excitat. Un sân erect. Un sân falic. Ce este un sân, bătrâne? Este ceea ce dă viață pruncului, hrănindu-l. Și ce este un buric? Este cicatricea cordonului ombilical. Este simbolul și dovada unei legături întrerupte. Și ce este cordonul ombilical? Este ceea ce ta hrănea până să fii desprins de trupul mamei. Înțelegi? Buricul este un sân și sânul este un buric. Dar cum poate un mort să aibă un buric erect? Cum poate un mort să privească cu ochi limpezi capacul propriului mormânt? Cum poate un mort să aibă musculatura încordată, ca și cum ar fi viu? Ce dracu vrea să spună tabloul ăla, bătrâne, mă dumirești? Nu e acolo o întreagă schizofrenie? Hai să-ți spun ce cred eu: cred că tabloul înfățișează nu trupul lui Christos mort, ci Femeia. Femeia e viața și moartea. Iar mormântul din tablou nu e mormânt, e spațiul agoniei, spațiul în care Femeia este prizonieră. Nu cumva prin tocmai faptul de a-ți da viață, îți dă și moartea? De-aici agonia, de la a nu le putea separa una de alta. De-aici senzația mea că trupul din tablou este desprins de cap. Chipul arată agonia Femeii care nu poate separa viața de moartea pruncului pe care-l naște, așa încât își separă trupul de cap – clivaj l-ai numi tu, da, știu, un mecansim de apărare al eului – pentru a ține cele două probleme separate. Ele sunt ireconciliabile, și dacă nu le poate rezolva, atunci procedează la o separare mentală. Cred că asta redă pictorul, rezolvarea conflictului printr-un clivaj. Da, cred că d-asta mă obsedează tabloul ăsta, cu care am crescut deasupra capului. Vrei să spui că a aduce tabloul din copilărie, din casa-n care-am crescut în propria-mi casă este ca și cum aș fi luat-o pe mama cu mine? Că ăsta a fost felul meu de a nu mă fi separat de ea? Pare coerent ce zici, dar ce au a face toate astea cu Eve, îmi spui? Oh, bătrâne, sunt un dobitoc! Eve, Eve, Eve… Eva!
Ce îmi mai amintesc este că am închis lumina de la baie și oglinda a dispărut, înghițită de-ntuneric, cu tot cu lucrurile alea mici, cu tot cu clama din sidef uitată pe masa din bucătărie, toate lucrurile alea mici adunate-ntr-o imagine care-a fost înghițită ca de-un mormânt. Apoi, m-am dus și m-am culcat.