Nu Premiul Nobel pentru Literatură acordat în 2022, ci mai degrabă ecranizarea romanului Evenimentul (r. Audrey Diwan, cu Anamaria Vartolomei în rolul principal) mi-a declanșat dorința de a citi cîte ceva din Annie Ernaux, franțuzoaica pe care criticii români – mai francofoni decît alții – nu reușesc s-o descrie nici convingător, nici seducător. Așa că volumul editat în colecția Anansi contemporan de la Pandora M, în același an 2022, a venit în întîmpinarea dorinței mele de a citi și de a circumscrie stilul și lumea lui Annie Ernaux. Pasiune simplă; Confesiunea adolescentei este un volum-fluture cu aripi inegale: prima – o povestire de cincizeci de pagini, scrisă cu intensitate și într-o stare de urgență admirabil redate în traducerea lui Vasile Zincenco; a doua – un bildungsroman autobiografic, scris mai greoi pentru că… eseistic și analitic, dacă nu tezist pe alocuri, transpus cu finețe în română de Mădălina Ghiu. Ambele titluri – primul publicat în 1991, al doilea, în 2016 – reprezintă opere de maturitate/senectute în parcursul scriitoarei născute la 1 septembrie 1940, în Lillebonne, Normandia Superioară. Ambele edifică scrisul narcisist, amoral, de un erotism aproape larvar al lui Annie Ernaux. Nu scandalos – nu într-o literatură care juisează de la Apollinaire la Bataille și Calaferte – este epicul nombrilist din cele două cărți reunite, cît redundant uneori sau enervant atunci cînd narcisismul îți împroașcă dintr-odată retina – scăpat de sub control ca la începători, aș completa malițios.
Totuși, dintre cele două lucrări, Pasiune simplă este preferata mea. Muzica ei te prinde de la primul rînd: „Vara asta m-am uitat pentru prima oară la un film clasat X la televizor, pe Canal +. Aparatul meu n-are decodor, imaginile de pe ecran erau neclare, vorbele, înlocuite de un fîșîit straniu, pîrîituri, clipoceli, un fel de alt limbaj, blînd și neîntrerupt.” (p.7) „Un fel de alt limbaj”, într-adevăr, mai pudic, aluziv, (auto)cenzurat criptează sexualitatea umană pînă la apariția revistelor lucioase pornografice și, îndeosebi, pînă la apariția cinematografiei XXX. Acum, pare să spună Ernaux, „decodorul” a fost găsit, dimpreună, iată, cu metoda unei scriituri crepuscular-libertine: „Mi s-a părut că scriitura va trebui să tindă spre așa ceva, această impresie pe care o provoacă scena actului sexual, această angoasă și stupoare, o suspendare a judecății morale.” (p.8) Narațiunea va curge astfel, ca o succesiune de propoziții scurte și percutante, scuipate într-un fel de confesional laic de cincuagenara (autoarea se ascunde cel mult îndărătul unei măști din argilă) îndrăgostită de un est-european mult mai tînăr, care are un job de director la Paris. Amorul femeii – numai punctul ei de vedere contează aici – este total și deznădăjduit. Și, oricît de sceptic aș fi fost, gramatica literară a acestei relații fără viitor evită, restructurată în Pasiune simplă, amplificată, locurile comune. Ernaux îi injectează intensitatea de care vorbeam inițial: unele scene, subcapitolașe marcate prin blancuri, îmi evocă lirica iconoclastă și viscerală a Angelei Marinescu. Unde Angela Marinescu este marea noastră poetă, matriarha feministelor mileniale.
Așteptare, supunere, disperare, orgasm, depresie, rutină, speranță – toate momentele stînjenitoare din relația femeii cincuagenare de succes cu un bărbat căsătorit inferior intelectual, însă tînăr, est-european (deci exotic, barbar, obiect colosal al dorinței) sînt trecute în revistă într-un fel de juisare, naratoarea terfelindu-și fără să ezite stima de sine, statutul. Annie Ernaux, și în autoficțiunea asta, biciuiește morala publică (dar, oare, ce mai rămîne de biciuit într-o literatură care i-a starificat pe Catherine Millet sau Michel Houellebecq?). Biciuiește morala părinților normanzi (terfeliți însă zdravăn în „rhomanul” următor, Confesiunea adolescentei). Își exhibă eul intens erotizat, stăpînit de dorință într-un Occident care îndeamnă la satisfacerea tuturor dorințelor și preamărește, ipocrit, tinerețea eternă, silueta adolescentelor skinny.
Pasiune simplă apare ca un act sfidător, ca una din consecințele colaterale ale lui Mai 1968. Pentru narcisiștii hardcore – unde s-ar înscrie, firește, și Annie Ernaux – momentul mai 1968 va fi fost declicul. Desigur că nu oricine este capabil să pună în practică (scripturală) această erotică astuțioasă, puțin cosmetizată în aparență și pe care o citim/recitim cu sufletul la gură: „într-o după-amiază, cînd era acolo, am ars covorul din living pînă la urzeală punînd pe el o cafetieră încinsă. Mi-era indiferent. Ba chiar, cînd vedeam urma asta, eram fericită amintindu-mi acea după-amiază cu el.” (p.19) Mici poeme în proză se nasc în centrifuga indiscreției și – să recunoaștem – am citi la nesfîrșit confesiuni care au un – de fapt, excelent calculat – efect de adevăr. În plus, pentru că pare (încă) eretică, seduce, aici, obiectificarea masculului: „Îi plăceau costumele Saint-Laurent, cravatele Cerruti și mașinile mari. Conducea repede, cu semnalizări din faruri, fără să vorbească, parcă în întregime stăpînit de senzația de a fi liber, bine îmbrăcat, în poziție dominantă pe o autostradă franceză, el, care venea dintr-o țară din Est. Aprecia că i se găsea o asemănare cu Alain Delon.” (p.21) Nu un copil african subnutrit, nici un chinez maoist sau un terorist palestinian sînt jucăriile cincuagenarei hedoniste, acum, aici (exhibate cu alte ocazii, simpatiile comuniste și antisemitismul de care Ernaux nu s-a dezis pun o pată pe Nobelul din 2022), nu, ci un estic care îi stimulează constant și tandrețea, și ironia: „Aveam privilegiul de a trăi încă de la început, în mod constant, pe deplin conștientă, ceea ce întotdeauna sfîrșești prin a descoperi cu stupoare și descumpănire: bărbatul pe care-l iubești este un străin.” (p.24) sau, mai ales: „Într-o noapte, mi-a trecut prin minte să mă testez de SIDA: «Măcar asta să-mi fi rămas de la el».” (p.35)
Părăsită pentru o alta ori chiar pentru confortul mariajului de către bossul întors acasă, în Est, Ernaux frazează fără cusur poziția deznădejdii, durerea – ultimul dar pe care amantul ți-l lasă. Se expune autoarea, insolent și strălucit, deriziunii: „Odată, m-a apucat dorința violentă să merg în pasajul Cardinet, din arondismentul 17, acolo unde avortasem clandestin acum douăzeci de ani. Mi se părea că trebuie să revăd strada, clădirea, să urc pînă la apartamentul în care se petrecuse asta. De parcă speram în mod confuz ca o fostă durere să o poată neutraliza pe cea actuală.” (p.42) Ernaux redescoperă, într-o proză excelent calibrată, analitică, cvasifilosofică, libertină, plăcerea (auto)umilirii și a – în mod paradoxal – sacralizării obiectului (defunct al) dorinței: „Am vrut să-i învăț limba. Am păstrat, fără să-l spăl, un pahar din care a băut el.//Mi-am dorit ca avionul cu care mă întorceam de la Copenhaga să se prăbușească dacă nu mai aveam să-l revăd niciodată.//Am lipit această fotografie, vara trecută, la Padova, de peretele mormîntului Sfîntului Anton – împreună cu oamenii care lipeau o batistă, o hîrtie împăturită conținîndu-le rugămintea – pentru ca el să se întoarcă.” (p.49) Deasupra tuturor teoriilor și convingerilor stă adevărul glandelor, în viețile noastre și nu doar în cărticeaua asta scrisă sclipitor, de unde re-învățăm, în cele din urmă, că luxul, adevăratul lux, este numai „pasiunea pentru un bărbat sau o femeie”. (p.50)
Scrisă și publicată douăzeci și cinci de ani mai tîrziu, Confesiunea adolescentei este o carte mai pretențioasă. Autoarea a renunțat la scriitura pură, viscerală, care mă ducea spre Mecanica femeilor a lui Calaferte (tradusă fain, acum ani mulți, de Bogdan Ghiu). Privilegiază aici analiza, reia în buclă episoade traumatice (un posibil viol), stînjenitoare, recontextualizează „complexul” puiului de lebădă: în vara lui 1958, naratoarea Annie Duchesne (numele de fată al lui Annie Ernaux) iese în lume pentru prima oară, neînsoțită de părinții supraprotectori, castratori și-și petrece vacanța ca monitor într-o colonie, excelent înzestrată, pentru copiii defavorizați. Ridicolă și autentică, adolescenta Annie „moare de dorința de a face dragoste, dar numai din dragoste.” (p.75) Fără complezență, Ernaux dezvelește matrioșkă din matrioșkă, ambiționînd să descopere eul autentic al adolescentei din 1958, trendsetter al revoluției sexuale din 1968: „eram sublim de îndrăzneață, o avangardistă a libertății sexuale, un avatar al lui Bardot din Și Dumnezeu… a creat femeia”. (p.104) Ca la Houellebecq, din scrisul lui Ernaux rămîi cu o listă de muzici și filme, de autori și cărți, refaci – mediat – un întreg context din jaloane ale culturii pop. Mai elaborată decît Pasiune simplă, Confesiunea adolescentei deschide un evantai de citate, fragmente de jurnal, eseu, confesiune, articole de ziar, titluri, doar ca să închidă în chihlimbarul acesta sofisticat o viață cît mai autentică de adolescentă. Avem iarăși o traducere minunată, semnată acum de Mădălina Ghiu. Și avem un volum-fluture excelent editat din opera unei franțuzoaice indecent de puțin cunoscute la noi.