Auguste Renoir (1841-1919) și-a petrecut copilăria la Paris, locuind nu departe de Muzeul Luvru, pe care îl vizita adeseori și unde obișnuia să facă cópii după lucrările expuse. Preferații lui erau Fragonard, Watteau, iar dintre pictorii de la Fontainebleau îi aprecia pe Eugène Delacroix, Théodore Rousseau, Jean-François Daubigny, iar pe Camille Corot îl considera cel mai bun. De altfel, Corot a schimbat total genul picturii franceze de peisaj: lucrările sale se disting printr-o libertate de tratare a subiectului și prin plasticitate, efectele luminii transpuse pe pânză fiind obținute din observarea peliculei atmosferice din timpul ședințelor de pictură în plein-air, în pădurea Fontainebleau. Influența lui asupra picturii impresioniștilor – mai ales asupra lui Auguste Renoir și Claude Monet – este de netăgăduit.
Auguste Renoir și-a manifestat dorința de a fi pictor încă de copil (desena adesea portretele membrilor familiei), și a lucrat în diferite ateliere: după o perioadă de ucenicie pe lângă argintarul David, a lucrat în atelierul fraților Lévy pictând portretele istorice de pe porțelanuri și, ulterior, evantaie și paravane; a pictat sute de portrete ale Mariei Antoaneta, temă foarte apreciată de clientela magazinului.
Mai târziu, a zugrăvit vreo 20 de cafenele, pictând pe plafoanele lor fie o Venus în valuri, inspiratră de Veronese, fie un personaj al lui François Boucher, sau divinități și simboluri care stârneau admirația privitorilor. Pictura lui a avut așa mare succes încât arhitectul Teatrului Folies Bergères l-a invitat să facă decorațiile acestuia; însă acest proiect presupunea angajarea unei echipe și închirierea schelelor, iar Auguste Renoir nu dispunea de banii necesari pentru o lucrarea de așa anvergură. În plus, îi plăcea să lucreze singur: „Nu îmi pare rău. Ar fi trebuit să-i las și pe alții să picteze, iar eu dezvoltasem deja mania lucrului independent”1.
Când lucra la aceste proiecte, Renoir avea douăzeci de ani și avea un singur vis: să ajungă pictor. Cu banii strânși, a reușit să se întrețină și să studieze desenul; dorea mai ales să aprofundeze desenul după figură. A pictat o vreme la Școala liberă de pictură a lui Charles Gleyre, pictor elvețian stabilit la Paris, care a preluat atelierul lui Paul Delaroche. Atelierul lui Gleyre era cel mai cunoscut din Paris și acolo îi întâlnește pe Claude Monet, Alfred Sisley, Whistler și pe românul Nicolae Grigorescu, aflat în capitala Franței din toamna anului 1861.2 O prietenie strânsă îl leagă pe Auguste Renoir de Claude Monet, Alfred Sisley și Frédéric Bazille; Bazille dispunea de mijloace financiare datorită averii tatălui său și îi invită pe Renoir și Sisley să locuiască și să lucreze în casa lui din strada Visconti. Renoir o împărțea cu Claude Monet, iar acesta aducea comenzi: pentru un portret primeau 50 de franci. Nu erau bani foarte mulți, dar le ajungeau să plătească atelierul, modelele și lemnele pentru sobă. Renoir și-l amintește pe Monet elegant dintotdeauna, chiar și când erau săraci: „Nu avea un ban în buzunar, dar purta cămăși cu dantelă la încheietură”3 și îi frecventa pe cei mai scumpi croitori parizieni.
În 1862, Auguste Renoir a fost admis la Academia de Arte Frumoase din Paris. În 1863, a expus la Salonul Oficial lucrarea „Esmeralda dansând” și a fost admis și la Saloanele din 1865, 1867 și 1870, dar respins de la această manifestare în anii următori. Din 1874 începe să expună la expozițiile impresioniștilor, Renoir fiind o figură marcantă a grupului. Cele două lucrări reprezentând femei la scăldat par a fi realizate de doi pictori complet diferiți. Prima (1884-1887) marchează finalul perioadei ingresque, când pictorul a fost puternic influențat de Auguste Dominique Ingres (1780-1867) și de Renașterea italiană, în urma vizitei pe care o face în Italia, în 1879. Tușa este lisă, contururile sunt ferme și doar peisajul îndepărtat ne face să ne gândim la impresionism. Cea de-a doua lucrare (1901-1902) se integrază perfect în curentul impresionist, pe care pictorul l-a promovat puternic împreună cu prietenii săi artiști. Surprinde aici „tușa blândă și strălucitoare care persista de obicei în jurul siluetelor voluptoase de blonde”.4

La fel ca și în cazul altor impresioniști, lucrările lui Renoir au avut la început un succes redus în rândul publicului contemporan. Negustorul Ambroise Vollard povestește o întâmplare interersantă legată de un nud realizat de Auguste Renoir, pentru care ceruse 250 de franci („Nud în lumina apusului de soare”). Ambroise Vollard nu a obținut prețul cerut și a cerut 400 de franci, iar interlocutorul lui i-a răspuns: „Dac-aș avea patru sute de franci de prisos aș cumpăra pânza asta numai ca s-o pun pe foc în fața dumitale, atât de mult mă doare să-l văd pe Renoir reprezentat de un nud atât de prost desenat”.5 Vollard a reușit să vândă lucrarea (altui colecționar, bineînțeles); în 1910, Auguste Rodin a cumpărat lucrarea de la Galeria „Bernheim Jeune” pentru 20.000 de franci.6
Lucrarea „Nud în lumina apusului de soare” datează din perioada în care Auguste Renoir era fidel tehnicilor de pictură ale lui Auguste Dominique Ingres și Rafael Sanzio, acordând atenție liniei și contururilor. Tratat ca o schiță, nudul dovedește calități sculpturale distincte, straturile transparente de culoare formând un fel de halou, o aură în jurul corpului voluptos al tinerei. În prezent, lucrarea face parte din patrimoniul Muzeului Rodin. Auguste Rodin îi considera pe Renoir și pe Van Gogh cei mai buni pictori contemporani.
Portretist desăvârșit, Renoir a realizat portretele membrilor familliei, ale unor prieteni artiști (Alfred Sisley, Berthe Morisot, Frédéric Bazile, Claude Monet, Paul Cézanne, Édouard Manet, Camille Pissarro) și colecționari care au înțeles și au dat credit picturii impresioniștilor și au sprijinit „cauza” lor: Paul Durand-Ruel, Ambroise Vollard, Victor Chocquet, Eugène Murer, Maurice Gagnat, Doamna Georges Charpentier cu copiii. Prințul George Bibescu a fost unul dintre cei mai apropiați prieteni și susținători ai lui Auguste Renoir, în colecția sa regăsindu-se mai multe lucrări ale pictorului.7
Datorită durerilor cauzate de reumatism și a unei paralizii parțiale, Renoir a cumpărat o casă la Cagnes-sur-Mer, lângă Nisa, unde a lucrat până la sfârșitul vieții. Nu îi plăcea să fie numit „artist”, numindu-se chiar el „muncitor pictor”8.

 

 

Note
1 Jean Renoir, Renoir, my Father, Mercury House, San Francisco, 1962, pp. 90-91.
2 Barbu Brezianu, Nicolae Grigorescu, Editura Tineretului, București, 1959, p. 64.
3 Jean Renoir, op.cit., p. 102.
4 Julien Bell, Oglinda lumii. O nouă istorie a artei, Vellant, București, 2007, p. 340.
5 Ambroise Vollard, op.cit., p. 32.
6 Rebecca Rabinow (ed.), Douglas W. Druick, Ann Dumas, Gloria Groom, Anne Roquebert, Gary Tinterow, Cézanne to Picasso: Ambroise Vollard, Patron of the Avant-garde, Metropolitan Museum of Art New York, Art Institute of Chicago, Musée d’Orsay Paris, 2006, catalog expozițional, p. 6, https://books.google.ro/books?id=B6JTCCBSZuoC&printsec=frontcover&redir_esc=y#v=onepage&q&f=false, accesat la 15 aprilie 2020.
7 Jean Renoir, op.cit., p. 108-109.
8 Ibidem, p. 34.