Modelul Eminescu

Eu ştiu de ce Mihai Eminescu este un scriitor european. Ştiu acest lucru şi îmi susţin afirmaţia până la capăt. Neclintit, dar citind, recitind ca să-mi pot argumenta ipoteza de lucru.
Mulţi îl iubesc necondiţionat şi nu e bine şi deloc profitabil pentru autorul unei capodopere a nuvelei fantastice europene precum Sărmanul Dionis ori a unui roman catiliniar precum Geniu pustiu. În epoca postmodernismului orice valoare poate fi „relativizată”.
În aceea a transmodernismului nu, căci receptarea lui Mihai Eminescu e totalmente diferită. Eu însumi sunt editorul unei „reconstituiri” din proza-i fascinantă, pe care am reintitulat-o: O istorie frumoasă: Ieronim şi Cezara1. Cu prilejul dificilei întreprinderi, am abordat opera eminesciană de pe alte paliere: scriitopice, critificţionale, utilizând metode noi derivate din semiotică, din hermeneutică, din filosofia imaginarului, din metapoetica „celei de-a doua naturi şi a lui mundus poetarum”2, din ostensiotică şi himeneutică.
În acelaşi timp, Theodor Codreanu a întreprins un demers similar. Mihai Eminescu se circumscrie paradigmei (sau mai exact metaparadigmei în cazul său) transmoderne/transmoderniste prin ontologia arheităţii, care transcende dualismul spirit-materie. „E o paradoxală împăcare, la Eminescu, între Heidegger şi Wittgenstein”3, pe calea dezbrăcării de formă. Eminescu dezbracă poezia de cuvinte spre a ajunge la cuvântul ce exprimă adevărul.
Marin Mincu a şi elaborat, în termenii cei mai adecvaţi, o paradigmă eminesciană (metaparadigmă, i-aş zice, în spiritul doctrinei confucianiste a rectificării denumirilor) europeană triadică: culturală, literară şi existenţială a cărui – citez cu neascunsă încântare „importanţă axiologică nu mai poate fi clintită”. „Pentru a confirma Modelul Eminescu, au apărut alţi cinci poeţi „paradigmatici” (Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu, Nichita Stănescu)”4. Deşi eu aş continua lista cu încă alţi cinci: Mihai Ursachi5, Ion Horea6, Cezar Ivănescu7, Grigore Vieru8, Dan Laurenţiu9. „Eminescianismul lui Ursachi – se pronunţă Laurenţiu Ulici – este consecinţa unui program poetic, dacă pot spune aşa, intuitiv; poetul are revelaţia comunicării structurale cu melosul eminescian”. Grigore Vieru a fost şi el un posteminescian. Prin apropierea lui intimă, ca într-un ritual de iniţiere magică, de Eminescu, ne-a ajutat „să ne dăm seama de identitatea noastră, să vedem cine suntem”10.
„Ion Horea – afirmam într-o cronică de carte la Bătaia de aur (antologie îngrijită de E. Nistor, cu o prefaţă de Al. Cistelecan, editura Ardealul, Târgu Mureş, 2009) – şi-a eminescianizat discursul muzical şi auditiv, ca să zăbovească îndelung în teritoriul abstracţiilor operaţionale, reinventatoare ale realului perceput imaginativ şi metamorfozat recurent în viziuni de un superior intelectualism”11.

O operă deschizătoare de noi orizonturi

În studiul său Eminescu-Arhetipul, Sergiu Al-George identifică similarităţi între proza fantastică a lui Mihai Eminescu şi aceea a lui Mircea Eliade pe baza corelaţiei dintre fantastic şi simbolic. India însăşi a fost pentru Eminescu un spaţiu cultural obsesiv. Consonanţa lirismului eminescian cu cel al lui Råbindrånath Tågore, acesta din urmă şi el reprezentativ pentru întreaga lirică indiană, n-o mai contestă azi nimeni, graţie şi Amitei Bhose12, parţial, dar şi unui alt exeget, craiovean, fost coleg al meu de studii şi tovarăş de idei la Cenaclul „Orfeu” al Universităţii din Craiova, Constantin Barbu.
În cartea Rostirea esenţială a cercetătorului din Cetatea Banilor, Mihai Eminescu ne este înfăţişat drept „o cauză începătoare şi un timp de începere”13. „Arheitatea se apropriază în chip de întemeiere, instituire şi autofondare-transstituire”14. Astfel figura creatoare a lui Eminescu, europeană prin înseşi temeliile ei, ne va copleşi pururea. Aşadar – precizează hermeneutul craiovean – „o reevaluare a eminescianităţii trebuie să-şi mute sediul în fiinţa temeiurilor operei, în străfundul înţelesurilor ei”15. Numai în această locaţie, Eminescu ni se va putea arăta în întregimea europenităţii sale cutezătoare şi va putea fi aşezat în vecinătatea consonantă a unor străluciţi gânditori ca Paracelsus, Bruno, Spinoza, Kant, Schopenhauer, Hegel, Nietzsche. Pe Ludwig Wittgenstein, născut în 1889, la Viena, şi pe Martin Heidegger, născut la Baden, tot în 1889 (anul morţii lui Eminescu), românul îi anunţă prin intuiţia-i genială, printr-o dublă natură, „cu o faţă care-l trimitea nestăpânit la problemele ultime” şi o alta „întoarsă spre lumea reală, care-i trezea interesul pentru concret, pentru istorie, pentru limbă şi limbi, pentru dramaticele realităţi ale vieţii oamenilor, până şi pentru statistică”16.
Dar a fi european înseamnă pentru „eroul civilizator” junimist, descoperit de Titu Maiorescu şi consacrat de acesta, curajul de-a se fi aflat într-o perpetuă deschidere de orizonturi; opera-i edificându-se ea însăşi ca un „univers deschis” exact în termenii lui Umberto Eco. Prin urmare, ca „opera aperta”, literatura eminesciană pretinde un alt regim de receptare: reinventarea acesteia într-un act de congenialitate cu autorul însuşi, pe planul sugestiei nedefinite şi al solicitării emotive, pe cel al ambiguităţii dezbaterii problemelor nerezolvate şi care necesită o soluţie, în acest caz „deschiderea” devenind, la Eminescu, „instrument de pedagogie revoluţionară”17.
Ca operă în mişcare, opera eminesciană este un obiect artistic cu o structură dinamică, precum de pildă s-a reconfigurat periodic/ciclic şi cea a lui Paul Valéry. Constantin Noica a şi iniţiat o paralelă pe această dimensiune comparatistă între „Caietele lui Eminescu şi caietele lui Valéry”18. Şi în unele, şi în altele este vorba despre exegesul asupra totului care „e gândul pur, gândul hrănit din propria sa substanţă, sau din vecinătăţile lui imediate, sufletul şi trupul”19. Paul Valéry trăia pe jumătate într-o lume fantastică, al cărei găinaţ îi cădea pe caiete. Paginile manuscrisului eminescian exercită o magie care, spre deosebire de cazul celor 29 de tomuri ale lui Valéry, nu poate fi pierdută. Şi totuşi se va fi lăsat interesat ca şi/precum Valéry de număr, timp, teoria actului, de stări, esenţe, elemente, căile spiritului; la rându-i de „teoria ecvaţiunii universale sau a raporturilor constante între finit şi infinit”, de economie, de credit mobiliar şi imobiliar, de speculaţiile de bursă. Însemnările lui Valéry erau ale unui străin (M. Teste: Teste ou Vie de celui qui se voit vivre, stă scris în tomul X, pagina 254); însemnările lui Eminescu sunt „mai degrabă ale gândului întors asupra lui însuşi”20. În felul său ar putea apărea şi Eminescu drept un genial creier gânditor, ca şi Valéry. Dar e un creier într-un om, sub o vibraţie umană faţă de tot ce e cultură.
Peste tot în filele acestor caiete eminesciene sunt însă armele vieţii unui om adevărat, cum nu sunt în caietele lui Valéry, unde e vorba de o umbră.
Incitanta punere în oglindă a jurnalelor celor doi scriitori mi-a oferit, în palmă, continuarea eseostudiului de faţă. M. Teste (umbra lui Valéry) nu e decât… Valéry în versiunea lui absolută. De ce n-ar avea şi Eminescu umbra sa, care uneori se va fi numit Dionis, alteori Ieronim? Constantin Noica atrage, de data aceasta, într-un triunghi hermeneutic, epistemologic, şi caietele lui Leonardo da Vinci, despre care, de altfel, Paul Valéry a şi redactat, cu o nobilă emoţie sugrumată, o „introducere în metodă”21. Întresituarea lui Eminescu – subliniază autorul tratatului de ontologie intitulat Devenirea întru fiinţă22 îi conferă geniului (hiperionic) românesc alură… brâncuşiană (deci nu europeană ci transeuropeană, adică mondială). „Căci dacă unul e poet – se conchide în „articolul” noicanian – celălalt pictor, unul un om de gândire speculativă, celălalt om de gândire practic-tehnică, unul rătăcitor prin cultură, celălalt rătăcitor prin natură, amândoi au ceva dintr-un uomo universale”. Este acea singură universalitate care în adânc îi e dată omului: deschiderea, pietatea faţă de tot. Pentru Leonardo, tot însemna experienţa, respectiv natura, în timp ce pentru Eminescu reprezintă viaţa spiritului, respectiv cultura, valorificată transdisciplinar.
Dar acest „tot” este absolutul; este „adânca sete a formelor perfecte”, despre care Rosa del Conte a elaborat o monografie rotundă şi îndrăzneaţă, care s-a publicat înaintei celei a lui Alain Guillermou.
Acest tot a fost „tradus” de profesoara de literatură română de la Universitatea din Roma prin „Timpul-Demiurg, responsabil al dramei existenţiale şi Absolutul înţeles ca Eternitate; devenirea ca structură a Timpului; Poezia biruind Timpul şi poetul-profet; sentimentul duratei şi ambivalenţa timpului psihologic; evaziunea din Timp şi unitatea cosmică; dragostea ca o chemare a Absolutului”.23 Înşirui în această primă parte a întreprinderii mele câteva consideraţii concludente ale Rosei del Conte care vin în sprijinul europenităţii „figurii” lui Mihai Eminescu, una emblematică a continentului, care „reflectă drama existenţială în aspectul ei cel mai modern… Problema cea mai acută rămâne mereu pentru el (pentru Eminescu – n.m., I.P.-B.) determinarea raporturilor dintre Dumnezeu şi lume, dintre existenţa definită ca vremelnicie şi Fiinţa identificată cu Veşnicia: şi, totuşi, el este mai cu seamă poetul unei viziuni cosmice, este un însetat de Absolut”.24

Precursor al simbolismului

Văzând în Eminescu o sinteză fericită, culmea unui proces de asimilare a marii poezii europene, început în România o dată cu epoca modernă, nu uit să revendic în continuitatea adecvată arhaicitatea cântecului său, ontologic şi abisal, selectiv şi transactual. Europei tragice, în plină transmutaţie a valorilor, deşi fiind încă moştenitoarea miracolului grec, Eminescu i-a suprapus cultura folclorică a ţării sale. „Hyperionul său este, de pildă, soarele grec altoit pe mitul popular al Zburătorului” – crede Svetlana Paleologu Matta – şi chiar aşa stau lucrurile. „Plasându-se în momentul de tranziţie care a constat în depăşirea metafizicii europene, în special al speculaţiei lui Hegel, Eminescu a fost, aparent, romantic – ultimul mare romantic al Europei – de fapt, primul şi unicul care a realizat în cadrul istoric al spaţiului românesc dimensiunea ontologică”.25
În viziunea lui Matei Călinescu, lui Mihai Eminescu i se datorează, în spaţiul literaturii române moderne, deplina libertate a imaginaţiei constructive. Rolul lui Mihai Eminescu este identic cu cel al lui Charles Baudelaire în literatura modernă franceză.
Dar, cum marele scriitor junimist aparţine momentului intelectual european dominat de Schopenhauer (vezi Lumea ca voinţă şi reprezentare), a cărui filosofie antiromantică avea să impună noua paradigmă antiistoristă pretutindeni, Eminescu însuşi s-a manifestat ca adept al unei purităţi de esenţă muzicală. Aşa că o afirmaţie pro domo a lui Emil Manu ni se relevă cu atât mai potrivită. Poetul român este realmente „un precursor al simbolismului”26 deşi funciar a rămas un neoclasic. Matei Călinescu consideră că Eminescu a avut în epocă postura lui Edgar Poe. Iată-i probatoriul succint: „Din punctul nostru de vedere, Eminescu rămâne însă un poet fundamental modern tocmai prin acea disoluţie muzicală a eului, prin depăşirea nu numai a romantismului retoric, dar şi a autenticei sale fascinaţii pentru lumea întunecată, a lui Hypnos şi Thanatos, într-o veghe pură, impersonală, în care se realizează o miraculoasă circularitate între sunet şi sens.”27
Roxana Sorescu a şi identificat de ipso et de facto „o similitudine a motivelor şi a sensurilor simbolice de natură a ne face să stabilim poetului român o altă familie spirituală decât aceea cu care ne-au familiarizat studiile de până acum”28. O familie din care reamintim, cu acest prilej, şi pe Novalis, Einstein, Shakespeare, Brâncuşi ş.a.

Note
1. Vezi Popescu-Brădiceni, Ion: Mihai Eminescu: O istorie frumoasă: Ieronim şi Cezara; editura Cogito (Oradea), editura Napoca-Star (Cluj-Napoca), 2006, 223 pagini;
2. Vezi Husar, Al.: Metapoetica. Prolegomene; editura Univers, Bucureşti, 1983, capitolul Ad-hoc, p. 379;
3. Codreanu, Theodor: Transmodernismul, editura Junimea, Iaşi, 2005, capitolul Postmodernism şi pragmatism, pp. 107-110;
4. Mincu, Marin: Paradigma eminesciană, editura Pontica, Constanţa, 2000, pp. 5-11;
5. Vezi Ursachi, Mihai: Inel cu Enigmă; cu o postfaţă de Laurenţiu Ulici; editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, 335 pagini;
6. Vezi Horea, Ion: Locul şi ceasul, B.P.T., editura Minerva, Bucureşti, 1994, 223 pagini;
7. Vezi Ivănescu, Cezar: Fragmente din Muzeon; cu o postfaţă de Costin Tuchilă, editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982, 235 pagini;
8. Vieru, Grigore: Văd şi mărturisesc – versuri, aforisme şi confesiuni; prefaţă de Mihai Ungheanu; medalion de Mihai Cimpoi; B.P.T., editura Minerva, Bucureşti, 1991, 276 pagini;
9. Laurenţiu, Dan: Poziţia aştrilor; cu o postfaţă de Dan Cristea; editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980, 260 pagini;
10. Cimpoi, Mihai: Medalion (În loc de postfaţă), în Vieru, Grigore, op.cit., pp. 267-268;
11. Popescu-Brădiceni, Ion: Cronică de carte. Măslinul lui Platon şi căderea pe gânduri a lui Ion Horea, în Polemika, anul IV, nr. 196, p. 13;
12. Vezi Bhose, Amita: Eminescu şi India, editura Junimea, Iaşi, 1978;
13. Eminescu, Mihai: ms. 2287, f. 61r-61v, în Însemnările în limba germană din caietele lui Eminescu, Transilvania, nr. 12, 1981;
14. Barbu, Constantin: Rostirea esenţială. Eseu despre reamintirea fiinţei; editura Scrisul Românesc, Craiova, 1985, p. 44;
15. Idem, ibidem;
16. Noica, Constantin: Introducere la miracolul eminescian; ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Gabriel Liiceanu; editura Humanitas, Bucureşti, 2003; capitolul Trei mari gânditori români, p. 377;
17. Eco, Umberto: Opera deschisă. Formă şi indeterminare în poeticile contemporane; traducere de Cornel Mihai Ionescu, editura Paralela 45, Piteşti, 2002, p. 58;
18. Noica, Constantin, op.cit., pp. 167-177;
19. Idem, ibidem;
20. Ibidem;
21. Vezi Valéry, Paul: Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci; în româneşte de Şerban Foarţă; editura Meridiane, Bucureşti, 1969;
22. Vezi Noica, Constantin: Devenirea întru fiinţă; Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981;
23. Del Conte, Rosa: Eminescu despre Absolut; editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003; vezi postfaţa lui Mircea Eliade Eminescu sau despre Absolut, pp. 462-468;
24. Idem, ibidem; vezi Cuvânt înainte, pp. 26-29;
25. Paleologu-Matta, Svetlana: Eminescu şi abisul ontologic; editura Augusta Artpress, Timişoara, 2007, p. 20;
26. Manu, Emil: Istoria poeziei româneşti moderne şi moderniste. Volumul I, editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004, pp. 15-29;
27. Călinescu, Matei: Conceptul modern de poezie. De la romantism la avangardă; editura Paralela 45, Piteşti, 2005, pp. 183-184;
28. Sorescu, Roxana: Lumea repovestită; editura Eminescu, Bucureşti, 2000, p. 206.