Autoarea unei celebre (în epocă) piese, Nu sunt Turnul Eifel (1978), reprezentată pe aproape toate scenele teatrelor din țară, ecranizată și exportată cu succes în străinătate, Ecaterina Oproiu, prezență mai mult decât agreabilă în societate, a scris cu pasiune și profesionalism, sute de cronici de film (între 1963-1968, în paginile Contemporanului; între 1976-1986 în paginile României Libere; între 1965-1989 fiind redactor șef al revistei Cinema), făcând parte din jurii și comisii de vizionare (cenzură), de avizare a producției cinematografice, s-a decis să-și publice (în serial) selecții din jurnalele pe care le-a întreținut toată viața („am aproape o sută de «jurnale» scrise de pe la paisprezece ani /…/ Decenii am purtat în ghiozdan, în servietă, în poșetă un astfel de caiet /…/ oriunde mă duceam, la aprozar, la ORL, la Gastro /…/ jurnalul ținea loc de privit pe geam sau de suit pe pereți /…/ jurnalul n-a fost pentru mine doar un «tovarăș de drum», ci și urechea care asculta când pereții aveau urechi”), relatând întâlniri cu diverși oameni, cu personalități din lumea teatrului și filmului autohton sau internațional, cu prieteni, cunoscuți sau cu membrii ai familiei, totul „sub forma unui osuar numit Jurnal” care se întinde, deocamdată, pe câteva volume: Jurnal 1, piguleli. Editura SemnE, București, 2013 (pentru volumul întâi). Din fericire (nefericire?!) parte din aceste caiete s-au pierdut, fiind compromise de timp („acele prime Jurnale s-au risipit, s-au topit la inundații /le țineam în subsolul blocului./ Unele mai există dar sunt indescifrabile, penrtru că, după cutremur, când ne-am mutat, le-am băgat într-o debara, lângă o pivniță din care-a țâșnit o țeavă…”). Oricum, așteptările de la un asemenea jurnal, întreținut de o asemenea personalitate cheie în lumea filmului și teatrului românesc, sunt mari pentru că în ele ai putea găsi relatări despre ceea ce nu se putea găsi la vedere în acei ani, recompunând astfel o atmosferă din lumea artei cinematografice, de intimitate. Spun însă ai putea găsi, pentru că aproape toate segmentele jurnalului sunt, în felul lor, amuzante, pline de picanterii pedestre, de glumițe și consemnări gastronomice etc., dar foarte puține notații de interes, să zicem major, cele mai multe comentarii având orizontul unor simple, banale menționări de intimitate, în fel de fel de împrejurări care ar fi putut să-i provoace autoarei un altfel de interes decât de… conjunctură turistică. Să luăm la întâmplare: Paris ’78. Duminică 5 martie – „Am aterizat la 11:30, la Orly. Deci, s-a schimbat aeroportul, nu mai e la Bourget-ul nostru, ca Băneasa, cu bănci de lemn, cu săli ca-ntr-o gară de provincie, cu mărfare și ceferiști” ș.a.m.d., cu lume gălăgioasă, forfotă, în care se deslușește prezența atașatului cultural de la Ambasada României, care a venit în întâmpinare cu un Mercedes și de la care speră să afle ce evenimente culturale sunt la Paris (Dar, acesta n-a văzut expoziția lui Perahim și nu știe că Pintilie se află la Hộtel de la Paix), apoi cazarea la hotel și graba de a vedea în prima zi „ce vrem să vedem”, pentru că mai apoi „n-o să mai vedem”. Așa că aflăm despre vizita la Luvru dar nimic despre scopul, de fapt, al acelei deplasări la Paris. Altă dată, ceva mai interesant, la Budapesta – 1981. „Duminică 8 februarie, ora 17. Suntem într-un hotel așezat într-un cartier, parcă, rezidențial […] Miercuri. Ora 8,40. Am coborât la micul dejun. Nimeni la masă” etc. Dar aflăm că deplasarea s-a făcut pentru a viziona filme la Asociația Cineaștilor („Ieri am văzut cinci filme”; „Filmul cel mai inportant e programat la ora 19. Azi dimineață, eram doar trei în sală /secția franceză/. La ora 1½ eram doi. Invitații vin numai la masă”. Despre ce filme putea fi vorba, despre calitatea lor, despre interpreți, regie etc., nimic. Dar… în așteptarea colegilor „pun de-o partidă de cleveteală cu Jean-Pierre Jeanconlas”, relatată in extenso. Aflăm, în fine, că e vorba de „Săptămâna filmului maghiar”, din care reține doar „atmosfera de croazieră a reuniunii noastre «de lucru»”. Nimic mai mult și, ca totul să fie cât mai enigmatic, la 10 martie notează: „N-am mai scris în jurnal de când m-am întors de la Budapesta”. Chiar mai bine!
Totuși, multe, cele mai multe consemnări sunt amuzante, de tipul celor de la recepția pricinuită la Ambasada României de la Paris, cu prilejul Zilei Unirii ’79: „doctorul Gerota ne invită, de-a valma, la Coupole. Haideți să v-arăt…/ Nu știu ce vrea să ne arate, dar, deocamdată, trebuie să intrăm la Ambasadă și să vedem documentarul înscris în program. Primul are ca subiect Cetățile din Valahia. Sssst! Începe! Cam râgâit, dar începe. După primul minut, sonorul se oprește. Continuăm să vedem pelicula pe muțește. După cinci-șase minute, iar se oprește, dar, de data asta, se oprește toată mașinăria./ Cineva spune că îi pare rău dar «l’appareil est cassé». «Ceasu rău» – comentează unul de-al casei. «Acum trei zile, zice, l-am încercat. Era bun. Dacă s-a stricat, s-a stricat fiindcă-i vechi, foarte, foarte vechi»!/ Gazdele nu par afectate de incident. Am impresia că ele contau doar pe partea a doua, partea culinară. Nu greșesc. De altfel, nimeni nu regretă Cetățile din Valahia, mai ales când apar platourile cu sărmăluțe și ardei iuți. Prima adiere de varză murată provoacă un tremurici în asistență. Aclamații, ovații, urale, hăulituri, mai-mai să-ncingem o horă./ Jean-Pierre, tipul de la Cinematecă, probabil ca să ne consoleze, povestește, turnându-și dintr-o sticlă cu eticheta «Tescovină», cum, la Hôtel de Ville, tot așa se întâmplă, de 14 Iulie. Când se deschide bufetul, nevestele de înalți demnitari tabără pe mese și trag, în poșete, tot ce se poate trage, în afară de veselă. Ascult și observ o doamnă corpolentă, revărsată peste masa lungă. Și-a deschis poșeta și cosește tot. Bag de seamă că, la noi, nu se cruță nici vesela. Fursecurile le împinge cu farfurioare cu tot”. Ș.a.m.d.
Relatările de la Londra, Nisa, Roma, Madrid, Atena, Varna, Costinești (a umblat prin lume, nu glumă) ș.a. se fac aproximativ în aceeași alură pedestră, banală dar umoristică. Toate aceste călătorii au ca scop vizionări de filme, în cadrul unor festivaluri sau chiar a unor prezentări de producții cinematografice, de rutină. Despre care aflăm foarte muține lucruri de substanță în schimb cozerii cât încape. Amuzante, nici vorbă însă de la un critic de film de talia Ecaterinei Oproiu te aștepți la mai mult. Totuși, se aleg câteva portrete de pe ici de pe colo: „Mastroianni e însăși gentilețea. E limbut ca toți meridionalii, e accesibil ca un debutant fără plasament. Marea lui vocație – mi se destăinuie – e lenea, deși hărnicia acestui leneș a devenit proverbială. A venit la Festival între două avioane. Ieri, turna pentru Hoții de copii, mâine dimineață, la ora 6, trebuie să se arunce în Sena – scena sinuciderii. Acum, iată-l, e pe Riviera!”. Altă dată, cu Melina Mercouri: „Când a ținut cuvântul de deschidere, nimeni n-a văzut când a intrat în sala de mese, pentru că acolo aveau loc lucrările. Era o sală mare de cantină, foarte aglomerată. Era și ora de vârf. Ministra trebuia să ajungă pe estradă și își croia loc, cu greu, prin mulțime. Era într-o rochie înflorată (mai târziu mi-am dat seama că e cam scurtă pentru vârsta ei). Chiar! Cam ce vârstă avea? Eu i-am dat 40. Eva a zis 60. Ca întotdeauna, adevărul era pe la mijloc, dar dacă e să vorbim sincer, n-avea nici o vârstă. Avea un ten măsliniu, o coamă rebelă aurie, o gură mare, roșie ca focul. Dar focul cel mare ardea în ochi. Și acum, când mă gândesc la Melina, văd o pereche de ochi imenși, rotunzi, bombați. Dacă nu putea să te convingă, se mulțumea să te înghită”. Etc. Mult mai interesante, totuși, sunt, remarcile privitoare la personajele autohtone. La o conferință de presă, la Festivalul de la Costinești, pe marginea unui film al lui Gopo – „A fost sau n-a fost conflict? i-a întrebat Gopo pe junii care veniseră la prima conferință de presă, în bikini. Gopo i-a întrebat râzând, apoi și-a ridicat silueta de 2 metri și a plecat țopăind ca omulețul lui./ Mi-a părut foarte rău când a plecat. Parcă-i un făcut. Pleacă toți cei care ar trebui să stea”. Cu Octavian Paler obișnuia să discute în plimbări prin jurul Casei Scânteii: „Ne-am făcut un obicei. Prost obicei? Aș fi preferat să ne strecurăm prin labirintul edificiului, adică să drumețim pe culoare, dar nu mai aveam încredere nici în culoare. Culoarele, e drept, n-au urechi dar, în ultimul timp, au prea mulți ochi. Cum treci prin fața unei uși (și ce sunt coridoarele astea dacă nu o ușă număr la număr cu altă ușă?) deci, cum faci un pas, se crapă ușa și, după ușă, pleoapă peste pleoapă, ochi peste ochi. Te fotografiază și trimit clișeul la laborator”. Sau, cu Petru Dumitriu: „Trebuia să scrie Pasărea furtunii. N-a vrut să se apuce până când nu s-a dus la malul Mării Negre ca să vadă cu ochii lui satul de pescari. Un sat de pescari amărâți, amărâți, dar alimentul lor de bază era o delicatesă pentru care, el, Petru, plătea, la Athénée Palace, sume colosale. E vorba de caviar […] Așa că (îi spune Petru Dumitriu, n.n., Ct.C.) atât cât am stat acolo, am mâncat dimineața, la prânz și seara, icre negre cu mămăligă […] Deci a mâncat cel mai fin caviar cu cel mai autentic terci”. În altă împejurare, cu Al. Ivasiuc: „Îi plăcea să vorbească, să croiască planuri și ipoteze, să dezvolte teorii la care nimeni n-apucase să ajungă. De obicei, anticipa un viitor «absolut cert», dar – de regulă – își anticipa trecutul, din care făceau parte: voievozi pomeniți în hrisoave, uneori, chiar cruciați care și-au lăsat oasele în Țara de Sus, unde strămoșii lui aveau codri, ctitori, serdari, stolnici, mitropoliți, evangheliare, descălecători și câte și mai câte (ce păcat că istoria le făcuse pulbere)”. Etc., etc., etc. Cea mai incitantă pagină e aceea în care se relatează despre ședința din 4 decembrie 1986 când cei prezenți la pensionarea lui Stanciu (?!), îi toarnă în cap acestuia, nenumărate reproșuri privitoare la observațiile de la vizionarea filmului Domnișoara Aurica – Titus Popovici: „Vreți să demonstrați că puteți avea o atitudine de Führer”; Blaier: „Dacă s-ar fi făcut modificările cerute, filmul ar fi ieșit ca vai de el. De ce să tai scena cu Gică How-How pentru că vorbea «omenește» cu jandarmul? Dacă ar fi vorbit ca un exploatator ar fi fost mai bine?” ș.a.m.d., ședință la care a particiapat și Suzana Gâdea, ministrul culturii: „Pentru că ultima frază s-a rostit răcnit, Suzana s-a speriat, s-a trezit și a declarat închiderea ședinței”.
Jurnalul memorialistic al Ecaterinei Oproiu e, de la un capăt la altul, o cozerie simpatică, având relatări amuzante dar lipsite de vreun interes pentru cititorul de azi care știe prea puține lucruri despre acel trecut pe care unii îl condamnă iar alții îl persiflează, ca în cazul de față. Ecaterina Oproiu vrea să pară, probabil, inocentă, un personaj care nu s-a angajat în nimic politic la vremea aceea. Poate că e adevărat dar imaginea ei, dincolo de cronicile profesio­niste, de film, care ar trebui adunate într-un volum (chiar în mai multe volume), pe care o propune în memoriile sale, e una demnă de o logoreică bârfitoare de mână mică, într-un timp și într-un mediu în care, la vremea
aceea, se tăia în carne vie în producția cinematografică.