Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Miei înflorind roșu pe pajiște

Miei înflorind roșu  pe pajiște

Ruxandra Anton este un poet consistent, unul dintre rarii poeți de vibrație profundă, căutător să pătrundă la rădăcinile relației speciale cu poezia și cu propria viață. Ruxandra Anton se angajează critic în raport cu critica însăși, cu cea deschisă cultivării unor mode poetice, unor discursuri cu tentă ideologică, unei relații speciale cu autorii având o anumită notorietate. Dar această relație încordată nu ajută nici criticii, care o neglijează pe poetă, nici pe Ruxandra Anton, care nu poate să ofere unui public mai larg poezia sa. Nici cel mai recent dintre volumele de versuri, Nici urmă de dragoste1, nu s-a bucurat de o receptare critică pe măsură – ba, chiar, a trecut neobservat de critica literară – și parcă, cu cât poeta devine mai sigură, mai constantă în menținerea tensiunii specialelor raporturi dintre autor și propria-i poezie/ viață de care s-a dezbrăcat cumva, cu atât mai îndepărtat pare drumul mediat de critici spre cititori.
Undeva, în paginile volumului, în singurătatea auctorială: „poeții stau la masă și beau/ ies scântei din ochii lor/ iese fum din nările lor/ iese un abur roșu din trupul lor/ și aburul ridică masa la o palmă de pământ/ ridică scaunele la o palmă de pământ/ și până seara aburul se tot umflă/ și se tot ridică/ mai sus de turla bisericii/ mai sus de cel mai înalt bloc/ și n-ai cum să vezi/ dacă poeții mai beau/ sau dacă dorm cu capul pe masă” (Poezia mea, p.7), poezia își declară independența: „poezia lor bea și se scrie singură/ poezia lor are/ toate ușile/ deschise// poezia mea nu bea/ cot la cot cu ei” (Poezia mea, p.8). Și independentă construiește primul ciclu, Apelul de urgență, raportându-se la un autor inert, fără simțuri, intrat într-o stare de letargie: „nu știu unde sunt/ două mâini mă conduc/ două mâini mă întind/ pe un pat rece/ îmi desfac picioarele/ și trag copilul afară// florile din plastic/ îmi intră în carne// nu știu unde sunt/ orașul e un pumn mic/ închis/ iar lumea e un scaun gol” (Lumea e un scaun gol, p.15), și în somn hipnotic, urmărind fără reacție o defilare a exteriorității. O lume redată în tonuri psihedelice, o lume golită de iubire – aceasta e cauza bolii ce reclamă apelul de urgență, al cărui simptom e letargia – este cea care defilează, care se exhibă. Lumea aceasta e mereu văzută prin ochii unui copil care o privește cu prea multă luciditate. Iar modul în care se relevă e mereu același: lumea e depotențată, dezbrăcată de iubire, nudă, rece. Din loc în loc, martor în numele copilului stă fotograful, sau vecina de la etajul trei, sau femeia de la patru, uneori chiar tatăl – același tată absurd și brutal din al doilea ciclu – simpli observatori ai unei lumi care aparent funcționează, dar care, în realitate, scârțâie neunsă. Dar, de fiecare dată, tot copilul acela dezabuzat, al altor vremuri, neintrat încă în jocurile nedrepte ale dragostei consumate de dinainte de a se naște, observă prin ochii și porii martorilor la evenimentele ale unei vieți dure, ale unei lumi secate de iubire, toate faptele. Le consemnează cu minuția unui sociolog și le interpretează interior, luând distanță, însingurându-se. Toată această îndepărtare se traduce prin tăcerea asumată și neînțeleasă, prin letargia non-comunicantă, prin lipsa de reacție într-o lume nebună: „înghit zăpada/ ochii îmi ard/ toată greutatea corpului meu/ stă în gândurile tale/ toată greutatea corpului tău/ stă în gândurile mele// o atingere/ cuvânt pe cuvânt (O atingere, p.22) sau un miel cu gâtul tăiat/ pe o pajiște verde/ este tăcerea mea/ sau ceea ce numești tu/ nepăsare” (Scriu pe vitrina cu mirese fericite, p.28).
Răspunsul firesc e însingurarea. În lumea redată psihedelic oamenii se întorc pe dos spre a răspunde durității. Răspunsul poetic e grav, profund, vibrant: „cuvintele sunt otrăvitoare/ muiați-le în mortar// departe/ tatăl meu ars de boală/ atârnă de tinerețea mea/ ochii lui nu mai văd/ numai fiindcă/ nu se mai uită nimeni în ochii lui// și nici urmă de dragoste/ aici vezi peste tot flăcările// nu spuneți ce vor să audă/ nu spuneți că bătrânețea/ strălucește// cu umerii aplecați/ tatăl meu își îngroapă umbra// cuvintele stau cu capetele plecate/ muiați-le în mortar// nu spuneți cuvinte/ care nu suportă lumina// cuvintele fac febră/ departe de casă/ muiați-le în mortar// nici urmă de veselie/ aici unde flăcările durerii/ mușcă din tatăl meu// cuvintele ard inima/ muiați-le în mortar// nu dați cuvinte pe datorie/ nu dați morții crezare/ lăsați-l pe tatăl meu/ să mă dojenească// strigau la tine/ pentru că legănai livada/ și i-o aduceai tatălui meu la pat/ sub mâna tatălui meu. Zarzării înfloreau/ strigau la tine/ pentru că în ochii mei înfloreau/ florile le luau mințile// se holbau la mine/ strigau unul la altul/ mutau munții între noi// cuvintele nu se pot sfărâma/ muiați-le în mortar// tatăl meu stă de pază cuvintelor/ voi cu iubirea voastră/ nu știți cum este/ să aștepți cu zilele/ un nenorocit de telefon/ în oraș cuvintele leagănă un sicriu gol/ muiați-le în mortar” (Nici urmă de dragoste, pp.30-32).
Dură, lumea poemelor din primul ciclu se oferă cititorului în toată intensitatea ei: „și dragostea/ ca macii se scutură// o sticlă goală de alcool/ spartă pe asfalt/ e noaptea aceasta” (Totdeauna, p.47). O poezie intensă, rezonantă, puternic încărcată de sedimentele memoriei afective, este oferită cititorilor; o poezie care rescrie golul afectiv plecând de la palparea unui prezent lipsit de iubire și continuând, interior, prin redarea unor tulburătoare scene ale abuzului, ale dedublării.
Ca în precedentul volum – Ruxandra Anton propune un proiect consistent și coerent nu numai la nivelul conținutului, ci și ca angajare în raport cu cititorul –, un alter ego, Lana (cu literă mică în text), preia din durerea Ruxandrei, devine instrumentul pe care poetul îl ciupește pentru a reda muzica acelei dureri înmagazinate. Ciclul Apelul de urgență e urmat de Selfie cu Lana când îmi poevestește visele, așa cum în precedentul volum, Cartea lumilor dispărute2, poezie strânsă cu ușa e urmat de visele mele povestite de lana. Aceeași formulă în angajare, dar alte raporturi între fețele dedublării: o Ruxandră la fel de apatică, absentă, dezbrăcată de iluzii și dorințe, o urmărește pe Lana nemaisuferind durerea prefacerilor, ci pe cea a abuzului. Iată, spre ilustrare, noua perspectivă, iată și refugiul: „era un dulap de lemn cafeniu/ cu o oglindă înaltă/ în care mă vedeam mai mare/ încăpeau în el cărțile de la premii/ altele nici nu aveam/ cărțile erau mai bune ca oamenii/ în cărți eu eram frumoasă ca mama/ bună ca mama eram eu/ în cărți nu-mi era frică de tata/ în cărți mama nu era bătută/ și nu fugea cu mine în brațe prin zăpadă/ cu picioarele goale/ la bunica// în cărți era lana/ care ștergea dușumeaua/ roșie de la sângele ei/ apoi îmi lua durerea cu mâna/ și îmi cânta/ cântecul ei era/ ca o vitrină plină cu jucării/ la care mă uitam/ când mergeam la oraș// în cărți era toată dragostea/ din cer și de pe pământ/ și lana o trăia/ cu toată suflarea” (biblioteca mea era mică, p.59).
Depozitând nu numai durerea, ci și emoțiile, Lana nu este un simplu alter-ego, un dublu, ci un povestaș și un interpret de sine: „de nu știu când/ citesc pe bucăți/ trăiesc pe bucăți/ lana citește toate cărțile/ și mi le povestește/ lana îmi trăiește viața/ și mi-o povestește”, înzestrat cu o sensibilitate aparte, redând cu muzicalitate durerea abuzului. Lana devine un interpret de maladii, ca în remarcabila formulă a Jhumpei Lahiri, devine personajul construit din propriile emoții, redând cu sensibilitate, într-un registru grav, inconfundabil, durerea închiderii într-o lume a abuzului, într-o lume care se golește de dragoste, într-o lume de o cruzime vibrând cu poezia. Imaginea acestei transformări care însoțește poetic paginile este cea a mieilor înflorind roșu pe câmpul primăvăratic. Un sacrificiu inutil într-o lume lipsită de dragoste o aruncă pe Ruxandra, ieșind din poveștile Lanei, în starea de letargie.
Poezia Ruxandrei Anton merită, înainte de toate, citită. Vibrația durerii din paginile ei nu poate lăsa indiferentă nici măcar o lume golită de dragoste.

 

 

Note
1 Ruxandra Anton. (2017). Nici urmă de dragoste. Poezii. București: Eikon. 112p.
2 Ruxandra Anton. (2011). Cartea lumilor dispărute. Poezii. București: Tracus Arte. 128p.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg