Constantin Stere, basarabean de origine, care a fost un colaboraționist grețos – fireşte, din ură față de Rusia – după cum îl defineşte însuşi filosoful Nicolae Bagdasar în „Amintirile” sale, a scos un ziar de două sau, pe parcurs, de patru pagini, format mare, plin de publicitate şi de reclame, pe care-l scria mai mult singur şi care costa zece bani: Lumina. Primul număr a apărut la 1 septembrie 1917, ultimul în 12 noiembrie 1918. Mai trage şi câte o ediție specială. Semnează el, D.D. Pătrăşcanu, Bucura Dumbravă, Barbu Nemțeanu, Ion Theodorescu (Tudor Arghezi). Printre reclame vedem Croitoria „Şicul Tinerimii”. Programe de teatru de revistă şi film la Arenele Amicii Orbilor, Grădina Blanduziei, Parcul Oteteleşanu, Cinematografele Lux, Colosal, Kino Classic, Kino Zaharia, Teatrele Comoedia, Modern, Regal, Lyric, Café Kronprinz. Eldorado Pațac, Strada Doamnei, nr. 2. Publicația este de simplă propagandă, plătită din reclame sau direct de la Poliția secretă germană, fără vreun interes major. Singura rubrică demnă de remarcat – fireşte, cu excepția editorialelor lui Stere – este cronica teatrală ținută de Liviu Rebreanu.
Mai interesantă este Săptămâna ilustrată, hebdomadar de 16 pagini, cu dată de apariție joia, numărul unu scos pe 17 mai 1917, costând 25 de bani, format tabloid. Editor: Mihail Sărățeanu (avocatul M. Selzer). Printre colaboratorii asidui: D. Karnabatt, Barbu Nemțeanu. Printre ocazionali: A de Herz, Gala Galaction, Hirpus, E.C., F.L., Carmen Sylva, Şt. O. Iosif. Prima pagină conține un articol de fond, ultima este dedicată caricaturii politice. La început, fiecare număr conține câte un medalion al unei mari personalități culturale germane, precum şi descrierea câte unui mare oraş german. Astfel avem în primul număr perechea Goethe – Berlin, în numărul 2 Schiller – Munchen, numărul trei conține Heine şi Lipsca, apoi Lessing şi Hamburg, numărul 5 Lenau şi Nurnberg, numărul 6 Uhland şi Hanovra. Prezentarea oboseşte, dar din când în când mai apare câte un medalion P.P. Carp (în numărul 9), Femeia germană şi Războiul (în numărul 12), Papa Benedict al XV-lea (în numărul 14). Descrieri de oraşe în numărul 9 – Frankfurt -, în 12 Colonia, în 13 Brema, în 15 Riga, în 16 Viena, în 22 Budapesta. Numărul 18 conține entuziastul reportaj „Crefeld – din viața prizonierilor români”, precum şi o rubrică de modă semnată de Constantin Wachmann. Numărul 19 – 20 este dublu, are deci 32 de pagini şi este centrat pe Vizita Împăratului Wilhelm al II-lea, întâmplată între 20 şi 24 septembrie 1917. Majordom de onoare: Al. Tzigara-Samurcaş. Semnează: Alfred Keller şi A. Verea. Numărul 22, din 6 decembrie 1917 serbează, cum îi şade şi bine, „Un an de la predarea Bucureştilor”. Numărul 26 conține un alt reportaj, nesemnat, despre „Cafenele şi grădini din trecut”. Un eseu interesant, dar părtinitor, „Cinematograful în România” semnat de Herbert Lewandowski apare în paginile 10 şi 11 ale numărului 27 din 23 ianuarie 1918. Revista îşi încetează apariția cu numărul 40 din 29 iulie acelaşi an. Număr care costă, începând cu 31, din 5 martie 1918, 50 de bani.
Fireşte, cel mai cunoscut şi singurul ziar autorizat să apară era Gazeta Bucureştilor, versiunea în limba română a ziarului Bukarester Tageblatt, fost oficios al Legației germane din Bucureşti suspendat la intrarea noastră în război şi care era condus de un domn dr. Pop. Gazeta apare în patru pagini format mare, primele două redactate în germană, celelalte în româneşte. Pe frontispiciu stă inscripția „ediție de război sub ocupațiune germană”. Redacția şi tipografia sunt plasate în Sărindar, numerele 9 şi 11, deci redacția Adevărului lui Constantin Mille, energic susținător al alipirii României alături de Antantă ! Redactori pentru partea germană erau ofițeri germani, redactor şef un anumit Rudolf Dammert, fost redactor şef la ziarul din Stuttgart, Wurttemberger Zeitung, în schimb pentru partea română au lucrat foştii colaboratori ai gazetelor finanțate de legațiile Puterilor Centrale. Redactor-şef al Gazetei Bucureştilor a fost numit Metaxa Doro, iar din redacție au făcut parte Ion Teodorescu (Arghezi), Victor Anestin, D.D. Pătrăşcanu, Ioan Slavici, precum şi alții, mai puțin importanți, ca soții Lucreția şi D. Karnabatt, Dem. Theodorescu, A. de Herz, A. Camburopol, A. Davidescu.
Gazetele mințeau după cum am fost noi obişnuiți să spunem în copilărie „minți ca o gazetă imperialistă” sau erau un fel de gazete de perete?
Nu mințeau, acopereau, căci oricum erau cenzurate. Fireşte, mai dădeau vina şi pe lipsa de prevedere a fostelor guverne, mai ales atunci când se simțea lipsa vreunui produs de strictă necesitate sau a lemnelor de foc. De pe atunci germanii şi austro-ungarii defrişau în prostie pădurile noastre !
Ştii ce vreau să aflu dintr-o carte de istorie sau, mă rog, dintr-un roman istoric? Cum se trăia cu adevărat.
Prost. Aflăm din Vasile Cancicov, care notează la 20 martie 1917: „Guvernământul Imperial a dat o soluție în chestia lefurilor şi pensiunilor. Pensiunile până la 100 lei se vor plăti integral; cele până la 200 lei cu oarecare reducere; cele ce trec de 200 lei se reduc toate la maximum 200 lei lunar. Funcționarii, numai acei ce vor fi întrebuințați, îşi vor primi lefurile reduse după o anumită proporție. Universitatea se suprimă; profesorii secundari, primari şi institutorii vor primi leafa redusă numai acei ai căror şcoli vor funcționa”.
Şi ce făceai cu ăştia?
Tot el notează în 20 aprilie acelaşi an: „Scumpetea vieții a ajuns cam la următoarele: o pereche de ghete 120 lei; o reparație 40 lei; săpunul de rufe 16 lei kilo, prin contrabandă, deoarece fabricația e interzisă; carnea pe la speculanți, deoarece în piață nu există, se plăteşte 6 lei kilo; untul 22 lei kilo; brânza albă 8 lei kilo; o lămâie 1,50; untdelemnul de floarea soarelui 30 lei sticla; bomboanele 30 lei kilo; o găină 14 lei; oul 35 bani; cafeaua 40 lei kilo; orezul 15 lei kilo; lemnele 150 lei mia de kilograme (…) pâinea de 800 gr. e 35 bani, dar aşa miroase a mucegai şi aşa e de dezgustătoare la vedere, că nu se poate mânca”.
Şi colaboraționiştii de pe la ziare cât primeau?
Slavici de pildă încasa 50 lei pe un editorial publicat de Gazeta Bucureştilor. Şi scria trei pe săptămână.
707 zile au stat pe capul nostru aceşti oaspeți agasant de simpatici, nu-i aşa?
Bineînțeles. Chiar există o carte a lui Virgiliu N. Drăghiceanu cu acest titlu: „707 zile sub cultura pumnului german”. Zice autorul: „ca o gheară imensă se înfig din ce în ce în grumazul nostru”. Uite aici: „Iau Brăila la 5 ianuarie 1917, Hamburgul României cum îl numesc ei, extaziați de frumusețea oraşului, mulțimea docurilor, silozurilor şi hambarelor de grâne”.
Am auzit că au vrut şi Cloşca vestită împreună cu puii de aur, că erau de la ei?
Adevărat, dar fusese trimisă în Moldova.
Dar cât cotropiseră ei, cotropitorii?
Cam două treimi din teritoriul nostru de atunci. De fapt cei mai hrăpăreți s-au dovedit austro-ungarii, care doreau Oltenia, pe care o mai administraseră, Muntenia şi partea de Moldovă până la Siret. Nemții erau mai şireți, ne doreau pentru a ne da la schimb. Dobrogea zbura şi ea la bulgari şi la turci. Noroc că Primul Răboi Mondial a însemnat şi sfârşitul a trei imperii, „închisori ale popoarelor” şi „bolnavi ai Europei”.
Chiar patru dacă ne gândim că şi Imperiul țarist s-a prăbuşit. Fireşte, el a fost înlocuit de o Uniune de republici.
De altfel, am găsit un almanah italienesc pe 1917 care spunea că va fi un an bun, plin de roadă. Dar anunța şi un fapt divers: milițiile germane-austriece mobilizează tineri de 15 şi 16 ani. Şi se remarca o gravă lipsă de porci, or aşa ceva nu se întâmplase prea des în decursul veacurilor: nemți fără salam ! Mai scria acolo că anul 1917 corespunde anului 6630 al perioadei iuliene.
Anul 1917 avea să fie fast pentru noi. În vară, soldații noştri din Armata întâi, bine echipați şi bine antrenați de ofițerii francezi poposiți în cadrul misiunii generalului Berthelot, alături de Armata a IV-a rusă, au înfrânt contraofensiva germană la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Acolo s-au prăpădit aproape 25 000 de militari români şi între 50 şi 65 000 de soldați inamici. În Primul Război Mondial au pierit aproape 10 milioane de oameni. Războiul este un joc de-a masacrul. Dincolo de poveştile şi de relatările generalilor, scriitorilor, ofițerilor, soldaților, oamenilor simpli care nu pot fi diferite în general şi care îşi impart aceleaşi subterane ale memoriei, intervine factorul individual, războiul personal resimțit ca experiență proprie.
Dar nu crezi că au fost şi scene absurde, comice, ridicole?
Oho, o grămadă ! Războiul înseamnă şi întâmplare, şi nebunie, şi orgoliu, câteodată şi prostie. Din prostie a căzut Turtucaia, de exemplu. Am citit undeva că Falkenhayn a avut intenția să epuizeze armata franceză la Verdun şi să-i provoace pierderi grele – saigner a blanc este expresia folosită aici şi vine dinspre abator, când o vită este lăsată să sângereze complet pentru a avea carnea albă, fragedă – lucru care i s-a întâmplat lui însuşi. Cine sapă groapa altuia cade singur în plasă !
De altminteri, după câte se ştie acolo a fost un adevărat abator. Care a durat peste nouă luni şi în loc să nască vreo idee măcar, a făcut peste 700 000 de victime !
Vorbim din texte, dar nu ştim cum miroase un câmp de bătălie, ce se aude, ce comenzi se răcnesc, cum se stă în tranşee, ce nelinişti au soldații, ce gândesc ofițerii, cât la sută e hazard. Oare cât de mare e frica?
Chiar dacă au mai fost şi scene demne de Caragiale, de la intrarea trupelor aşteptate să vină dintr-o parte, ele intrând pe alta, chiar dacă şi nemții între ei s-au mai certat asupra întâietății – Falkenhayn cu Mackensen –, chiar dacă armatele de ocupație au fost primite cu flori de june servitoare nemțoaice sau unguroaice din Bucureşti, ziua de miercuri, 6 decembrie 1916 a fost resimțită ca o insultă. Iar ocupația în totul ei a fost un jaf regulamentar şi o barbarie. Încheiat, -ă la 18 noiembrie 1918.

UNU
Stau câteodată ca prostul şi mă uit la ceas sau pe tabletă şi mi-aduc aminte cum era pietruită Şoseaua Ştefan cel Mare şi cum aninau becurile la mijlocul străzii Cazărmii. Şi cum oprea tramvaiul 8 în colț, şi cum curgea deloc limpede, galben-vânăt Dâmbovița între malurile de iarbă de sub podul Mihai Vodă, şi cum oprea în stație troleibuzul 88 în colțul unui birt după care se înălța impozantul bloc din capătul Aleii Circului. M-am născut în Bateriilor, 1 şi am copilărit în Parcul Tonola, noi stând în blocul lung, cu opt scări, aflat la numărul 15 pe Şoseaua Ştefan cel Mare. Trăiam pe deplin, vesel şi inconştient în micile noastre universuri de câțiva metri pătrați, pe străzile adumbrite şi pline de umbră şi de crengi ponosite, prin tramvaiele scârțâietoare şi prin troleibuzele aglomerate. Treceam strada prin locurile permise, atenți la băltoace şi la automobile, dormeam după-amiezele, mâncam duminica împreună cu toată familia, ne jucam în spațiile special amenajate. Mergeam la şcoală unde intram într-o altă societate, cu alte reguli care se schimbau aproape an de an.
Acum e ora 5 şi 12 minute. M-am trezit pe la trei şi ceva. Am aprins televizorul, am căscat, m-am gândit să mă duc să fac pipi. Lasă, mai stau. Am baleiat: nişte filme vechi, alb-negru, de Hollywood de pe vremuri, altele color, horror, unul porno, un interviu cu un doctor, un prost peticit la o hartă, ceva sport. Am zis că să iau lanterna şi să văd ce face ăl bătrân. Nu dormea. L-am dus şi l-am aşezat pe closet, am închis uşa înspre dormitor să nu se audă nevasta sforăind, l-am ridicat şi l-am dus în pat. Parcă vorbesc despre un obiect. Nu îl simt aşa, dar la ora asta aşa mi se pare. După operație l-am luat la noi, îl spăl, îl duc la „tauletă”, îi dăm să mănânce, dimineața sandvişuri, cremwurşti, întotdeauna cu muştar, de Dijon sau rusesc, garcița, pâine ardelenească de-aia cu cartofi, ceai cu biscuiți petit beurre. Apoi prânzul, o supă, un felul doi, o fructă sau o prăjitură. Seara, ceai cu biscuiți, rar o tartă! Ca la cantină, sau ca la sanatoriu. Face şi mofturi, că aia nu-i bine fiartă, că e prea multă carne, că prea multe ouă. Şade permanent cu radioul deschis şi aude şi ştie tot, câte felii de pâine trebuie să bagi în tine pe zi, câte grade sunt afară, când se strică vremea. Are nouăzeci şi doi de ani şi e tatăl meu. Nevasta nu are nicio vină şi nici nu-i cer să mă ajute, o face din cauza sufletului ei splendid, din cauză că e mămoasă ca toate femeile, din cauză că a îngrijit o bunică de optzeci şi opt de ani care a murit chiar când ne-am căsătorit, că a trebuit să amânăm nunta cu vreo patruzeci de zile, şi-a îngrijit propriul tată, dispărut şi el la optzeci şi cinci de ani, la Paris.
(Totuşi, bătrânețea-i o boală. Şi viața un război. Ce chestii fundamentale mă preocupă în zori ! Nu, nu mă doare deloc capul când mă trezesc. Merg în bucătărie, îmi strecor o pastilă fâsâicioasă de vitamina C într-un mare pahar de apă şi iau şi un controloc de 40 de grame. La vârsta şi la diagnosticul meu – ICC clasa întâi disfuncție de cord drept, fibrilație atrială cu AV medie-rapidă, sarcoidoză, obezitate medie, hipertensiune arterială primară gr. 2 de risc adițional mare, sindrom de apnee în somn – trebuie să fiu atent cum îmi încep ziulica).
Tot vorbim despre război şi despre viață, despre bătrânețe şi despre moarte, noroc cu fata noastră care vine zilnic şi stă maximum jumătate de oră, bea câte o ciocolată, mânâncă o felie cu Nutella sau un sandviş, o banană şi pleacă. Deseori, la sfârşit de săptămână, vine şi cu băiețelul, Bubu, foarte dezvoltat pentru cei opt ani ai lui, neastâmpărat şi destul de obraznic, dar frumos de pică şi isteț nevoie mare. Ca şi mă-sa cu un suflet foarte mare, sper să nu fie şi ăsta vreun prost şi să-şi bată joc toți şi toate de el ! Dacă are o jucărie sau ceva, dă imediat, împarte cu Matei sau cu altul, chiar cu fetițe, dă tot – sper să nu prăduiască averea lor care există, o viloaie de două etaje, la Snagov, un apartament în Militari, o casă la țară, la Azuga, trei maşini.
Întotdeauna m-am întrebat de ce am ajuns aşa şi nu ştiu nici să-mi răspund la „de ce” nici la „aşa” ! De fapt, nu am schimbat nimic, am trecut destul de bine peste şocul din 1989, cel puțin aparent, am rămas cu mintea acasă, am cumpărat casele unde a dat Dumnezeu să locuim, apartamentul pentru părinți şi casa asta din blocul vechi, am luat şi o maşină în 1992, când începea destructurarea vechii societății, că şi asta a fost în trepte, nu brusc, am plecat an de an fie la Paris, la socru-meu, fie în altă parte a bătrânei Europe – şi asta e bătrână, na ! – până a început să vină socrul la noi, până s-a însurat cu o basarabeancă profitoare, până a murit mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, până s-a îmbolnăvit şi a căzut tată-meu, în 2008, care a avut apoi o revenire şi acum e vioi, până a dispărut şi socrul.
Atunci, poate pentru prma oară, am început să privesc altfel viața, existența noastră, am început să fac socoteli zilnic, am început să mă uit la cât cheltuim, la câini – doi, un maidanez şi un caniş, câine de circ, dar simpatic -, la pisici – trei, o familie, motan negru, pisică tărcată şi mânjită în două culori pe botic, fapt ce i-a atras numele de Hoplita, şi o mâțuşcă, Neruța, neagră ca Pufanul de taică-su -, am început să ne planificăm banii pentru mâncare, pentru nevoi curente, am început să ne schimbăm obiectele casnice prin internet, prin e-mag, prin Altex. Viața ca schimbare de obiecte. Căci şi asta este ea, viața, trăieşti nu numai ca să consumi, să devii cineva, să laşi o dâră în urma ta, ci şi ca să-ți schimbi hainele, tabieturile, aparatele electromenajere, maşinile.
Îl ştiam acolo, la el, în apartamentul lui. Micşorat, cu ochelăroii ăia mari, cu sticle fumurii, mereu cu un fes în cap, apărând în pragul uşii. Îi duceam săptămânal câte ceva de mâncare, în rest cobora el până la micul shop and go de la poalele blocului. Astea erau drumurile lui şi mereu mă ducea gândul la Brel, Jacques Brel, care în bătrânii, les vieux, descrie drumul lor de la pat la fereastră, de la pat pe fotoliu, de la pat la pat. Când trăia şi mama se mai aventura pe alee, mai venea pe la noi, ne trezeam cu el în fața uşii sau ne suna la telefon pe la şapte şi jumătate dimineața: „sunt la Billa, hai vino să mă iei !”. Apoi, după moartea mamei ne însoțea la cimitir şi apoi venea la noi, urma ritualul prânzului, al siestei, al condusului acasă, seara. Pe urmă, după ce mi-am dat seama că-mi ascunde, poate de ruşine, tumora pe care o avea şi după ce l-am luat mai mult pe sus, i-am adus doctorul acasă, căci nu putea merge, l-am trambalat la spital, l-am internat şi l-am împins la operație, l-am luat la noi, cu sondă cu tot. Pe care i-o deşertam noaptea, pe la trei sau patru. I-am cumpărat o sonerie şi l-am instalat în „camera mică”, cel de-a doilea nostru dormitor. Aici s-a recuperat minunat. Nici nu m-am sinchist să ridic buletinul de analiză, biopsia, ştiam sau doar bănuiam ce poate scrie acolo şi l-am hrănit cum am putut, făcându-i câte o plăcere aproape săptămânal. După fiecare masă, de prânz şi de seară, urma plimbatul prin casă, prin sufragerie, pe la mine pe la computer, prin balconul din spatele grădinii. Sâmbăta şi duminica mâncam împreună, în bucătărie. Atunci apăreau surprizele: icre de Manciuria, câte un peşte deosebit, scoici, torturi, cataifuri, o brânză cu mucegai, un păhărel de vin bun, o şampanie şi altele. După o astfel de plimbare, cred că înaintea unei zile deosebite, poate înainte de Înviere, într-o sâmbătă seară, încercând să-l bărbieresc am observat cum l-a cuprins deodată amețeala. Am sunat-o din baie pe Mihaela şi cu chiu, cu vai l-am dus în pat unde şi-a revenit. Din seara aceea am început s-o bombardez cu telefoane pe Miki, buna mea colegă de liceu, medic de familie, fata celui mai renumit şi mai drag profesor din liceul nostru şi soția unuia dintre cei mai vestiți chirurgi români. I-am dat calciu, digoxin, câte un siropel dar nu l-am mai putut convinge să-şi mai facă preumblarea sau să mai vină şi să dejuneze cu noi în bucătărie. Au urmat doar drumurile din pat la baie şi înapoi cu acelaşi ritual: patru mini-sandvişuri dimineața, cât mai variate – de fapt două felii de pâine prăjită împărțite în două triunghiuri cu cremă de brânză, jambon, şuncă de curcan sau de porc, pateu de pui sau de rață sau de gâscă, caşcaval de Dobrogea, roşii, o zi un ou, o zi un cremvurşt, ceai. La prânz cele trei feluri obligatorii: o ciorbiță sau o supă, o friptură moale sau o tocăniță de legume, o prăjitură sau un fruct mițingălit, adică tăiat în porții mici. Seara doar ceai şi biscuiți petit beurre. Ceaiul de dimineață era de sunătoare, în timp ce ăl de seară era de tei şi o picătură de esență de rom. De fiecare dată când îl făceam eu, primeam observații, ba că am inversat compoziția, ba că era prea rece, ba că prea frigea, ba că nu avea lămâie sau miere destulă.