În cadrul TIFF 2016, Premiul pentru întreaga activitate i-a revenit unei actrițe pe care cinematografia a folosit-o, din păcate, cu parcimonie: Luiza Orosz. Numele ei rămâne, mai ales, legat de Urgia. Director de imagine la Apa ca un bivol negru (debutul colectiv în lung-metraj al „generației ‘70”: Dan Pița, Mircea Veroiu, Stere Gulea ș.a.), Nunta de piatră, Duhul aurului,
serialul TV Un august în flăcări, Zidul și Buzduganul cu trei peceți, Iosif Demian debutează ca regizor (asistat de Andrei Blaier) cu Urgia, în 1978. Valerian Sava: „Iosif Demian introduce o nouă categorie în vocabularul nostru de specialitate: filmul de operator”.
Acțiunea din Urgia se petrece în timpul războiului, într-un sat din nordul Moldovei. Întâmplarea – redată sub forma unui film-anchetă, a unui film-eseu – este recapitulată în prezent de către un activist de partid care întâlnește câțiva din participanții la evenimentele de atunci. Acesta încearcă să descopere cum a fost cu putință ca un țăran să stea ascuns într-un beci câțiva zeci de ani, fără alt motiv aparent decât șocul provocat de suferințele și ororile războiului. Filmul se vrea un „poem pentru pace”, o „pledoarie pentru încrederea în om, pentru ideea participării fiecăruia la drama colectivității” (Andrei Blaier). Se simte valorificarea atentă a fiecărui cadru, astfel că – adaugă Blaier – „viața se transfigurează pe ecran în poezie, în poezia care poate să transpară dintr-un adevăr teribil de dur, ca și din contemplarea emoțională a realității”. Filmul lui Demian-Blaier este „structurat ca o suită de tablouri, croite pe mari dimensiuni, […] compoziții în mişcare, uneori o mişcare frenetică, de obicei mişcare cu personaje numeroase” (Ecaterina Oproiu). Scenariul lui Florian Năstase – la fel ca povestirile lui Ion Agârbiceanu care i-au inspirat pe Dan Pița și Mircea Veroiu în Nunta de piatră și Duhul aurului – are toate datele omenești fundamentale ale vieții: nașterea, moartea, dragostea, frica, curajul.
Luiza Orosz propune în Urgia o „figură antologică a unei alte Vitoria Lipan care, neavând pe seama cui și cum să-l răzbune pe bărbatul «dement», coborât singur sub pământ, păstrează incredibil această taină terifiantă, cu întreaga tărie sublimă a prototipului mioritic” (Valerian Sava). Protagonista încetează să fie „actrița principală”, ea devenind „însăşi Femeia, imaginea tradițională a femeii-matcă, femeia-mater dolorosa, femeia-pieta, femeia Terra, şi iată pe această madonă cu obrazul țărăncilor lui Loevendal făcând din gesturile cotidiene efigii: efigia unei femei descălțându-şi omul istovit, efigia unei femei la albie, lîngă un cazan pe pirostrii, efigia unei femei curățând la fântână, bocancii unui băiat întors de la război fără picioare, efigia unei femei alegând cartofi într-o bătătură pustie, efigia unei femei ciucite în fața unui lighean, o femeie care, după ce a spălat toate rufele şi toate durerile, îşi spală, la sfârşitul filmului, şi propriile-i mâini cu degete cioturoase, cu unghii tari, dar femeia nu le priveşte, le spală încet, bătrâneşte, cufundată într-o seninătate înțeleaptă” (Ecaterina Oproiu). Alături de Gheorghe Cozorici, Luiza Orosz izbutește în Urgia un remarcabil rol de compoziție.