Prezența malului/malurilor și a valului în poezia eminesciană primește profunde semnificații pentru omul eminescian și pentru limitele condiției acestuia, cu atât mai mult cu cât relația dintre mal și valuri/ape trimite spre momentul începutului, al despărțirii apelor de uscat.
Un foarte cunoscut poem, Lacul, debutează printr-o scurtă descriere a lacului, aparținând codrului ca univers și, mai ales, ca un „poetic labirint”. Este un lac deloc întâmplător albastru, oglindă și reflectare a celestului. Să nu uităm că pentru un Kandinsky albastrul implică „o mișcare de îndepărtare a omului și o mișcare dirijată doar spre propriul său centru care, totuși, atrage omul către infinit și trezește în el dorința de puritate și sete de supranatural”. Dacă albastrul eliberează într-un fel, după același Kandinsky albastrul amintește de moarte. Albastrul lacului se întâlnește cu o altă culoare semnificativă, galbenul nuferilor, culoare considerată „de esență divină”, asociată culorii solare. Nadia Julien amintește că galbenul este „culoarea luminii solare revelată oamenilor”. Nu trebuie uitat nufărul, fixat la suprafața lacului, floare ce își deschide corola spre înalt ca o sugestie a dorinței de receptare a acestuia: „Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă; / Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă”.
Dacă lacul este consubstanțial întregului, cosmicului, omului eminescian, înstrăinat de întreg, îi este rezervat malul, mai bine spus îi sunt sortite multele maluri, tot atâtea concretizări ale limitelor condiței sale. Pe el îl definește așteptarea ca stare anterioară apariției unei noi ipostaze a realității: „Și eu trec de-a lung de maluri, / Parc-ascult și parc-aștept / Ea din trestii să răsară / Și să-mi cadă lin pe piept”. Reveria pare să-i tempereze dureroasa conștiință a limitelor: „Să sărim în luntrea mică, / Îngânați de glas de ape, / Și să scap din mână cârma, / Și lopețile să-mi scape;// Să plutim cuprinși de farmec / Sub lumina blândei lune – / Vântu-n trestii lin foșnească, / Undoioasa apă sune!”. Ieșirea din reverie coincide cu „recăderea” în realitate și în propria condiție, aceea de a fi doar lângă un univers căruia nu i se poate integra: „Dar nu vine… Singuratic / În zadar suspin și sufăr / Lângă lacul cel albastru / Încărcat cu flori de nufăr”.
Într-un alt poem, Împărat și proletar, aflat la limita de sus a condiției umane, aceea de Cezar, omul este surprins într-o semnificativă trecere, nu visând, ci meditând la relația dintre el și supuși: „Pe malurile Senei, în faeton de gală, / Cezarul trece palid, în gânduri adâncit; / Al undelor greu vuiet, vuirea în granit /A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înșală; / Poporul loc îi face tăcut și umilit”.
Cu al patrulea tablou, spațiului limitat al tavernei și celui concret al orașului le ia locul malul mării. Tabloul debutează cu o descriere a naturii nocturne în centrul căreia se plasează luna, ca un ochi și ca un semnificativ semn: „Scânteie marea lină, și placele ei sure / Se mișc-una pe alta ca pături de cristal /Prin lunce prăvălite; din tainica pădure / Apare luna mare câmpiilor azure, / Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal. // Pe undele încete își mișcă legănate / Corăbii învechite scheletele de lemn;/ Trecând încet ca umbre – țin pânzele umflate / În fața lunei, care prin ele-atunci străbate, / Și-n roată de foc galben stă fața-i ca un semn”. Cezarul meditează pe malul mării, sub ochiul cosmic, impunându-și să descifreze tainicul semn al lunii, „Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării / Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat / Al salciei pletoase – și-ntinse-a apei arii / În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării / A zefirului nopții”. Spațiul nelimitat și fantoma regelui Lear sunt revelatoare pentru Cezarul meditativ, care, aici, raportându-se la întreg și la eternitatea lui, pricepe sensul mascat de aparența și de sclipirile amăgitoare ale realității isorice: „Îi pare că prin aer în noapte înstelată, / Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri, / Trecea cu barba albă – pe fruntea-ntunecată / Cununa cea de paie îi atârna uscată – / Moșneagul rege Lear. // Uimit privea cezarul la umbra cea din nouri, / Prin creți ai cărei stele lin tremurând transpar, /I se deschide-n minte tot sensul din tablouri / A vieții sclipitoare… A popoarelor ecouri / Par glasuri ce îmbracă o lume de amar”. Gândirea acestui împărat reflexiv trece dincolo de realitatea concretă descoperind nu atât taina vieții, ci faptul că esența acesteia se concretizează, „îngheață” în forme diferite, ca măști ale unui fond profund: „Astfel umana roadă în calea ei îngheață, / Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat, / Acoperind cu noime sărmana lui viață / Și arătând la soare-a mizeriei lui față – / Fața – căci înțelesul e-același la toți dat. // În veci aceleași doruri mascate cu-altă haină, / Și-n toată omenirea în veci același om – / În multe forme-apare a vieții crudă taină, / Pe toți ea îi înșală, la nime se distaină, / Dorinți nemărginite plăntând într-un atom”. Cu alte cuvinte, gîndirea cezarului „traduce zbaterea istoriei într-un sentiment al zădărniciei universale” (Ioana Em. Petrescu).
În poezia eminesciană, valul are evidente semnificații simbolice. El „se asociază stihiei legănătoare a suprafeței apei, care e un principiu feminin, considerat instabil și pasiv”, scrie Ivan Evseev în cunoscutul său dicționar de simboluri. Valurile, menționează același scriitor, semnifică „forțele incontrolabile ale naturii sau ale firii omului”. Amenințănd în permanență consistența uscatului, a stabilității formelor, valul este semnul efemerului:„Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi și nouă toate; / Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate; / Nu spera și nu ai teamă, / Ce e val ca valul trece”.
Asociate vântului ca sugestie a dezordinii, sfidând armonia creației, valurile sunt la Eminescu o forță distructivă: „Dintre sute de catarge / Care lasă malurile, / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile? // Dintre pasări călătoare / Ce străbat pământurile, / Câte-o să le-nece oare / Valurile, vânturile?”. Traiectoria existențială a individului este însoțită, precum umbra, de aceleași prezențe: „De-i goni fie norocul, / Fie idealurile, / Te urmează în tot locul / Vânturile, valurile”. Îmi place să cred că vînturile și valurile dobândesc semnificații în contextul relației dintre textul poetic/cânt și receptarea acestuia, vânturile și valurile împiedicând deplina înțelegere a gândului poetic: „Nențeles rămâne gândul / Ce-ți străbate cânturile,/ Zboară vecinic, îngânându-l,/ Valurile, vânturile”.
Relația stâncă-val transcrie într-o cunoscută poezie patriotică relația dintre stabilitate și trecător: „Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, / Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc; / Căci rămâne stânca, deși moare valul, / Dulce Românie, asta ți-o doresc” (Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie).
Într-un alt poem, Din valurile vremii, iubita încearcă să se sustragă trecerii, metaforicelor valuri, împrumutând concretul marmurei: „Din valurile vremii, iubita mea, răsai / Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai – / Și fața străvezie ca fața albei ceri – / Slăbită e de umbra duioaselor dureri!”. Cu un final ce accentuează relația ființei cu trecerea :„Dar vai, un chip aievea nu ești, astfel de treci / Și umbra ta se pierde în negurile reci, / De mă găsesc iar singur cu brațele în jos / În trista amintire a visului frumos… / Zadarnic după umbra ta dulce le întind / Din valurile vremii nu pot să te cuprind”.
În finalul eseului, o lectură din perspectiva relației dintre mal și acvatic, a cunoscutului poem Mai am un singur dor întărește ideea că dorul de moarte este un dor de reintegrare a individului în unitatea întregului, de care el s-a înstrăinat prin naștere. Trecerea în acest întreg este posibilă doar cu acceptul celorlalți, supuși unei condiții limitate. Marginea mării este în egală măsură margine a apei și a uscatului, cu sugestii spre momentul începutului, când apele s-au despărțit de uscat. În felul acesta, ființa are convingerea că devine contemporană Genezei: „Mai am un singur dor / În liniștea serii / Să mă lăsați să mor / La marginea mării”
Eliberată de condiția de parte, de fragment, ființa este luată semnificativ în posesie de întreg, este recuperată de acesta, după cum întregul îi aparține din momentul marcat prin „de-atunci înainte”: „Să-mi fie somnul lin / Și codrul aproape, / Pe-ntinsele ape / Să am un cer senin. / Nu-mi trebuie flamuri, / Nu voi sicriu bogat, / Ci-mi împletiți un pat / Din tinere ramuri”. Prin redobândirea consubstanțialității cu întregul, omul se eliberează de condiția de pribeag, sinonim acelui rătăcitor prin care el era definit în Revedere („Numai omu-i schimbător / Pe pământ rătăcitor”). În această condiție, el recapătă dreptul la o semnificativă remorare: „Cum n-oi mai fi pribeag / De-atunci înainte, / M-or troieni cu drag / Aduceri aminte”. Deplina comunicare cu întregul se asociază unei singurătăți ce transcrie distanțarea individului de o lume inautentică: „Luceferi, ce răsar/ Din umbră de cetini, / Fiindu-mi prietini, / O să-mi zâmbească iar. / Va geme de patemi / Al mării aspru cânt…/ Ci eu voi fi pământ / În singurătate-mi”.