Se pare că regizorii se întrec în năzdrăvănii vizionare atunci când vine vorba despre „teatrul absurd” şi neînţelegerile iniţiale ale spectatorului derutat, neiniţiat, devin şi mai de neînţeles (nu cu sens blagian!). Linearitatea acţiunii e abolită din start, rolul dialogului diminuat, menţinut doar atât cât să susţină invenţia vizuală, care în Rinocerii lui Iulian Bulancea de la Teatrul Municipal din Baia Mare devine precumpănitoare. Regizorul uzează de un constructivism debordant, halucinant extins spre teatrul de marionete şi de umbre. Şi asta e o minimalizare nedorită. Glisarea înspre oniric este asigurată de un preludiu pantomimic destul de lung, în care cei unsprezece interpreţi sunt prinşi, împinşi în universul mass-media ca într-o grotă plină de primejdii, sugerată de decorul format exclusiv din munţi de ziare. Ziariştii sunt zeii manipulărilor care nasc monştri. Ideea rinocerizării e aşezată aşadar de Iulian Bulancea într-o virtuală redacţie, dezbaterile se derulează prin subtila artă a animaţiei, dar aici acţiunea trenează. E un câştig stilistic, dar şi o pierdere, întrucât abstractizează căldura dialogului. Ziarele care manipulează şi îndoctrinează prin ştiri inventate sau abil orientate îşi enunţă prin personajele ionesciene neliniştile căderii în fanatism şi uniformizare. Replici din finalul piesei sunt rostite în primele secvenţe vorbite, totul pare un vertij din care bietul Berenger nu poate ieşi, e acoperit de ziare, de gloata dezumanizată care nu prinde carnaţie reală pe scenă, deşi el încearcă să se salveze. Rinocerii sunt doar umbre proiectate pe peretele realului drapat cu ziare. Când acesta se ridică, îşi fac apariţia, într-un macabru dans alegoric foarte reuşit, stihiile realului coşmaresc, înălţate pe picioroange hidoase, poate chiar mai sinistre decât „naturalii” rinoceri. E limpede, ne pasc tot alte forme de rinocerizare acută. Spectacolul băimărenilor are coerenţă şi substanţă, primeşte o anume strălucire şi gravitate prin jocul susţinut al actorilor. Păcat că uneori ei lipsesc de pe scenă, se agită doar umbrele. Foarte omogenă în ansamblu, trupa este formată din Dorin Griguţă, Denisa Blag, Eduard Bîndiu, Ruxandra Lăzărescu, Raul Hotcaş, Carmen Ciobanu, Alex Macavei, Doru Fârte, Marin Ciucă, Iulian Bulancea, Alexandru Costache. Actorii trebuie să mânuiască figurine decupate din hârtie, să se joace în lumina reflectoarelor sau în spatele draperiei, ceea ce împiedică un contact direct, mai apropiat, cu ei. Fundalul devine loc al acţiunii la semi-distanţă de public, din păcate.
Dorindu-se o „comedie romantică” antrenantă, piesa croatului Miro Gavran Totul despre femei mi s-a părut o dramoletă oarecare, încropită din scurte secvenţe vivante despre viaţa unor femei şi relaţiile dintre ele. Cele trei actriţe, sub bagheta lui Felix Crainicu de la Teatrul Arte dell’Anima din Bucureşti s-au străduit să creeze bună dispoziţie şi să impresioneze, întruchipând personaje diferite, de la bebeluşe la nonagenare, într-un stil mozaicat şi totuşi acelaşi, fără prea evidente transfigurări, dar punând mult suflet în interpretare. Corina Dănilă, Adriana Titieni şi Crina Linţă formează un trio valorizant al textului prin angajarea energiilor artistice neîndoielnice. Din păcate, enigma aninată în titlu s-a redus la tropotul pantofilor pe scândura scenei la desele intrări şi ieşiri ale actriţelor.
Obositul con Leonida e revitalizat în travesti de Irina Movilă, iar Marius Bodochi îmbracă hainele şi duhul Eftimiţei în adaptarea după Caragiale, cu titlu mişcat din ţâţânile clasice, Revoluţie şi artificii. Desigur, în acest ludic demers, trebuia schimbat şi sexul Saftei, astfel că ea devine… Marius Drăguş. Poznele se ţin lanţ în această lectură ultra-dezinhibată a textului, „împodobită” cu scălâmbăieli de două voci valoroase, transpunere ce ne-a amintit de montarea excepţională a lui Aureliu Manea din 1978 cu Dorel Vişan şi Gelu Bogdan Ivaşcu, două păpuşi automate trezite la viaţă de Safta.
Minunaţi animatori ai spectacolului de stradă s-au dovedit Mercedes M. Garcia şi Pablo Raffo din cadrul companiei Duo Laos din Spania, etalându-şi disponibilităţile comice şi magice în Ortos aires de pe pietonală.
Incitant până la roşu e demersul Alinei Neagu de la compania Teatru de Kartier din Bacău în Spovedania unei videochatiste, text şi regie Vali Bolat. Un one girl show incisiv, extras din tehnologia chat şi industria sexului, susţinut cu vehemenţă şi tensiune dramatică de o actriţă cu real potenţial expresiv, ce întruchipează o fiinţă dinamică, dotată cu un temperament voluntar bine pus în evidenţă. Nonconformismul ei duce la dramă şi la dezvăluiri sinistre. E o problematică extrem actuală, care trage perdeaua de pe tabu-uri ipocrite.
Comedia de situaţie a lui Marc Camoletti amuză din nou în montarea Ateneului din Iași, Atenţie aterizăm! E regretabil că spectacolul s-a desfăşurat în sala studio, neîncăpătoare pentru râsul debordant şi aplauzele spontane ale spectatorilor înghesuiţi pe un număr limitat de scaune în comparaţie cu numărul doritorilor. Echipa condusă de Daniel Onoae a beneficiat de toate şiretlicurile pentru a stârni comicul servit la fix de ingenioasa împletire a replicilor cu situaţiile bufe, revărsate în cascade. Concepţia montării porneşte chiar de la Daniel Onoae, care s-a văzut pe el însuşi interpretându-l pe Bernard şi i-a reuşit. Umbra lui Florin Piersic n-a apăsat nicidecum peste jocul lui, dar parcă el s-a sustras discret, a dat mai mare amploare lui Robert, prietenul ajuns la Paris, interpretat de Dragoş Maftei. De menţionat calităţile de comediană cu schepsis ale Alexandrei Paftală în Berta şi omogenizarea în alerteţea acţiunii a celor trei stewardese interpretate de Erica Moldovan (Janet), Ana Hegy (Jaqueline) şi Cezara Fantu (Helga). Mecanismul comediei de situaţie a funcţionat impecabil. Hazul a fost pe măsură.
Încă două spectacole puternice trebuie neapărat menţionate în această trecere în revistă a festivalului turdean desfăşurat sub egida „libertăţii de a alege”. Andrei Mihalache a ales să monteze la Teatrul Dramatic Elvira Godeanu din Târgu Jiu Azilul de noapte, după Maxim Gorki, piatră de încercare pentru mulţi regizori atraşi de compoziţii grandioase de acest fel. Lumea marginalilor lui Gorki e încadrată într-un decor greoi, poate mai greoi decât cel din spectacolul Despre oameni şi şoareci, impunând vizual o abordare de un realism robust binecunoscutului text clasic. Acelaşi Alexandru Radu construieşte un decor masiv rotativ, trădând un stil ce ţinteşte grandiosul şi monumentalul, fără rabat la calitatea încărcăturii baroce a scenei. Impresionant şi dominator apare Luka interpretat de Marian Negrescu, bătrânul înţelept cu alură de sfânt pribeag, aciuat în cloaca dezmoşteniţilor sorţii, azilul lui Kostâliov. Radu Botar excelează în rolul Satin din scena finală, de mare forţă, când cinicul idealist căzut în patima băuturii pledează pentru adevăr şi recunoaşterea demnităţii umane („În om e tot adevărul!”). Din numeroasa distribuţie, alături de cei evocaţi deja, se detaşează Cătălin Grigoraş, interpretul lui Vaka Pepel, hoţul umanizat de iubirea pentru Nataşa (Mădălina Ciobănuc), care îl ucide pe Kostâliov (Dan Calotă) într-o încăierare. De asemenea, convingător şi bun partener pentru Radu Botar este Eugen Titu în rolul baronului decăzut, tovarăş de beţie al lui Satin, ironizat de borfaşii azilului. O insinuare a ridicării din această groapă imundă este fredonarea Internaţionalei la un moment dat, imnul celor năpăstuiţi, murmurat ca virtuală salvare din mizerie. Azilul de noapte al lui Andrei Mihalache a fost şi cel mai lung spectacol prezentat în festival: 2 ore şi 30 de minute cu pauză. Dar derularea acţiunii este ţinută în constantă tensiune dramatică, aşa încât nu sunt secvenţe care să treneze.
La 43 de ani de la debutul său în rolul Crăcănel pe scena Teatrului din Turda, Tudorel Filimon a urcat din nou pe scenă în acelaşi rol în montarea comediei lui Caragiale D’ale carnavalului de la Teatrul Principal bucureştean, în regia lui Dan Tudor şi scenografia Corinei Grămoşteanu. Cu vedete de talia Manuelei Hărăbor, Corinei Dănilă, simpaticului Tudorel Filimon şi lui Gabriel Fătu, succesul de public a fost garantat, deliciul interpretărilor hrănind din plin aşteptările turdenilor. Admirabile au fost costumele realizate de Geanina Punkosti şi „măştile” neconvenţionale, distribuite din „bucătăria teatrului” ca ajustate tigăi de inox ce menţin ilaritatea apariţiilor la cote înalte de bună dispoziţie. Eficienţa unei reţete de succes a fost validată şi la Turda.
Recordul acestei ediţii a FIT-ului turdean a fost stabilit printr-o salbă de spectacole excelente, magnetice reprezentări ale formelor în mişcare, la care se adaugă trena de experimente cu adevărat relevante, arătând diversitatea formelor de manifestare teatrale de ultimă oră. Pe durata festivalului, acuza de provincialism a fost eludată cu desăvârşire.