George Bălăiță
Învoiala
Iași, Editura Polirom, Iași, 2016

 

 

În 2016 apare, la editura Polirom, Învoiala, noul roman al lui George Bălăiță. Critica literară s-a grăbit, în mai multe rânduri, să semnaleze această apariție editorială, iar cel mai important text, în acest sens, este, probabil, cronica lui Nicolae Manolescu din „România literară” (nr. 21/2016) intitulată Drăcușorul cel păcătos. Criticul precizează aici faptul că textul lui George Bălăiță se revendică, de fapt, de la Povestea lui Stan Pățitul, celebra poveste scrisă de Ion Creangă. Avem, astfel, de-a face cu o rescriere în cheie contemporană a unui text canonic al literaturii române, iar studiul lui Manolescu reprezintă, în linii mari, o analiză comparativă între cele două povești. De fapt, inclusiv pe coperta a patra a cărții găsim un amplu text al lui Manolescu care rezumă ideile sale din cronică: „cum oricine își poate da seama, Bălăiță a inventat o poveste paralelă cu aceea a lui Creangă, plină de viață, cu amănunte autentice, vii, pitorești, cu personaje memorabile. Această poveste este un adevărat roman țărănesc, realist și fabulos totodată, ceea ce povestea lui Creangă nu voia să fie”.
Tot la o abordare comparatistă apelează și Alina Purcaru în cronica sa la romanul Învoiala, cronică ce poate fi citită (surprinzător, contra cost) pe site-ul revistei Observator cultural. Autoarea însă, spre deosebire de Manolescu, urmărește mai ales stabilirea unor asemănări și deosebiri între acest roman recent al lui Bălăiță și capodopera Lumea în două zile, un excepțional roman scris de Bălăiță în urmă cu aproximativ patruzeci de ani. De altfel, și titlul cronicii (Lumea în două cărți) sugerează tocmai relația dialogică dintre cele două texte ale lui Bălăiță.
Într-un astfel de context critic, ar fi inutil ca în cronica de față să fie reluate abordările comparatiste, dat fiind faptul că ele au fost deja suficient de bine explicitate cel puțin în cazurile semnalate mai sus. Mă voi opri, așadar, mai ales asupra tehnicilor naratologice la care apelează George Bălăiță în romanul său, iar aici, din nou, Manolescu este cel care propune un termen extrem de potrivit. Pe scurt, în cronica sa, criticul se referă la romanul Învoiala folosind sintagma „scenariu cinematografic”. Într-adevăr, urmărind textul lui Bălăiță, observăm încă din primele pagini faptul că autorul apelează la propoziții foarte scurte, textul e unul minimalist (telegrafic, de-a dreptul), iar prezența verbelor e redusă, mizele scriituri fiind, mai degrabă, construirea unui cadru, decât dezvoltarea unui fir narativ: „Bolta cu stele mari, cărnoase. E trecut de miezul nopții, dar mult înainte de răsărit. […] Lan de porumb necules. Un vânt ușor, prezență nevăzută. Porumbul foșnește metalic. Un iepure ghemuit la marginea lanului. Ridică botul. Urechile ciulite, neliniștite. Aceasta e prima ființă vie care mișcă în poveste noastră începută pe lună plină”.
Renunțând aproape complet la tradiționalele „procedee artistice”, renunțând, de asemenea, la strategii comune de sensibilizare/seducere a cititorului, textul lui George Bălăiță plasează atât naratorul cât și cititorul la o distanță constantă (și neutră) față de povestea propriu-zisă, construind o interesantă complicitate între aceștia. Altfel spus, impresia creată este aceea că naratorul și cititorii privesc de la distanță un spectacol de teatru în plină derulare, împărtășind, inevitabil, o perspectivă comună: „Hangiul negociază cu un străin. Străin? Înalt, masiv, gros, un fel de uriaș. Îl vedem deocamdată numai din spate [s.m. R.C.]. Un fel de manta, croială oarecum militară, bate tocurile cizmelor […]”.
Așa cum anticipam deja, textul se revendică de la Povestea lui Stan Pățitul, centrându-se pe relația simbiotică dintre Stan (un țăran simplu, mai degrabă pasiv în comportamentul său de-a lungul romanului) și un drăcușor iscusit pe nume Chirică. Evident, un titlu mai potrivit ca Învoiala nici nu putea exista pentru un roman construit în jurul unui pact (pseudo)faustic cu valențe tradițional-românești. Așadar, țăranul simplu și singuratic Stan îl acceptă ca slugă pe Chirică, sperând că va reuși cu ajutorul acestuia să-și îmbunătățească traiul, iar negocierea acestei învoieli se produce după coordonatele comune ale folclorului românesc în genere: „Despre mine, cu atât mai bine, măi Chirică. Și… ce-mi ceri tu mie pentru trei ani? […] Ce să-ți cer? Ia, să-mi dai de mâncare și de purtat cât mi-a trebui, iar când mi s-or împlini anii, să iau din casa dumitale ce-oi vrea eu […] Ce vorbești, Chirică? Poate că tu ai să vrei atunci să-mi iei sufletul din mine ori mai știu eu ce dracu’ ți-a venit în cap să ceri! […] n-ai grijă, n-o să-ți cer eu un lucru pe care să nu-l poți da. Și-apoi, ce ți-oi lua eu din casă nu-ți face trebuință dumitale. Asta e sigur. Ți-o dau în scris [sublinierile aparțin autorului]”. Colaborarea dintre cei doi se dovedește a fi extrem de profitabilă în ambele direcții. Pe de o parte, Stan se îmbogățește semnificativ ajungând unul dintre cei mai invidiați oameni ai satului. Pe de altă parte, Chirică cunoaște o spectaculoasă dezvoltare ca drăcușor, dar acumulează și o serie de trăsături specific umane care, în mod surprinzător, nu intră neapărat în contradicție cu natura sa malefică. De fapt, așa cum observa și Nicolae Manolescu în cronica sa, adevăratul centru de greutate al romanului îl constituie acest inedit personaj Chirică, un drăcușor căruia mulți dintre semenii săi îi vor reproșa faptul că devine excesiv de uman, trădându-și adevărata natură: „Tremuri netrebnicule? Bine faci! Ai de ce! Să vadă Întunecimea Sa cu cine are de-a face. Uitat-ai tu datoria ta, diavole?! Asta nu se iartă. Credeai că nu te vede nimeni cum tragi chiulul și pierzi vremea pe la iarmaroace, la circ sau la teatru, ba cu păpușile, ba cu cântatul… Aud că scrii și poezii. Aaaaa! Asta ar fi prea de tot. Te-ai făcut artist? […] Țângăule! Măscărici puturos. Artistule! că nu pot altfel să-ți spun”. Deși romanul lui Bălăiță reușește să surprindă foarte bine umanitatea diavolului, respectiv natura decăzută a omului, mizele par să fie totuși altele, mai ales dacă ținem cont de natura scriituri minimaliste de care aminteam la început.
Mai exact, unul dintre detaliile cele mai stridente ale cărții are o nuanță aproape deconstructivistă, în condițiile în care autorul se folosește de un limbaj minimalist, deloc tradițional, pentru a reabilita o narațiune prin excelență tradițională. Cu alte cuvinte, limbajul mecanic-simplificat la care apelează Bălăiță, construiește, aproape în mod paradoxal, un univers baroc, ruralist, folcloric.
Un alt aspect greu de trecut cu vederea în cadrul acestei narațiuni vizează construcția personajelor. În primul rând, se poate observa faptul că personajele lui Bălăiță migrează de la un text la altul, ele nefiind prezente doar în Învoiala ci și, în diferite forme și cu diferite măști, în textele lui Creangă. Despre Chirică, spre exemplu, aflăm că a fost prezent și în momentul în care ursul a fost păcălit de vulpe: „tot așa era în noaptea când l-a păcălit vulpea pe urs, spune Chirică. Ai fost cumva pe-acolo? Dacă a fost?! Nu numai! El era chiar cărăușul. Era angajat la un negustor de pește […]”. Și Stan pare să fie, de asemenea, un personaj cu o istorie de avataruri literare recognoscibile: „dar eu eram așa bicisnic, încât nimeni nu-mi mai spunea pe numele meu: Ipate sau Stan. De unde până unde, eu eram Ionică cel prost”. De fapt, impresia generală pe care o creează textul lui George Bălăiță este aceea că atât personajul Chirică, cât și Stan, populează literatura română de ani buni, schimbându-și eventual masca în funcție de diferitele texte în care apar. Plecând de aici putem observa, de asemenea, faptul că în romanul Învoiala se dezvoltă o remarcabilă poetică a măștii aproape independentă de evoluția concretă a firului narativ. În foarte multe cazuri, personajele sunt reduse, în limbajul simplificat al lui Bălăiță, doar la o descriere a expresiei (a măștii) lor, un fel de simulacre autosuficiente, iar romanul câștigă astfel un vizibil caracter expresionist (inclusiv în sensul literal al termenului, dar și în sens strict teoretic/filologic): „Stan iese din casă. În prag, masca lui zeflemitoare. Nici trist, nici vesel, nici supărat. Rece, prietenos, dar mereu stăpânit”. Un alt exemplu: „Capul lui Ipate, în mijlocul odăii, în mijlocul casei, în mijlocul lumii. Mască impenetrabilă. Capul lui Stan Pățitul. Este imagine unei înțelepte resemnări?”.
Inclusiv mutarea focalizării de pe un personaj de pe altul în cadrul poveștii surprinde adesea tot un joc al măștilor: „Stan. Mască impenetrabilă. În spate, la numai un bot de cal, Chirică rânjește subțire”. În fine, aceeași poetică a măștii practicată de autor, pare să fie explicitată în anumite pasaje inclusiv de personajele sale: „Uite colea oglinda asta. Uită-te bine și de câte ori vrei în ea. De fiecare dată ai să vezi un alt chip. Alege-l pe cel potrivit și pe acela ți-l dau să-l porți”.
Ca o consecință a celor spuse mai sus, romanul Învoiala pare să fie mai interesant dacă e privit ca un text despre literatură. Astfel, nu e de mirare faptul că în critica literară primele reacții au fost unele, în primul rând, comparatiste, autorii observând foarte clar caracterul dialogic al romanului lui Bălăiță în raport cu alte texte (în special Creangă). Dacă personajul central e, cel mai probabil, drăcușorul Chirică, în mod surprinzător, subiectul central al cărții pare să fie, mai ales, migrația personajelor de la un text la altul, condiția dificilă a personajului de a fi nevoit să-și găsească câte-o mască diferită pentru fiecare fenomen literar la care ia parte. Desigur, toate aceste nuanțe sunt, mai degrabă, implicite, fiind și ele la rândul lor ascunse sub masca unui roman contemporan despre țărani, drăcușori și învoielile dintre aceștia.