Nu sunt prea numeroşi artiştii pentru care pictura înseamnă mai mult decât nunțile culorii, baletul liniei sau savantul joc în spațiu al formelor. Aceia pentru care creația este mai înainte de toate viziune asupra lumii, situare a umanității într-un discurs ontologic şi existențial. Aceia pentru care există şi care lucrează cu nuclee simbolice, iradiante de sens, încărcate de semnificații care se țes şi care țes o plasă de întrebări necesare şi de răspunsuri închise în înseşi acele întrebări, necesare exprimării umanității noastre.
Vasile Pop este unul dintre aceştia. Vasile Pop care, din cercul de exemplară discreție pe care l-a trasat în jurul existenței sale, scrutează lumea, prin halucinanta, magica lentilă a ferestrelor lui, cu ochiul neadormit al bufnițelor, ,,oarbele care văd în întuneric”, cum ar spune poetul, în întunericul lumii profane, porțile vămilor şi ale sufletelor.
Pentru că dincolo de ştiința ,,zugrăvelii”, dincolo de rafinata sa artă coloristică – nu mi-am putut niciodată închipui, câte umbre şi arderi pot sălăşlui într-o culoare, ce infinită gamă poate zace într-un galben pălit şi într-un vinețiu de seară înjunghiată de cețuri! – penelu-i dăruit deschide una dintre acele fante miraculoase prin care se poate privi nu îndărătul, ci în lăuntrul celor ce sunt pentru a vedea cele ce nu sunt, dar se află acolo. Şi, mai cu seamă, prin care acestea – cele ce nu sunt, fiind – se uită în noi.
Cu admirabilă intuiție, Vasile Pop a descoperit şi a dat viață subtilei interferențe dintre sinele şi sinea universului, dintre înțeles şi cel care înțelege, acel joc secund în care, rând pe rând, esența şi conştiința îşi schimbă rolurile. Căci nu numai noi privim lumea, ci şi lumea se uită în noi şi din această relație se naşte aura misterioasă de care se încarcă picturile sale, universurile sale familiale, casnice, atât de domestic alcătuite, însă învăluite într-o lumină miraculoasă, într-o gestică sacrală care traduce natura cosmică a umanității şi imanența transcendentului în lumea exprimată. În constituirea acestui mod atât de particular de privi omul și lumea în care acesta își înscrie destinul, fereastra constituie axa picturii sale. Ea cheamă în sine și redă împrejurului lumina magică atât de specifică creației lui, lumina împenumbrată, aproape flamandă fără să fie. O lumină flamandă încălzită de blândețea ortodoxiei.
O lume în care gestul şi expresia chipului omenesc traduc, deopotrivă, acceptare şi renunțare, suferință şi speranță, resemnare şi seculară înțelepciune în a şti că destinul omenesc transcende destinul istoric.
În 1998, atunci când maestrul expunea la Breuil, în Bourgogne, cu ocazia „Săptămânii culturii româneşti”, presa franceză a citit cu exactitate mesajul artistic al universului său: ,,Uimire, surpriză, emoție… – scria Le journal de Saôn et Loire – Privirea publicului nu întâlneşte ca de obicei locuri şi lucruri cunoscute, peisajele şi universul familiar sunt cu totul diferite. Vasile Pop exprimă cu adevărat în operele sale sufletul şi suferința țării sale. În aceste opere puternice, profunde, misterioase, maestrul se exprimă cu o remarcabilă forță. Guaşele sale, intitulate Bufniță, Ritual, Răstignirea, Suferința, Sensul istoriei, sunt tot atâtea ferestre deschise spre suferință dar care păstreză în subsidiar o lucire de speranță”.
„Ceea ce am resimțit – mărturisea André Laffly – ceea ce am crezut că desluşesc sunt fundamentele religiei ortodoxe, femeile, copii, familia, femeia care este viitorul umanității, totul pe fundalul suferinței…”
Suferința unui neam şi a unui pământ la răscruce de vânturi.
Vasile Pop vorbeşte în numele unei lumi care-şi trăieşte amurgul şi căreia el încearcă măiestrit şi cu admirabilă încăpățânare să-i ofere măcar o continuitate artistică. O lume de care mâine ne va fi dor şi n-o vom mai putea reînvia, precum o iubire pierdută. E o lume veche de înțelesuri în pictura sa, descinsă, dintr-o mitică zare rurală, într-o contemporaneitate căreia încearcă, cu tragică inocență, să-i transmită coduri existențiale arhetipale. Vasile Pop este un Moromete al penelului, dialogând cu noi într-o celestă poiană transilvană. El se reclamă şi ne introduce într-un univers arhaic, plin de înțelesuri esențiale pentru ființa omului pe care îl realcătuieşte în pictura lui. Sunt coduri pe care le exprimă acele nuclee iradiante de sens care sunt înțeleapta bufniță, ochiul deschis asupra lumii, ochiul care priveşte în sufletul lucrurilor, fereastra, acel prag al lăuntrului înafarei şi al înafarei lăuntrului, maternitatea ca apogeu al sentimentului de iubire, aşteptarea, renunțarea şi abandonarea de sine, întemeieri expresive ale vămilor existențiale, ale vămilor vieții şi timpului. Ori arlechinade tragice, muzicanți stranii topiți în penumbra ungherelor, lăuturi leneşe, trupuri abandonate unei aşteptări fără sfârşit şi fără speranță, ispitirea unei risipe de mere tomnatice, maternități, fantomatice cavalcade şi peisaje campestre, toate învăluite într-o misterioasă lumină, într-o somnie magică care le ridică peste pragul funest al corporalității în puritatea orizontului transcendent.
Vasile Pop ne-a ,,povestit” de atâtea ori în pânzele sale lumea veche, satul prin oamenii lui. Cu dragoste şi duioşie dramatică. Dar ni-l povesteşte și din perspectiva unei topografii ideale, de ulițe, case şi biserici, ridicată în plan celest de lumina fabuloasă a toamnelor şi iernilor sale. O lume fără de oameni dar în care umanitatea e intens prezentă, imanentă faptului arhitectural şi existențial. O lume de tăceri gânditoare, de nostalgii înmieruite în paleta nesătulă de profuziunea nuanțelor de galben, de ruginiu, de roşu pierdut ori în alburi şi griuri meditativ iernatice, niciodată lipsite de lumina zăpezilor româneşti. Un sat, unul singur, arhetipal, văzut dintr-o multitudine de unghiuri care, însă, nu-i fracturează, ci îi dezvăluie şi îi restituie unitatea de timp şi de destin. Un sat văzut prin emoția viețuirii celor care, neexistând în tablou, sunt prezenți în el cu evidență, prinşi deopotrivă cu lucrurile în misterioasaa lumină despre care vorbeam. O lume care a fost, care nu mai este, descrisă cu tragică înțelegere și cu o imensă iubire, cu acea sfâșietoare nostalgie a elegiacul vers esenian: ,,Sunt ultimul poet cu satu-n glas”.
Sunt, toate acestea, metafore vizuale prin care pictorul se exprimă pe sine. Fiindcă flaubertiana zicere: ,,Madame Bovary sunt eu” îşi află realitatea şi adevărul în universul oricărei arte. Arta noastră suntem noi, cu proiecțiile şi neliniştile noastre, cu moştenirea noastră spirituală şi istorică. Scrutând lumea, prin halucinanta, magica lentilă a ferestrelor lui, trecând-o prin vămile privirii mai înainte de a o supune judecății rostuite la vămile timpului şi ale sufletului, Vasile Pop pune întrebări, lumii şi sieşi, şi oferă răspunsuri structurate artistic din perspectiva unor adevăruri străvechi, dar nicicând învechite. El este vechi în modernitatea şi modern în vechime. Ca gândire şi artă.
De aceea întreaga sa pictură poartă aureola aproape liturgică a semnelor prin care suntem chemați să descifrăm urmele prin care transcendentul își vădește prezența în lumea exprimată, aureolă insinuată în luminozitatea pânzelor sale, în poetica pe care volumele o decupează în spațiu, în dulcea rigoare a tuşelor ori inocenta severitate a culorilor. De aici jocul subtil între abstracțiune şi figurativ.
Artist adevărat, constituindu-și un univers artistic numai al său, pe care-l zugrăvește cu măiastră mână, proaspătul nonagenar Vasile Pop ne dăruiește cu fiecare tablou bucuria întâlnirii nu doar cu marea artă, ci și cu ființa noastră celestă.